aş putea să (-mi) fac curăţenie  

prin casa gândului, dar el fuge

şi eu nu pot să-l prind. Ţintuit

mă găsesc culcat

pe jos,

în mijlocul casei

şi

doar bătăile din piept aleargă

pe loc,

să mă anunţe că trebuie

să mă ridic, că o să vină cândva. Sufletul.     

în faţă. Eu şi Tu. Ţi-ai luat cerul în ochi

şi-n pasul ce mai trebuia să-l fac,

să te prind de mână, n-am văzut golul

dintre noi. Era trecutul meu pătat. Am  

alunecat în el

şi

tu mi-ai întins o mână

cu (ne)iertarea ta. Lovit din toate părţile

de stâncile (ne)vieţii, mi-am zis că o să

mă odihnesc acum,

să-nvăţ alpinism  

şi (poate) în viaţa următoare,

o să pot

să urc…

când sufletul a plecat, nu mi-am mai găsit

lumea. Am aflat-o pe ea- singurătatea

şi lumea ei. O alintam plimbându-mă, 

nu-i arătam

că sunt mai singur

decât ea.

Eram fericit că o aveam

alături

şi

ştiam că e a mea.   

mi-am aflat sufletul departe de mine, rotocoalele

de fum le-am întins pe cer să i se aştearnă covorul

de nori. Mirosul l-am închis în mine. Gândeam

să (mă) afum

înlăuntru,

să nu se strice când apare. Acum

mi-am scos lavanda

şi tămâia   

să o aprind

pe la colţurile casei. Poate  

nu vor veni moliile

să mă macine înainte de bătăile pieptului.     

dintre mare şi cer, m-a prins. În lupta mea

cu el, am scăpat. Doar că, sufletul

într-o parte

şi

mintea în cealaltă.

S-au vorbit să-noate până la ţărm,

să se întregeasca. De atunci,

tot înoată.     

mă aşteptam la suflet să-l aflu

cantonat în timp, departe şi să-şi  

verse lacrimile unui absurd creat

de trecătorul “niciodată” al minţii

ce stă la poartă

şi nu ştie să lupte,

să rupă lanţul ce-i (dez)leagă.

Strig şi mă strig.    

sau provocare să fie, nu ştiu nici eu, dar

te rog să-mi aduni cioburile din inimă

rămase pe străzile întortocheate ale minţii,

să le lipeşti

într-un întreg,

ca pe un bibelou

să-l aşezi în biblioteca ta

şi

(din când în când)

să-l ştergi de praf.

Sufletul.     

mintea unui copil necopt, ascunsă-ntr-un rest

de lut, un ciot neterminat de modelat. Ai lăsat

în mine doar dorul şi ai plecat. Acum alerg,

te caut

mai departe

de capriciile răsfăţului nealintat   

să mă umplu cu tine.

Să termin.

Să am (şi) suflet.

Să fiu eu.    

simţeam fără să (ne) vedem locul

în care întrebam cum va fi când

vom realiza

că n-am plecat

niciodată de acolo.

Sufletul şi mintea. Doar priveam

cerul cu alţi ochi. Unul

într-o parte, sus- albastru.

Celălalt, jos- roşu.     

ziua de naştere a sufletului meu, deşi

îmi gravasem sub piele clipa

să nu o uit,

să fiu

primul. M-am legat de ziua legământului

(re)găsirii noastre,

dar nu a fost deajuns. Acum, am uitat-o

pe a mea. Nu mai ştiam cine e începutul

şi cine e sfârşitul. În eternitatea lumii mele,

nici nu conta,

dar el a plecat. Întrebaţi-l voi

dacă vă spune când îl întâlniţi.

Eu nu mai am grai.   

întreb şi mă întreb cum e să iubeşti

“chiar şi atunci când nu se poate”.

Cum e să-ţi doreşti

pe un glas ascuns

în a suspinelor pungă, lumina iadului.

Să-mi fie, într-un nesfârşit drog,

salvator de semne mute,

în gând şăgalnic,

în tot şi-n toate (plecat departe),

sufletul.     

singur, mi-am vizitat viaţa. În colţul buzelor,

se afişa un zâmbet. N-am ştiut de care era.

Vedeam în faţa mea doar victorii. Câştigasem

toate bătăliile cu viaţa,

dar nu,

nu erau ale mele. Întotdeauna, alţii şi altele

se perindau  

cu bucuria

întipărită pe chip. Niciodată n-am ştiut,

n-am luptat

pentru mine

şi  

sufletul a plecat. Voi învăţa să (mă) lupt?    

ştiu de ce ţi-a plăcut lutul acela brut

şi bătut de vânt în toate părţile. Fumega

albastru. Aşezat pe faleză, la o margine de apă,

l-ai udat cu o lacrimă cât să-l poţi modela.

Ai plecat apoi.

N-ai lăsat

decât fărâme

(din mine)

sub forma lui, a lutului. Sufletul l-ai luat. Scot

doar rotocoale în aer

şi purtate de ape

spre tine

să ştii  

că te aştept

să-ţi…

sună. Îmi beam cafeaua şi el

sună în continuare. Arunc

o privire pe ecran şi văd cum

sufletul îşi sună mintea. Ea

nu

era

acasă. Era plecată

să-l găsească pe el.

Aşa că i-am inchis. Nu erau pe aceeaşi  

undă.  

îmi plângea lacrimile ochilor,

fără cuvinte, zugrăvite pe fereastra

ce-mi împărţea  

înlăuntrul

şi 

nu ştiai

de ce cu mâna aşezată la bărbie,

dezabuream mângâierile ce zvâcneau

în locul acela gol,

unde trebuia să fii tu.

Îl acopeream cu cealaltă mână.      

descoperit o fundaţie de căutare

a sufletelor. Mă gândeam să-mi depun

actele (necesare). Am luat

foaie

cu

foaie să mi le găsesc. Toate le-am găsit,

doar certificatul de naştere al lui,

al sufletului,

nu.

Mă voi declara nul.     

ochilor străbătuţi de umbrele luminii,

aduc aminte că sufletul a fost odată  

pe acolo. Şi-a legat piciorul cu un elastic

de minte şi a început să zboare cu gândul

de a nu-şi părăsi trupul. I-a plăcut

zborul aripilor intinse,

purtate de vant. A întins (atât de mult) aţa.

Doar

un nod

i-ar opri ruperea

şi

mie

(ne)trăirea.    

aseară că te dor bucăţile de inimă  

răsfirate în tine, peste tot. N-ai ştiut

că toate erau ale mele, durerea era

a mea. Tu, sufletul, ai zburat din ea.

Când te întorci,

să faci curat,

să le strângi pe toate (în forma lor),

să le pui într-o pungă şi

să le îngropi undeva, la umbra unui vişin şi

lumina ta

să pui. Poate vor (mai) rodi

vreodată. Să ai grijă de tine. Eu.

Aştept.…

peste umăr cu privirea şi mă-ntrebam dacă

să-mi pară rău că am plecat înşelându-mi

sufletul cu stropii de ploaie,

de pe faleză

sau

că vreau să mă întorc. Dacă ieşea soarele

şi usca lacrimile? Dar, dacă din ele,

pe razele lui,  

ale soarelui, îmi răsare

şi

creşte

iubirea

într-un câmp de flori?    

priponit dorul cu ultimele gânduri

(ale minţii). Eu nu mai aveam grai   

să-l strig. Îl ţin legat. Poate aşa,  

o să-i fie şi lui dor de mine. Să vadă

şi el

cum e să te topeşti de dorul lui şi

apoi sigur că-i va cădea o lacrimă,  

fie şi de sudoarea din el când

voi pleca.

Am încredere în suflet. Va veni

să-l elibereze.