Ca nişte lumânări înalte, pâlpâinde
stau brazii cu frunţile în cer,
în zare, ca o icoană se deschide
vremelnic sufletul meu stingher
şi caută cu ochi de fum o poartă,
iar, de sub piele, aripi argintii dau roată…

Unde mi-o fi rămas râsul?

Urechile nu-l mai aud.

O fi fost un val amăgitor,

Un vânt venit de niciunde.

Trebuia să răspundem vieţii, ca mării, 

valurilor ce ne purtau sus, pe coamă,

să fi plutit, să fi râs, surzi înstrăinării,

să fi rămas de mână, fără teamă.

Ea trece deseori prin păduri,

Cu haita de câini înainte,

Frunzele o vestesc c-un tremur

În aerul mult mai fierbinte.

O umbră este frumoasa fecioară…

Ascunsă într-o lacrimă,

te căutam pe obrajii calzi.

Îmi crescuseră solzi de sare,

eram sărată ca o mare.

Apoi mi-am văzut inima

care se rostogolea

înaintea mea

şi i-am zis:

“Cazi, cazi, inimă pătrată,

care…

Vrei tu să-mi fii un ram proaspăt înfrunzit

şi eu să-ţi fiu pasăre cântătoare

care să te mângâie cu trilul, cu aripa

ca să-ţi aline dorul şi să-ţi amâne clipa

desfrunzirii?

Înlănţuite ierburi trecătoare

vă căutaţi nou rod

spre nemurire.



Îmi aplec fruntea visătoare

şi 

cu teamă vă ascult

cum scormoniţi cu…

Mi-e viaţa ca o lampă fermecată 

Ce în lumină stă, mă-nvăluieşte,

Tu ai plecat cu dragostea mea toată

Şi-acum, lumina mea se prăbuşeşte.

 …

Un dud

de-aş fi,

pământul ţi-aş umbri,

aş fremăta fior nestins în frunze,

şi

că te iubesc

m-ai auzi

spunându-ţi-o cu

zeci şi zeci de buze.

Pe timpuri, eu eram pasăre

şi toamnele erau mai lungi,

fire de păianjen albeau garduri 

şi îmbătrânitele uluci.

Poteca de troscot verde 

era o frânghie

ce nu se mai vede, 

o aducea pe mama din zbor,

iar cuibul nu era 

niciodată gol.

Acum toamna îmi e subţire

şi un păianjen…

Mă ninge iar cu năduf pe tâmple

şi multe trepte din drum s-au albit,

bâjbâind din omăt doruri multe

mă aşteaptă-n casă şi eu n-am sosit.

dormi lângă mine pe pământ

în somn iarba creşte pe noi

colţuri de stele

aducând

praf de umbră peste altă umbră

vie

Miroase a iarnă,

tăcere-mi toarnă,

stau lângă sobă

c-un lemn de vorbă.

Dă-mi aripile tale

ce au lăsat contururi 

şi urme în timp

aşa cum diamantul taie

un vis înălţător în sticlă.

Ferestre de nemărginiri

se înfiripă,

însă ochiu-mi se uită 

însingurat în cuib.

Mi se scurge pustiul pe stradă,

gândurile-mi stau ca la paradă,

mai jos, s-au spart nişte felinare

sub fluturi de amintiri cu soare.

Mi se scurge pustiul pe-o bancă

ce sufletu-i geme sub zăpadă…

Se rup copacii 

în ţipete albe,

o maşină stă strivită 

pe caldarâm,

gânduri de plumb 

la gât puse salbe

atârnă spre cer, 

în jur,

nici un drum.

Eram fericită, 

eram un ram

când înfloream 

cu zarzării din curte,

şi cerul nu gemea-n poveri 

de-atâtea stele 

multe, multe.

Stau pe coroana nopţii

ca-ntr-un cimitir,

aici sunt numai lacrimi,

otravă şi venin.

Şerpi lucioşi alunecă-n iarbă

şi gânduri de plumb se-adună 

într-o salbă de fum,

în faţă mă aşteaptă

un capăt de drum.

Arar o voce sugrumată

şi paşi pe alei se aud,

în alb pluteşte o fată.

Trec dincolo de visul deschis

ca o…