Pagina a II-a cu Proza participantă la Concursul „Labirinturi”, ediția a V-a, 2018

[Sofia Sincă]

Pagina I cu proză: AICI

      9. De gustibus...

        În cimitir, dacă ești gură-cască, fără să vrei, primești lecții cu lingurița. Sunt gratis și personalizate! Deunăzi: ,,Aleile se împart în cărări, cărările în potecuțe, însă potecuțele nu se împart, merg pe la morminte, fac rondul, după care se adună în cărări și cărările în alei. Nebătute de pași, dispar! Fiecare mormânt are povești imprimate în marmură, ciment sau lemn, dar fără deosebire, molcom, timpul le face uitate! Florile, iarba, buruienile sunt efemere, mor anual dar renasc! Uite colo, da, acolo, jos, pitită. Ce simpatică e! Smerită-n cumințenie, topindu-se văzând cu ochii, o lumânărică-și face cruce: de sus în jos, unind cerul cu pământul și de la dreapta la stânga, îmbrățișând în pâlpâirea ultimei sale sclipiri senine, văzutele și nevăzutele... Privește, sus! Explozie de lumină! Soare! În verdele prăfuit se ascunde vara și curioși pistrui pământii ies pe marginea frunzelor să cerceteze locul. Iedera cu palme sângerânde se cațără pe scoarța castanului, iar o mlădiță roșie, scăpată de sub control, se leagănă sub brațul copacului vânjos, ca o funie spânzurată. În fața morții, voinicul e pregătit pentru ultimul asalt cu buzdugane și ghiulele ciocolatii. Când se va împrimăvăra, vor exploda zeci de muguri-flori, sărbătorind viața și crezul sevei...” Sfârșitul lecției, liniște de mormânt! Chiar și clopotul din turlă și-a înghițit limba. Doar gândurile se joacă haotic prin labirintul minții; oare câte cotloane întortocheate și câte înfundături nu-s într-o cutie craniană?! Deodată, ademenite, gândurile țâșnesc prin osul brumat și saltă gardul spre parc... Ce frumos miros promisiunile toamnei!

        Pe bancă, o necunoscută. Vântul o necăjește: ,,Șșș...” Deasupra ei, departe, printre norii răsfirați, planează în cercuri largi, o pasăre. Privirea femeii se fixează mirată: „Au plecat stoluri, stoluri, tu?” Vântul își face de lucru: ,,Șșș...” printre firele de păr, răzlețindu-le. Necunoscuta, derutată, își așează frizura cifulită și-l ceartă: ,,Nu mă mai bate la cap!”, iar spre întârziată, o șoaptă: ,,Zboară!” Vântul: ,,Șșș! Privește spectacolul! S-au terminat orele de la școală!” Grupuri, grupuri intră pe scenă. Navetiștii o iau în direcția autogării sau a gării, autohtonii se răspândesc prin parc. Vorbe, râsete, murmur, viață! Pe banca de vizavi, două tinere se prăvălesc nerăbdătoare și se îmbrățișează impudic. ,,Fiecare-n legea lui! Tineretul cu tineretul și babetul cu... Ia să-mi citesc mesajele!” își zice femeia și se concentrează pe telefonul mobil, detașându-se. I-a răspuns prietena din copilărie: ,,Salut, Michi!” Zâmbește. (Chiar dacă nu-i la modă porecla și pentru unii sună aiurea, ea o poartă cu plăcere fiindcă se asortează cu Mikey Mouse – personajul din desenele animate – și etapele vieții ei: se vede șoricuț neastâmpărat, apoi șoricel de bibliotecă și, mai nou, șoarece de frigider; ronț, ronț, la cărți, ronț, ronț, la... O să devin o caricatură, mare cât Biblioteca Municipală!) Citește avid. Mesajul se întinde pe ecran, destul de amplu:

        ,,Tu, Michi, ce bine-i de tine! Ai plecat la țanc în reședința de județ. Noi, cei rămași într-o localitate mică, am simțit cum ne sufocăm de șomaj, orizontul feeric se îndepărta, iar teama ne acapara; toate intreprinderile se închideau. M-am gândit să iau viza „Loteriei” și uite-așa, mi-a picat norocul pentru o viață mai bună. Spre deosebire de alții, eram cu toată familia; am luat și copiii în America, ne-ar fi fost greu fără ei, printre străini. Ei, nesperat de repede, s-au integrat în colectiv și s-au adaptat modului de viață, chiar și cu mâncarea. Aici, totul e mare sau foarte mare. Știi, al meu e înnebunit după mașini; într-o zi, îmi face surpriza și mă trezesc cu tancul la ușă, un Hammer vechi. ,,Te-ai damblagit, omule? Dacă uiți să oprești motorul, în veci nu-i mai faci plinul.” ,,Lasă mamă, să moară ai noștri din comunitate! Te plimbă băiatul să vezi America!” America, America – țara tuturor posibilităților, dar...

          Am strâns cureaua pentru banii de drum și am revenit în țară... Ce dooor! Dor de părinți, prieteni, orășel, de matricea natală! Entuziasm! Intrăm în România și ne izbește o atmosferă neplăcută, dar nu-i nimic, suntem acasă, am venit mii de kilometrii, mai facem câteva sute și ne îmbrățișăm cu cei dragi, pupături, lacrimi de bucurie. Normal! Suntem cu toții! Participăm la toate evenimentele la care suntem invitați, nunți, botezuri, că și alții au venit acasă, în aceeași perioadă, pentru a petrece vacanța cu familia. Închiriem o mașină, înghesuim copiii și părinții, și vizităm ceva prin apropiere fiindcă drumurile sunt cum sunt, cu gropi, aglomerate, șoferi, neam de șofer... Banii ni se împuținează, copiii se plictisesc, suntem ,,sătui” și ne este dor de ,,civilizație” fiindcă ne-am obișnuit cu ea! Întorși, storși de vlagă, mai avem totuși puterea să povestim colegilor de serviciu ce copios ne-am distrat acasă, iar noaptea, ne facem socoteala banilor și cât ne-ar mai trebui să împrumutăm de la bancă, să avem o casă, dacă tot plătim chirie, măcar să ne rămână ceva.

         Ne-am luat casă pe meleaguri străine, am sperat ca acasă să se schimbe mentalitatea și am mai revenit cât au trăit părinții, o dată pe an. Au plecat ei, iar noi... duși am fost, dar pe alte coclauri!

         Acum, pe scurt: uneori, urmărim evenimentele din țară, copiii sunt căsătoriți, am doi nepoți și sunt mândră că i-am învățat să vorbească limba noastră și își cunosc rădăcinile. Știi, fiecare țară ce-am cutreierat-o miroase altfel, dar toate îmi aduc aminte de patrie. (,,Nostra patria est Romania, ubi sunt parentes nostri, fratres et sorores nostrae, ubi habitare debemus.” – cât îmi mai amintesc din latină, nu excelam, nu degeaba spunea proful: ,,Copchilul și dracul!”)  Ca ,,legionară în străinezia” adulmec amintirile, mai ales de sărbători, când cozonacii copți devin o legătură cu celălat tărâm. Atunci, mi-e cel mai greu, n-am liniște, mă retrag în dormitor... mi-e dor de mine, cea de ,,acolo și atunci”! Draga mea, plâng pitită cu capul în șifonier motivând că așez hainele, așa cum făceam în taberele școlare. Ții minte că m-ai surprins? N-o să uit gestul tău! Erai doar un copil și ridicai alt copil! Ai dispărut când te-ai mutat și apari, acum, pe negândite, la ani distanță. O, tempora! De fiecare dată, când iau legătura cu cei din țară, amarul mă copleșește, fiindcă știu că n-o să ajung ,,acasă”, o să îmbătrânesc în străinătatea asta nenorocită, o să plătesc rate până la sfârșitul vieții... Plâng și plâng, să mă satur! Sunt emigranta fericită c-am urmași naturalizați, asta e! Străinătatea mi-a oferit crucea: Ia-o, e cea mai ușoară!... Strașnică alegere!... Mi-e sufletul plin! Michi, spune-mi ceva scurt care se termină cu bine. Am ,,bateria” epuizată!”

        Axionii de serviciu intră în stare de urgență: ,,Draga de ea, a văzut America și cine știe câte alte state, iar eu n-am depășit granițele României, cum nici bunica n-a ieșit din sat... Vai de capul nostru!... Hai, nu te mai crampona autoironic! Dacă ești recunoscătoare pentru ceea ce ai, fii generoasă, pune-i o vorbă-proptea, nu vezi că i se dărâmă șandramaua?” În același timp, degetele aleargă pe tastatură să trimită răspunsul dincolo de ocean: ,,Amurg! Vița-de-vie palmează fereastra. Degeaba! Razele se strecoară printre degetele răsfirate, proiectând umbre și lumini în blindar, iar fire sclipici plutesc în fluidul mieriu. Imaginația are de lucru! Două umbre nu-i dau pace. Una are forma unui ulcior viu colorat, vesel, dar gol! Cealaltă este a ulcelei pline, pusă de mâini grijulii, ceva mai sus. Umbra-ulcior e jos, mult prea jos, iar umbra-ulcică e sus, mult prea sus. Iată, s-au zărit și se tatonează reciproc. Veselul visează să fie la înălțimea ei, iar ea să aibă exuberanța ulciorului. Dificil când ești gol și nu poți urca, dificil când ești plin și nu poți coborâ! Mustește, mustește și iar mustește ulcica privind salturile nereușite ale umbrei ulciorului... Și cum fierbea în sinele său, din preaplin se revarsă un strop. Pe urmă, continuu: pic, pic... drept în ulcior. Încă un pic și... Mnezeule! Pană de lumină! (Soarele a căzut după deal.) Două umbre-lut, toartă la toartă, trec puntea serii, sunt criță și lălăie: ,,Bun îi vinul ghiurghiuliu...” Draga mea, totul e firesc dacă știi să te ,,îmbeți”! Ai puterea de-a creea mediul, atmosfera din jurul tău, ca să te simți confortabil. Poți! Gata, te-am ,,aburit” destul, voi reveni, acum e târziu și plec spre casă. Îmbrățișări!”

         Cu porecla chițcăind încă în pavilionul urechii, femeia caută febril cheile. Știe c-a întârziat! Ușa: Scârț!  Becul: Clic! Leila nu-i. Zdup! în bucătărie... Înlemnește: Mumă-sa! ,,Așa te-am educat? Să dai buzna?” Inspiră adânc, o dată și iar. Vorbele-perdaf mai ticăie puțin și se disipează în aerul expirat. ,,Iartă-mă, mamă! Nu știu să mă comport ca o doamnă!” Degetele ating rama. E rece. Poza mamei are surâs blând, de icoană. Leila e prezentă. Pulsul revine la limite normale...

                                                                                  ***

         Mno! Cățeaua e în colț, în culcușul pregătit de mine cu ceva zile în urmă. Guri flămânde, fără ochi, o storc de lapte. Uitasem că lățoasa trebuia să fete. Azi, i-a venit sorocul! Îmi fac de lucru la aragaz. Leila stă tolănită ca o matroană pe divanul ad-hoc, slugă la prunci. Împart mâncarea: două hălci cu os pentru ea și o bucată macră pentru mine. Ademenită de friptură, Leila traversează bucătăria ca o lady, fără să-mi acorde prea multă atenție. Acum, pot observa culcușul: „Of, ce mă fac cu atâția căței? Măi, Leila, măi!” Mă uit spre cățea, ea – nimic; e ocupată și înfulecă din castron. Friptura mea aburește... Poate să mai aștepte! Sunt curioasă. Mă uit spre culcușul plin cu ghemotoace și mă trăznește o idee... La întâmplare, iau câțiva căței. Sunt frumoși, așa albi și mustind cu burțile pline! Fără regret, rapid, le strivesc capetele. I-am ucis! Nici un schelălăit, doar câțiva stropi năclăiți pe mâini. Sper că... Nicio speranță! Leila s-a întors cu botul spre mine... mârâie! (Dintr-un salt ar putea să-și înfigă colții! Mă ia cu fiori, amintindu-mi de ciobănescul care a mușcat, în curtea unei cunoștințe, copilașul venit cu părinții în vizită. Scăpat de sub supraveghere, din neștiință, piciul neînfricat se apropiase de câine. S-a aplecat să vadă ce mănâncă, iar acesta, într-un gest de apărare a bunului său a sărit la el. Clamp, o bucată de față cu tot cu ureche! Țipete sfâșietoare! Lătrat îndârjit! Eu m-am ales cu fobia de câini. Leila mi-a fost sprijin cu privirea-i blândă... A mai estompat frica, dar poți să știi ce gândește?) Muțește, îmi aruncă drept în ochi: ,,Ești criminală!” Scâncește. Se întoarce. Fiecare-i cu blidul său. Ridic din umeri: „Asta-i viața, Leila! Moartea cățeilor are iz de mujdei! Știu că nu-ți place, dar... De gustibus non est disputandum!”

 

Notă privind etimologia cuvântului ,,mujdei” și de unde vine expresia ,,căței de usturoi”:

mujdei – must-de-ai (ai sau usturoi, din latinul alium)

căței de usturoi – din francezul caïeu (bulb), care provine din latinul catellus (cățel)

         10.Lucreția și cozonacii de Paști

 

            Mai bine de două mii de ani, primăvara, credincioșii sărbătoresc Sfintele sărbători de Paști. În acest anotimp când natura renaște și totul prinde viață, a înviat Mântuitorul. Murgurii copacilor pocnesc sub dogoarea razelor calde de soare, iarba crește cu repeziciune și îmbracă totul într-un covor natural verde, florile își desfac bobocii din care se nasc petale colorate într-un curcubeu de culori, albinele își dezmorțesc aripioarele, furnicuțele ies din mușuroaie să își reînoiască proviziile, gâzele zumzăie într-o simfonie a naturii. Totul prinde viață în acest anotimp, așa cum Domnul Iisus a Înviat. Legat de Sfintele sărbători de Paști, am să vă povestesc, dragi copilași, o întâmplare ce a avut loc în vechiul orășel Focșani, acum mai bine de 75 de ani.

            „A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti!”

Proză retrasă din concurs, deoarece autorul a postat-o în site spre citire și comentare, înainte de terminarea concursului.

Administrația 

      11. Ştampila

 

         Se priveau cu suspiciune crescândă. Realizau laolaltă şi fiecare în parte că toţi trei au ceva pe suflet, dar şi într-unul dintre buzunarele mai dosite. Cu cât jumătăţile de oră treceau, cu atât tensiunea sporea. Se adunaseră câteva cadrane bune de ceas, măturate minuţios de minutar, de când secretara le repeta, când mai nervoasă, când mai amorfă, că primarul avea să vină în treizeci de minute. Pe holul-apendice, întunecos, căci uşa care ducea în sala de festivităţi a primăriei fusese zidită de curând, cei trei erau ca nişte mătci în acelaşi stup, deci, război iminent! Clarificări puteau primi şi de la secretară, însă, când la venire s-au împiedicat unul de altul pe scări, dintr-odată li s-a învârtoşat părul din nas, iar respiraţia, până atunci moleculară de atâta emoţie, a devenit brusc subatomică, şuierătoare, şi-n trompa lui Eustache voiau să le sufle primarul şi numai primarul, deşi faptul că doar ei erau în chestiune, chiar dacă necazul trecuse şi pe la mesele altor vecini, trebuia să le dea de gândit, ori tocmai faptul că se simţeau miruiţi de sfântul mucenic Mina, protectorul păgubiţilor, le hrănea trufia.

         – Chiar adineaori m-a sunat tovarăşul primar şi mi-a spus că, în maxim douăzeci de minute, va apărea! îl informă secretara pe Jupu, care, pentru cine mai ştie a câta oară în acea zi, băgase capul, prin uşa pe care-o întredeschidea timid, după noutăţi.

         Ştirea, cu mici variaţiuni, mătcile au tot auzit-o de dimineaţă, iar acum era deja prânzul mare şi urechile, zău, li se cam lungiseră de foame, dar şi de sete. Fireşte, cele douăzeci de minute au trecut o dată şi încă o dată, şi încă o dată...

         – Mă, eu nu mă feresc de voi... şopti conspirativ Jupu, într-un târziu: În zori, când să ies pe poartă, găsesc un plic de la primărie, ştampilat, semnat... ălea, ălea...

         Gaţea şi Bâlnă, dintr-un impuls pe care nu şi l-au putut controla, s-au privit în ochi ca nişte ibovnici în biserică, după o noapte plină de încercări şi de eşecuri.

         – Ni se cuvin, bă, ni se cuvin... Că doar „Natura” lor, cum zic ei, nu Dumnezeu, ne-a distrus gospodăriile.

         – Da, măi, Bâlnă! Avem ce vinde. Dintr-o basculă de ciment şi una de balast, bem o lună... căută Jupu să fie sarcastic la adresa vecinului său, botezat parcă în zeama prunelor fermentate.

         – Ce basculă, bă? Ce basculă?! De când o căruţă de ciment şi una de balast s-au făcut bascule? se revoltă Bâlnă.

         – Staţi aşa!... Staţi aşa!... ţipă Gaţea, izbindu-şi pălăria de podeaua tocită, spălată cu petrosin. Păi, asta-i dreptate? Ţie, Jupule, ai ditamai gospodăria...

         – Am muncit, mă, am muncit!

         – Las’ că ştim noi cum te-au dat ăştia afară de la ORACA... Zi „bogdaproste” că n-ai tăiat şi ceva stuf... Da’ nu mă interesează. Cum ziceam, tu ai ditamai gospodăria, gloată n-ai, pârăul ţi-a luat un colţ de gard văruit, însă primeşti o basculă de ciment şi una de balast; iar tu, Bâlnule, stai toată ziua în bufet...

         – Unde vezi, tu, bufet, băăă?...

         – Şi azi, de sub ochii noştri, ai tras câteva ture.

         – Ce-ai, bă, ce-ai?!... încercă să se împănuşeze Bâlnu, încă o dată, cu pene de cioară albă.

         – Miroşi ca o balercă din doage de plop, mucegăită, mă! îl amendă şi Jupu, instantaneu, pe Bâlnu, împotriva căruia, ştia tot moşneanul, avea o cruce crucişă.

         – Nea Jupule!... Nea Jupule!... Cat-o, drace, cat-o!... mârâi Bâlnu, ameninţător.

         – Ţie, Bâlnule, pârâu’ ţi-a dărâmat poarta mică şi-ţi dau ăştia o căruţă burduşită cu ciment şi una cu balast, pe când mie, om cu şase copchii la şcoală şi doi socri pe cap, c-un tată cu două muieri – şi n-are măcar o pensioară! –, spurcatu’ de pârău mi-a măturat grajdul...

         – Nu, mă! Pârău’ i-a luat numai proptelele, şi-apoi grajdu’ a căzut singur. Hă-hă-hă...

         – Amărât cum era, în el îmi adăposteam văcuţele ce-mi umpleau un blid cu lapte pentru atâtea guri... Mie... mie îmi dă o roabă de ciment şi una de balast. Că-s prost! Iată, am pierdut şi o zi de muncă pentru pomana lor...

         – Deh, mă... eu cred că au ţinut cont şi de câte cote am dat fiecare la stat...

         – Şi ăsta ce cote a dat, bă? sări Gaţea şi-l prinse de guler pe Bâlnu. Că eu tot am luat câte un ou de sub ochii copchiilor şi-o traistă de nuci şi le-am dus la cooperativă...

         – Potoliţi-vă, la dracu! Sunteţi în primărie, mă!... căută Jupu să-i despartă pe cei doi, care se izbeau de pereţi, înjurându-se.

         A fost rândul secretarei să-şi scoată speriată capul prin uşa întredeschisă şi să-l retragă cu viteza cu care un echinoderm îşi soarbe ampula când simte un pericol. Cum sediul miliţiei era la cinci case mai la vale, nici nu s-a trecut la partea a doua a partiturii cu înjurături că şeful de post, căutând să-şi acomodeze privirea la întunericul din hol, i-a luat la rost încă de la intrare:

         – Ce faceţi aici? Vă răzvrătiţi?

         – Doamne fereşte, tovarăşe şef!... Eu sunt mai fudul de urechi şi vecinii vorbeau mai tare cu mine... căută, generos, Bâlnu un subterfugiu cât de cât credibil.

         – De aceea vă izbeaţi de toţi pereţii, răzvrătiţilor? Cu mine nu vă merge! se zbârli miliţianul. Ce se întâmplă aici?!

         – Ce se întâmplă aici?! se auzi, exact ca un ecou, vocea primarului care tocmai păşea peste prag. Dar cum şi ochii lui nu desluşeau aripi de îngeraşi în semiobscuritatea holului, porunci: În birou, la tovarăşa secretară!

         Secretara, dându-şi importanţă în faţa invadatorilor, continua, în poziţie solemnă, să ţină receptorul la ureche şi să repete din când în când, pe un ton oficial: „Da, tovarăşe prim!... Da, tovarăşe prim!...” Primarul apucă să-i facă semne cum că el încă nu-i acolo. „Îi transmit. Da, tovarăşe prim!... Luptăm!” se angajă secretara în lupta pentru pacea mondială şi dezarmarea nucleară, îndreptându-şi instinctiv ţinuta, apoi aşeză receptorul în furcă, emanând multă importanţă.

         – Tot despre cotele alea?

         – Da...

         – Lumeee... Ce zi mi-a fost şi astăzi!... se lamentă primarul, slăbindu-şi, cu furie, nodul cravatei.

         La lumina puternică din birou, Jupu, Bâlnu şi Gaţea parcă s-au luminat la suflet şi nu-şi doreau decât să se strecoare afară şi să-şi vadă de ale lor. Paguba? Io-te-o-n târgul de sărate! Despăgubirea? Eclipsă avortată!

         – Şi cu voi ce-i, mă?! îi repezi primarul pe cei trei, uitând de minima politeţe de care, de altfel, nu ducea lipsă.

         – Păi, noi... Dumneavoastră...

         – Ne scuzaţi, că noi...

         – Crăpaţi din voi odată!

         Rapizi ca nişte şahişti, care în ultimele două secunde mai au de făcut şase mutări, în mâna primarului poposiră plicurile. Acesta extrase prima scrisoare. O umbră de uimire apăru pe chipul său după ce parcurse cele patru rânduri dactilografiate pe o jumătate de coală ministerială; afişă o falsă încântare la finalul celei de a doua scrisori, pentru ca după ultima lectură să se arate de-a dreptul extaziat:

         – Aşa deci: o roabă, o căruţă şi o basculă... repetă primarul, rânjind, privindu-i pe rând pe împricinaţi, să verifice dacă a înţeles bine.

         Singurul care încă nu realizase că e victima unei farse era Jupu:

         – Tovarăşe primar, ca să nu mai fie zavistie între noi, vecinii, eu zic să ne daţi, în mod echitabil, câte o căruţă de ciment şi una de balast, deşi, dacă aţi avea putere, nu ar strica să fie câte o basculă.

         – Tovarăşe Jupu, zise cu un calm cabotin primarul, ţara are ciment, dar, vezi matale, toată producţia merge la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ce-ar fi să mergeţi şi voi, tovarăşi, la canal şi când s-o termina peste un an, sau doi, să veniţi călare pe o betonieră plină-ochi?

         – Cum vine asta? Ne-amăgiţi şi-apoi la dubă?

         – Vi se pare că aceasta e semnătura mea? Tovarăşa secretară, aţi ştampilat şi semnat aşa ceva?

         Secretara se aplecă asupra hârtiei:

         – Doamne fere... Pardon! Mă jur pe statutul partidului că nu am habar despre aceste hârtii.

         – Fals şi uz de fals... murmură cu un zâmbet amar primarul.

         – Plus adiacentele... Lesne, cinşpe ani de închisoare... interveni miliţianul.

         Muzeul „Madame Tussauds” putea primi trei noi figuri de ceară ce exprimau groaza.

         – Ne-aţi încercat vigilenţa, da? plusă primarul.

         – Dar... dar v-am spus că le-am găsit în poartă... îndrăzni Gaţea.

         – La „Poarta Albă” – aţi auzit de închisoarea asta, nu? – o să tot găsiţi scrisori în poartă timp de douăzeci de ani, că am eu grijă să le spun procurorilor ce elemente declasate sunteţi.

         – Să n-avem parte de copchiii noş...

         – Ajunge! Până stabilim ce facem cu voi, să nu suflaţi un cuvânt, altfel vă trimit la ocnă, nu la „staţiunea de odihnă” de la „Poarta Albă”, răsfăţaţilor!

         – Suntem victimele...

         – Acasă!! ordonă primarul, spărgându-şi plămânii.

         – Sau în dubă... şopti conciliant miliţianul.

         După ce se instală pacea în birou şi după ce oferi spre analiză câte o scrisoare secretarei şi miliţianului, primarul reluă:

         – Tovarăşă secretară, aceste hârtii sunt bătute la maşina noastră de scris?

         – Negreşit.

         – Dumneata le-ai dactilografiat?

         – Vaaai... se oripilă secretara şi căzu molatic, într-un leşin perfid, pe covorul de iută.

         Dacă ar fi fost mai tânără şi ar fi avut lipsă din inventar şi vreo treizeci de kilograme cei doi s-ar fi întrecut să-i aplice procedeul „bouche à bouche”, dar aşa stând runele, primarul îi cotrobăi în geantă după sticluţa cu odicolon, însă nu a mai fost nevoie – secretara îşi reveni singură în simţiri şi tot singură se aşeză pe scaunul ei.

         – Un moment... Ştampilele sunt nişte falsuri grosolane! E vorba despre o monedă de trei lei căreia i s-a raşchetat stema, apoi, ceva mai sus de centru, i s-a dat o gaură încât să încapă o monedă de cinci bani, pentru a obţine o stemă apropiată, ca dimensiune, cu originalul; aici, unde trebuia să fie numele comunei, sunt nişte mici denivelări, escamotate de iscălitura bogată. Această aşa-zisă ştampilă a fost pusă pe masă, peste ea s-au aşezat înştiinţarea, indigoul, o carte, apoi s-a aplicat un pumn zdravăn... încheie miliţianul, încântat de expozeul său.

         – Mda... Totuşi, tovarăşa secretară, pe mâna cui aţi lăsat maşina noastră de scris?

         Secretara se arătă indignată până în faldurile steagului roşu, de deasupra tabloului, şi chiar mai sus. Cu toate acestea, pe fruntea ei a pus Minerva întâi sărutul:

         – Cine a venit, după ce se termina programul în primărie, să lambriseze biroul tovarăşului primar? Cine tutuieşte pe toată lumea? Cine, sub pretextul că e mare artist, parazitează, de fapt, societatea, aşa cum fac toţi artiştii? Cine are...

         – Imion Sbaciu! îşi demonstră iarăşi miliţianul perspicacitatea, arătând soarele pe cerul senin în mijlocul zilei.

         – Trimite-o pe femeia de serviciu după Imion.

         – După „tovarăşul Sbaciu”! ...Prea suntem familiari cu acest cetăţean.

         – Credeam că dacă ne-a făcut galerii sculptate-n lemn de tei pentru perdelele de acasă, putem...

         – Ca să-i adormim vigilenţa, eu zic să i se spună că aici e numai tovarăşul contabil. Şi să aducă şi o rindea... curmă discret miliţianul disputa dintre primar şi secretară.

         Chiar dacă a primit acceptul sastisit al primarului, miliţianul ieşi afară plin de sine. Discuţia nici nu se reluă bine că uşa se deschise pe îngâmfate şi în cadru apăru Sbaciu. Nu trebuia să ai un ochi foarte atent ca să decelezi pe chipul acestuia efortul de a-şi camufla surpriza seacă, zărind scrisorile. Mizase că păcăliţii se vor duce numai la primar, şi-apoi, într-un târziu, tăinuiţi de potera florilor de salcâm, ca pe vremuri, când poşteau câte o ţigară furată din pachetul bunicilor, el şi cu primarul se vor amuza copios de farsă. Cum privirile celor trei oficiali tindeau spre zero grade, pe scara Fahrenheit, Sbaciu făcu un pas către scrisori, hlizindu-se:

         – S-au prins, proştii? S-au prins?...

         Primarul, cu palma sa vijelioasă, hotărî că locul sacrosantelor hârtii veşnic va fi pe birou:

         – Tovarăşe Sbaciu Imion!...

         – Hai, măi fraţilor... E întâi aprilie... Ce dracu, nu mai ştiţi de glumă?

         – Tovarăşe Sbaciu Imion, cu însemnele statului, nimeni nu se joacă!

         – Dacă-i cu de astea, luaţi-vă gândul de la faza finală, pe ţară. Căutaţi-vă alt cioplitor!

         – Tovarăşe, nu înţelegi în ce situaţie eşti. Puşcăria te paşte!

         – Voi nu înţelegeţi. Dacă declanşaţi ancheta, or să vină pe aici rânduri-rânduri de trepăduşi, că dacă oi fi scris şi altceva la maşina voastră? De aceea, iată ce zic: Măi Păucă şi tu, Viviene, mergem la tata, la odaie, tăiem un berbecuţ, scot o damigeană de afinată şi o zi dispărem de pe planetă. Ştiu, vă e frică de doamna secretară... Cu toţii ştim că ea „ciripeşte”...

         – Nu permit aşa calomnii!...

         – Dar să vedem, continuă Imion, ignorând indignarea secretarei, ce culoare or să aibă chiloţii dumneaei după ce-o s-o ia ăia la rost că de ce nu şi-a încuiat maşina de scris în fişier? Vă spun eu – maro. Foarte maro. Şi cred că va fi trecută la cules morcovi pe tarlaua ceapeului. Şi acolo, vă jur, o să găsească şi morcovul meu...

         – Tovarăşe Sbaciu Imion, practici, cumva, corupţia şi şantajul emoţional?!...

         – Bine, mă, legaţi-mă! Hai, legaţi-mă!... zise Imion, întinzând mâinile încrucişate către miliţian, dar văzând că cei trei oficiali schimbau priviri de lilieci orbiţi de soare, continuă: Mă duc să-mi termin halba, că la o halbă m-a găsit Văpica... Deci, ştiţi de unde să mă luaţi. Sănătate!

         Într-adevăr, halba încă mai avea guler când Imion se aşeză în faţa ei, doar că la aceeaşi masă, deşi localul nu era foarte populat, poposise şi Aurel, veşnic viitor student, sau, în visurile sale mai modeste, absolvent al Şcolii de Subofiţeri de Miliţie-Cîmpina.

         – Aurel-tată, ai scuipat în halba asta?

         – Dar ce să am eu cu halba omului, domnu’ Imion?

         – Nici nu ştii câţi abia aşteaptă s-o facă... Stai să-ţi spun ce am păţit chiar astăzi... şopti Imion, apoi, după ce goli apăsat berea şi-l trimise pe Aurel să mai aducă un rând, se apucă să povestească.

         – Serios, domnu’ Imion, ai cam sărit calul... constată Aurel, după ce ascultă istoria.

         – Mă, frate, în ţara asta nu se mai poate glumi?

         – Ba da... Totuşi, primarul are dreptate...

         – Bine, măi viitor tablagiu... mă duc şi la canal. Şi ce-i cu asta?... Mâinile mele-s învăţate cu barda, tesla, dalta, ciocanul... O operă de artă se face transpirând. Însă ăstora n-o să le mai dau nimic! Au venit ăia de la „Cântarea României” – doar ai văzut la televizor – şi m-au pus să cioplesc un tipar de caş. Cică-i tradiţional. Nu-i nimic, fac şi de astea... Au filmat cadru cu cadru poarta de la intrarea în comună. Ia să mă fi lăsat s-o fi sculptat în viziunea mea... Nu, că-s mistic şi decadent, au zis ăştia de la Cultură, de la judeţ. Păunescu, băiat deştept, a vizionat materialul brut de la televiziune. Când a venit la monument, cu cenaclul său, a ţinut morţiş să-mi vadă atelierul. Mi-a achiziţionat trei lucrări. Fireşte, n-am vrut să-i iau banii, că-s domn, dar mi i-a aruncat printre scule. În prag, la despărţire, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis „Frate”. Am păţit ca plugarul scuipat de boier – l-a pupat Cuza, mă, Cuza! Dar eu n-o să procedez ca italianul ăla... ăla care... sau o fi fost franţuz... ăla care, din răzbunare, n-a vrut să fie îngropat în oraşul natal... Ah, am un lapsus...

         – Dante. Dante Alighieri. Florenţa.

         – Exact. Uite, o să fiţi o generaţie de miliţieni mai cu doxă... Nici Vivian nu-i linte... M-ai văzut, doar, bând bere cu el în atâtea rânduri, în separeu... Primarul?... Păi, mă, cu Păucă ne jucam cu puţa-n ţărână, când eram copii... Eu l-am dus la muieri, după ce a terminat armata, mă, eu. Altfel, se însura flăcău cu prima şmecheră care-şi desfăcea picioarele. Bărbaţii trebuie să aibă experienţă în treaba asta... Şi acum?... Şi acum mă ia cu „Tovarăşe Sbaciu Imion”?

         – Poate dacă nu afla atâta lume...

         – Indiferent, mă, tot mă răzbun, deşi, recunosc, mă doare sufletu’... Dacă nu mă saltă în noaptea asta, nu mă mai saltă, fiindcă trebuie să justifice întârzierea sesizării, iar duminică le-o fac urât de tot, chit că mă pot băga la atentat de pudoare, la... Din pragul casei mele – ştii doar – se vede piaţa ca-n palmă, dar şi la casa mea te uiţi în sus, ca la un schit. Şoseaua, ca de obicei, va fi aglomerată. Tovărăşeii, pe la ora nouă, ies din primărie ca să-i dijmuiască pe amărâţii de producători individuali. Tot pe la acea oră, o să-mi beau cafeaua la aer, în pridvor Mă, şi ca un făcut, chiar când trec ei prin faţa porţii mele, taman o să mi se rupă brăcinarul şi-o să-mi cadă nădragii-n călcâie. Eu, atunci, o să mă căinez către nevastă-mea cu voce tare, încât să audă jumătate de piaţă: „Sări, Obiţo, c-am rămas fără nădragi!” Şi-o să mă aplec înceeet, înceeet să mi-i ridic tot înceeet, înceeet şi ei or să se uite la coccisul meu ca la staţia meteorologică... Râzi, ha? Păi, mă, nu merită altceva... Nu merită!

           12.  Marea Adunare Generală

 

            Într-o zi, după multe milenii de muncă asiduă, puțin obosit, dar și foarte satisfăcut, bunul Dumnezeu se gândi să facă o scurtă pauză și să-și dea, că de, tot se practică, printr-o OUD (Ordonanță de Urgență Dumnezeiască) bineînțeles, un binemeritat concediu, deoarece reușise, în sfârșit, să facă pace pe pământ. Acuma însă, era în mare dilemă, ce fel de concediu să-și aroge? De maternitate nu putea, nu mai avea nici un prunc de crescut, unicul său fiu crescuse și fusese răstignit pe cruce (unii cârcotași susțin că a fost sacrificat în zadar!) El privise neputincios la moartea fiului său, nu putuse să facă nimic, dacă ar fi intervenit ar fi schimbat  cursul istoriei și de aici o multitudine de schimbări și întrebări fără răspuns, etc. Concediu de boală nu putea, ce ar fi spus toată omenirea, dar mai ales credincioși ortodocși, cum adică, este posibil ca bunul Dumnezeu să se îmbolnăvească? „De studii, ar fi o soluție”, se gândi El. Dar iarăși nu e bine, omenirea și-ar pune o întrebare simplă: „Ce mai poate studia Dumnezeu?” Atunci simplu, o să scrie în OUD, concediu, concediu de odihnă și atât.

         Se așeză mai confortabil în tron, își ascuți pana de gâscă - El încă mai folosea pentru actele foarte, foarte oficiale, pana - scrise cererea rapid, o citi și o reciti să nu-i scape vreo greșeală gramaticală, o semnă, o înregistră în catastif,  și-și începu primul concediu de odihnă, adică statul degeaba. Dar, paradoxal, cum nu era obișnuit cu această nouă îndeletnicire, după doar câteva ore de lenevie se plictisi. Fantastic, nu credea că El se poate plictisi așa de repede dacă doar stă și nu face absolut nimic și se întrebă de ce oamenii leneși nu se plâng de asta? Căută cu privirea prin marea împărăție, bolta cerească, un răspuns... și salvarea veni de unde se aștepta cel mai puțin: în acel moment trecea prin raza lui vizuală cel mai ultra performant satelit de urmărire și supraveghere a tot ce mișcă pe pământ, în aer și apă, dăruit de NASA, cu care putea vedea chiar și o monedă de un cent - pe cel vechi, satelitul Sputnik 1, primit de la ruși îl lăsase să umble prin univers după cățelușa Laika. Acuma, rușii erau tare supărați că Dumnezeu primise de la rivali satelitul, și pe al lor îl abandonase prin univers, chiar îl acuzaseră de luare de mită, ca El să treacă cu vederea misiunile mai puțin reușite a celor de la NASA, și prin puterea pe care o deține să le mai dea câte o mână de ajutor - se conectă cu el prin telesuperpatie  și privi, și tot privi, foarte admirativ planeta albastră, albastră încă. Da, incredibil dar adevărat, nu mai avea nimic de făcut, deoarece, așa cum am mai spus, după multe milenii, reușise: veselie, sărbătoare, armonie, iubire, pace și liniște pe tot mapamondul, toate popoarele trăiau ca o familie mare și fericită, toți erau egali, nu mai erau nici oameni bogați și nici săraci. Nu tu conflict armat, nu tu jaf, tâlhărie, crimă și mai ales, nicio deturnare de fonduri.

Judecătoriile, din lipsa proceselor, se desființaseră și sediilor lor se transformaseră în locuri speciale pentru socializare a copiilor, a adolescenților, a pensionarilor și a celor care își căutau jumătatea pierdută din motive banale, normale sau anormale. Poliția se autodesființase, iar sediile lor deveniseră cluburi de zi sau noapte, unde tinerii pe ritm de disco dansau vals - sau invers! - iar în pauză DJ-iul recita poeme de dragoste și se bea Cico. Tinerii nu mai consumau alcool și culmea culmilor, datorită faptului că drogurile nu mai erau interzise, consumul lor căzuse în desuet. Închisorile chiar deveniseră facultății pentru tinerii dornici de învățat. Învățat e așa un fel de a spune, pentru că sub umbrela acestor facultăți, ei învățau și practicau mai mult iubirea aproapelui, respectul pentru sexului opus și bătrâni, mai învățau cum să se descurce în cazuri de forță majoră, incendiu sau inundații și cum să spargă ușa casei dacă soția a plecat de acasă pentru un el sau pentru o ea sau soțul a fugit de acasă pentru un el sau pentru o ea, mă rog, chestii de orientare.

Oamenii nici nu mai aveau motive să se certe sau să se lupte între ei. Papura dispăruse datorită consumului masiv pentru pături ecologice și evident, dispăruseră și nodurile. De exemplu nici casele, magazinele sau băncile nu mai erau jefuite, deoarece banii lichizi deveniseră o amintire. Doreai să faci șoping, te opreai la primul Robobankomat ivit în cale, scriai simplu, doar cu degetul suma dorită pe display și robotul sau roboata în câteva secunde îți procesa cipul implantat într-un loc anume, că nici tu purtătorul lui nu știai unde este ascuns, un fel de CNP online, ți-l încărca cu suma solicitată iar tu, puteai să-i returnezi când aveai chef să muncești și bună dispoziție sau noroc să-ți găsești un loc de muncă la stat, sau prestai diferite munci în folosul comunității și mergeai fericit la cumpărături, pardon, șoping.

Aici, în chestiunea asta cu diferențierea dintre sexe la roboți era încă o mare dilemă și mai trebuia să intervină PCR-ul - să nu vă gândiți la Partidul Comunist Român, chiar dacă nu este mare diferență între ele - adică, Părintele Creaturilor Robotizate. Această problemă vitală, trebuia foarte repede rezolvată și să fie foarte clară diferența, vizibilă fără ochelari și fără echivoc: toți roboții de genul masculin să fie obligatoriu mai înalți și fără burtă decât roboatele, cu cel puțin douăzeci de centimetri, iar acestea din urmă să aibă silueta și „formele” bine conturate și scoase în relief, adică 90-60-90, deoarece, cei din Biroul Executiv al PCR-ului elaboraseră un program de strategie - după ce priviseră ore bune paharul pe jumătate plin din fața lor - pe termen foarte lung și în viitorul foarte îndepărtat sau apropiat, roboții se puteau legal căsători. Însă, vor interzice pentru totdeauna căsătoria dintre roboți de același sex, că prea multe nații de pe pământ și nu numai, legalizaseră acest tip halucinant de căsătorie, dacă ar fi continuat așa, cine mai perpetua specia umană, a... scuze, robotică. Și tot marele și unicul PCR, trebuia să mai stabilească clar și concret, dacă roboatele pot da naștere la roboței? Vor mai interzice categoric și operațiile de transformare de sex, iar problema implanturilor prin diferite locuri cu tot felul de silicoane și Acid Hialuronic la roboate, cădea de la sine, logic, rugineau și se gripau articulațiile, nu.

Acum toate armele de foc și nu numai, erau adunate în containere speciale, pe care sta scris cu litere fosforescente mari și verzi, ECOARM. Acțiunea era încă în plină desfășurare deși operațiunea începuse de un veac și bunul Dumnezeu era tare uimit cum de fusese posibil să se fabrice atât de mult armament, deoarece numărul armelor adunate până în acel moment, depășea cu mult - cam de sute de ori! -  numărul total al locuitorilor planetei albastre. Apoi conform reclamelor non-stop ce foarte agresiv inundau efectiv toate panourile publicitare și canalele TV, armele erau transformate în jucării, care, în mod sigur, nu mai arătau ca nişte pistoale, puşti mitraliere sau tancuri. Nu predaseră armele cei care păzeau pădurea, încă mai apărau animalele sălbatice să nu fie atacate de oameni.

 

Bunul Dumnezeu zâmbi larg și-și mângâie barba foarte fericit când, îndreptând camera 4D FULL HD, a satelitului spre ultima țară unde abia reușise să stopeze războiul rece, văzu cum cei din Coreea de nord se plimbau prin Coreea de sud și invers, de fapt nici nu mai exista graniță între ei. Privi apoi spre America, rușii se plimbau pe Beverly Gardens Park, ținând în mână câte o sticlă camuflată în pungă de hârtie, de „CCVW”, un cocteil inventat de ei: Coca Cola, vodcă și whiski apoi își îndreptă privirea spre Rusia, mai precis Moscova, unde americanii admirau vrăjiți Piața Roșie, cu gândul, bărbații, la marele muzeu Ermitaj sau dansatoarele de la Balshoi Theatre  iar femeile la vestitul călugăr Rasputin. România o privi așa în fugă și asta doar din cauză că se învecina cu rușii și camera îi alunecase pe crestele pleșuve (ce pleșuve, chele în toată splendoarea cuvântului!) ale Carpaților.

Era puțin supărat pe oamenii din acest colț de rai - comparație cam trasă de păr susțin unii cârcotași, pentru că nimeni nu se întorsese din rai ca să spună ce și cum este pe acolo și dacă era reală comparația! -, deși îl făcuse cel mai frumos din Europa, ei tot îl părăseau. Ce dacă nu mai avea toate pădurile virgine, turiștii se călcau pe Adidas, Nike, ten-uri, etc, și leșinau de extaz, admirație, uimire, perplexitate, entuziasm, văzând cioturile de arbori seculari (ei credeau că sunt tabere de creație ale sculptorilor în lemn!) și crestele golașe, rămase în urma defrișării, acțiunea omului lacom, dar harnic la dezastru, mânuitor priceput al drujbei.

Nu înțelegea gândirea oamenilor acestei țări! De ce, se tot întreba bunul Dumnezeu, au plecat mai toți bărbații așa hai-hui prin lume. De ce oare ei și-au părăsit casa în care s-au născut, familia, prieteni, și acest minunat colț de rai și acum muncesc mai  peste tot în lume ca niște roboți, pricepuți în toate, pe când la ei în țară lucrau la mișto!? „Nu cumva am greșit, deoarece le-am oferit un trai foarte îmbelșugat, mai ceva ca în Elveția, și cred că s-au plictisit de atâta ,,să trăiți bine” și au plecat?” își zise El. Hai-huii de români ajunseseră și la Polul Nord, iar aici pentru eschimoși, deși sincer, lor nu le este de nici un folos, construiesc din gheață autostrăzi suspendate (sâc!) și iglu-uri zgârie nori, construcții inutile care se vor topi în viitorul apropiat datorită încălzii globale. Erau și prin America, în Silicon Valley, iar aici a doua limbă vorbită este româna, cu nesuferita ei de gramatică ce și multora dintre români, cu funcții mari de conducere, le cam produce dureri de cap.

După câteva ore de contemplat măreața Lui realizare, acum și mai plictisit că totul funcționa și se desfășura conform target-ului, stabilit tot de El cu multe, chiar foarte multe milenii în urmă, își luă iPhone-ul XYZ Plus & Plus ESP, (Extra Super Personalizat), de curând achiziționat pe merit - facturi plătite la timp! -  și puncte, deși pe piața terestră încă nu apăruse – „ce bijuterie”, se miră! - formă un cod din cifre, litere mici și mari, super de super secret și așteptă... şi aşteptă, dar, cum cel apelat nu răspundea, deschise laptop-ul, iar după câteva minute bune de standby zise ceva neinteligibil (cred că de bine !?) la adresa celor de la Acer, care se lăudaseră că procesorul lor ,,iTen” este cel mai smart și rapid din univers, accesă recentul motor de scotocire și acesta personalizat, DMG. (Dumnezeu Maps Galaxi) lansat pe piaţa virtuspeis de o zi, și mai instant decât nescafe original, îl localiză pe cel căutat:  „Wow!”, zise El zâmbind satisfăcut că aplicația își făcuse very fast datoria. 

− Petre, pe unde umbli, măi dragă?

− Sunt aici, în...

− Te văd Petre, te văd, tună Dumnezeu, DeMeGe-ul meu nu minte, așa că nu mai umbla cu fofârlica, gogoșica, ursul, cioara, vrabia, etc, precum politicienii, că nu mai ține, gata! Ce cauți tu în Tibet?

− Doamne, iartă-mi păcatele și cele cu și cele fără de, dar eu sunt aici, mereu în dreapta Ta, mă rog, acum în spate, nu te părăsesc fizic niciodată, ce vezi Tu în Tibet este doar holograma mea, auzi Dumnezeu vocea și mai clară a lui Petre în spatele lui.

− A, să cred că și tu susții ideea că universul Meu este o mare hologramă?

− Doamne, încă nu sunt foarte documentat în acest sens, dar cât de curând mă voi teleporta în Japonia, la respectiva universitate, unde am să discut cu fizicienii despre acest…

− Lasă, nu te mai obosi și nu te mai teleporta că ne află japonezii secretul și nu mai putem fi supermeni, însă dacă vor mai continua cu aberațiile, am să-i aduc eu pe ei aici, să le țin un spici, să nu-și mai vâre coada în universul meu…

− Doamne, să-mi fie cu iertare, dar altcineva era cu… cu aia cu...

− Bine, bine, ai dreptate, dar să lăsăm asta, uite de ce te-am căutat prin tot universul, vreau, de fapt m-am gândit, de fapt doresc, de fapt poruncesc ție, să convoc un congres mondial, la care să invit pe următorii… Dumnezeu se opri și cu ochii pe display-ul laptop-ului începu să-și răsucească gânditor câteva fire din barba albă și lungă și să numere cu voce tare, se opri la doisprezece, apoi după secunde bune de meditație transcendentală, răbufni ușor:

– Nu, nu și nu, pe acest om nu cred că-l pot invita!

− La cine te referi Doamne? întrebă Petre din curiozitate.

− Vei afla la momentul oportun. Nu mai fi curios, știi și tu că cine este curios i se virusează hard-ul foarte repede...

− Nu Doamne, s-a schimbat, acum cine este curios este bine informat.

− Petre, încurci fișierele: cine sparge parole și clonează card-uri, e bine informat, okay? Dar să revenim la miorițele noastre rătăcite, deci, cât de curând, voi convoca meageul.

− Doamne, chiar Marea Adunare Generală! se miră Petre.

− Exact, și vom hotărî, dacă menținem sau expulzăm această ființă din specia umană, acum deschideți laptop-ul, intră pe FBTR.com (Face Book Toate Religiile) și invită-i pe următorii, foști și actuali șefi de state…

− Și… foști și actuali regi? îndrăzni să întrebe Petre.

− Da.

− Un moment Doamne, că nu prea funcționează Galactonet-ul, cred că meteoriții trimiși de cei care ne vor răul, din alte galaxii, ne cam îngreunează navigarea, îmi paralizează satelitul.

− Aoleo Petre, tu ți-ai tras satelit personal pentru conectare și nu ai făcut rost de o manivelă? îl întrebă dojenitor-părintește Dumnezeu.

– Pentru ce Doamne, manivelă?

– Pentru laptop-ul tău Petre. Cum vrei mă să-ți funcționeze la viteză maximă, dacă tot râșnița asta veche de pe vremea lui Noe, o ai? Mai apgardează-l și tu cu niște mega de ram, schimbă-i procesorul cu ultima versiune de la Asus sau de la Gigabait că e mai ieftin, dar mai puturos… mă rog, sau investește în ceva de la Acer, Samsung sau Apple.

− Doamne, momentan, am o jenă financiară, guvernul lui Piticu, știi Tu care, mi-a mai ciuntit din pensie în urmă vreme. Am primit atunci un e-mail prin care eram anunțat că am o pensie nesimțită și…

− Și matusalemică, î-l întrerupse Dumnezeu. Vezi Petre, ți-am spus atunci la momentul oportun, când ți-ai creat contul, să nu-ți pui adresa pe Facebukcrestin.com, că te găsește imediat, dar tu nu mai ascultat, acum suportă consecințele. S-a încărcat?

− Da, putem începe. Doamne, ce word să folosesc, unul vechi sau unul nou?

− Cel mai nou Petre, să poată fi accesat de toți universoneții și galactoneții, să vadă tot universul că noi lucrăm la vedere, ziua cu soarele, nu ca alții noaptea cu luna.

− Nu pot, îmi pare rău. N-am instalat softul cu diacritice și textul nu va fi înțeles așa cum trebuie.

− Lasă că merge și fără diacritice! Pe galactonet se poartă, chiar poți să faci și greșeli gramaticale că este la modă. Am să-l invit pe domnul Pruteanu, și-am să-i explic situația, asta numai în caz că... mă înțelegi ce vreau să zic, adică dacă primim enorm de multe dislaicuri, deci, să purcedeam la treabă, primul invitat este…

− Ilie!

− Poftim! zise Dumnezeu și se ridică brusc din tron, lovind vehement cu toiagul în bolta cerească de se cutremură tot universul și unicul curcubeu de sub aurora boreală, era gata, gata să cadă. Ilie, nu! Sunt foarte supărat pe el.

− De ce Doamne, Ilie este cel mai bun șofer căruțaș, are și atestat de taxi-caleașcă, cu tracțiune „șase cai frumoși”!

− Vezi, vezi, ăsta e și motivul supărări mele, după ce că l-am iertat că a luat permisul de conducere al taxi-carului, cu șpagă, într-un orășel dintr-o țară mică și bătută de soartă, ba mai mult, chiar și-a schimbat și domiciliul devenind pământean cu acte „în regulă”, l-am solicitat și eu o dată - cred că sunt doar câțiva ani de atunci - deoarece aveam mare nevoie de taxi-caleașca lui, că mă dureau articulațiile și trebuia să merg urgent la un rendez-vous, și, Dumnezeu se opri, observă Petre, chicoti ușor în barbă, apoi reluă, și n-a venit, invocând un milion de motive: că e prea departe, adică în galaxia din zona zece, adică mai are puțin și părăsește universul - asta cu părăsirea universului nu știu de unde a scos-o el, că eu i-am tot repetat că universul meu, nu are limite, este adevărat că nici eu nu știu exact unde începe și unde se termină, dar de la omologii mei din alte galaxii știu că nu are limite - că nu are energie suficientă, dând vina pe praful meteoriților  că-i acoperă panourile fotovoltaice și nu-și poate încărca bateriile full, că nu are Universorovin-ul achitat pe veacul în curs,  că până ajunge la mine îi expiră și ITP-ul, că RCA nu mai are de un veac și circulă așa la risc, că, că…   vezi ce de scuze puerile mi-a trimis prin esemes, că n-a îndrăznit să vorbească, fes an fes, prin scaip sau uațap cu mine, apoi el crede că eu nu știu că este pe bune cu poliția universului și că ei se feresc de el să nu-l supere cu ceva că le trăsnește mașinile!

− Doamne, te rog să te calmezi căci am o propunere, democratică o consider eu și trebuie imediat pusă în aplicare.

Dumnezeu se așeză mușcându-și ușor buzele de durere, îl cam supărau iar genunchii, uitase să-și ia pastilele de ArtroStop PLUS de dimineață. Îl privi pe Petre printre sprincenele albe și stufoase, încercând să-i spargă bruiajul și să-i pătrundă în creier, să-i afle mai rapid propunerea. Nu reuși și după câteva secunde de concentrare maximă, renunță, în hard-ul laptopului era mai ușor de penetrat decât în scăfârlia lui Petre.

− Ascult propunerea ta, Petre.

− Maria Magdalena! să invităm la M.A.G şi o reprezentantă a universului feminin, aşa arătăm întregii galaxii că nu facem discriminări, acum femeile au aceleaşi drepturi cu...

− Perfect Petre, am înţeles, dar mă întreb de ce tocmai ea, Maria Magdalena?

‒ Să elucidăm enigma din fresca „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci.

– Bine, și tu vrei să-l întrebi pe Leonardo, pe cine a pictat în dreapta Fiului meu?

– Da.

– Tu crezi că-ți va răspunde, el a lăsat omenirii o enigmă și eu sunt sigur că nu a sosit momentul ca el să-ți spună adevărul, dar mă rog, e dorința ta. Bine, așa va fi, dar, continuă Dumnezeu, am fi nedrepți dacă invităm doar o singură femeie, eu îți propun să invităm şi câteva Elene!  Eşti de acord? întrebă Dumnezeu aşa de complezență, ştiind foarte bine că nu putea fi refuzat.

− Şi începem cu Elena din Troia? întrebă Petre.

− Da.

− Okay, primul pas făcut, pasul doi, invităm pe cei mai de seamă Apostoli?

− Da.  Așezăm mesele în formă de cerc, cu spaţii marii între ele, să le inducem impresia că nu sunt ascultați şi la fiecare masă o să fie un sfânt Apostol şi un invitat surpriză. Asta în prima zi a congresului, în ziua a doua, vom păstra invitații şi vom aduce Elenele. Știi și tu Petre foarte bine că bărbații sunt mai vorbăreți în fața unei femei. Deci, notează Petre, primul pe listă este Albert Einstein...  

− Ala ciufulit și cu limba scoasă?

− Exact. E așa cum e, dar e foarte simpatic, mai ales atunci când vioara lui prinde viață - și Dumnezeu începu să fredoneze un vals - eu voi sta la masă cu el, vreau să-i răspund la întrebarea care l-a frământat toată viaţa: ce principii fundamentale am urmat eu atunci când am creat universul și pe el, iar el să-mi răspundă, ce principii fundamentale a urmat el, când a creat bomba nucleară? 

− Al doilea invitat, poate fi Nicola Tesla, propuse Petre.

‒ Okay, spuse Dumnezeu. Un mare inventator, păcat că omenirea nu-i pune în aplicare invențiile...

– Sunt multe interese la mijloc Doamne, multe corporații gigantice ar da faliment dacă...

– Petre, într-o zi vor fi obligați s-o facă, spuse Dumnezeu întrerupându-l. Al treilea invitat este, notează te rog, Henri Coandă.

– Doamne, te rog spune-mi și mie, chiar a lăsat românilor tunul cu laser? întrebă Petre cu voce moale.

– Petre, nu-mi pune întrebări capcană, dacă românii vor să țină sub secret acest fapt, petrecut în 1968, eu le respect voința, îl dojeni Dumnezeu. Scrie: Mihail Kalașnikov.

– Rusul, inventatorul celei mai răspândite arme din lume?

– Da Petre, chiar el. Unde l-ai plasat când a venit la poarta ta?

– Păi câți oameni au murit din cauza stupidei lui invenții, în iad este, dar dacă vrei, eu... pot să... dar de ce îl iviți? întrebă Petre foarte curios.

– Vreau să-l întreb așa, prietenește, cum reușea să scrie poezii, când în minte avea celebra mitralieră  AK-47. Al cincilea invitat o să fie Isaac Newton.

– Corect, trebuia și un om de știință, cel cu mărul și piatra filozofală. Sunt sigur că vrei să-l întrebi dacă ia căzut mărul în cap, așa cum spune legenda.

– Gata Petre, aici ne oprim, am obosit, Marea Adunare Generală o să fie după ce-mi termin concediul...

         13. O nouă viață sub o altă identitate

 

            Tânăra femeie ieșise pe faleză dis de dimineață să alerge, sperând ca astfel să se scuture de zgura ce o simțea cum se cimentase pe fibrele sufletului.  Se scurseseră mai bine de cinci ani, de când suferise acel viol. Născuse pe fiul său în taină și singurătate, departe de dușmani și de familie. Hotărâse ca existența lui să rămână un secret pentru toți. Simțise în inima sa, că astfel îl putea apăra de cei care o vânaseră și o loviseră pe ea, deși personal nu le făcuse nici un rău.

           Durerea, sentimentele de neputință furie și ura contra dușmanilor săi  îi zbuciumau încă liniștea sufletului.  De atunci trecuse prin multe, îndurase suferință și durere cât nu crezuse că e posibil să poată suporta. Reușise însă. Viața ei se schimbase într-un mod complet neprevăzut. Fibra sufletului său se schimbase până în profunzime și după ce mai bine de cinci ani  trăise departe de țara sa și de familie experiențe deosebite, unele plăcute altele de-a dreptul zguduitoare, decisese să se întoarcă sub o identitate nouă și să trăiască în incognito.

          Se simțea puternică astfel, la adăpost și mai sigură pe sine. Se simțea pregătită să lupte și să învingă   contra celor care o consideraseră o pradă și continuau  să îi mai amenințe familia, prietenii care o ajutaseră.

          Prioritatea sa era acum, să îi asigure fiului său o copilărie și o viață normală departe de tentaculele caracatiței. Acest lucru îi dădea forța să îndure calvarul de a trăi departe de el, după ce constatase pe propria piele că precauțiile nu erau niciodată suficiente, când se angaja cineva în lupta contra criminalității organizate și a traficanților de droguri sau de carne vie.

          Pentru binele lui hotărâse să renunțe la răzbunare. Își înscenase propria moarte profitând de accidentul nefericit ce se întâmplase unei prietene dragi de altă naționalitate. Alături de Miriam înfruntase momente de muncă asiduă, în condiții  dure și apoi fuseseră răpite și sechestrate de un grup de traficanți. Printr-un miracol reușiseră  să scape din ghearele  lor. Înfruntase  câțiva ani la rând alături de cea a cărei identitate și-o însușise în final,  multe pericole lipsuri, foame și boală, oferiseră mult ajutor oamenilor prin satele pierdute pe  platoul Cordilierei Occidentale ale munților Anzi,  în Bolivia. Acele întâmplări însă vor face subiectul unui capitol aparte .     

          Se întorsese în țară și începuse de curând o viață nouă, ca o persoană nouă,  încercând să îngroape cât mai adânc propriul trecut. Intrase în pielea sărmanei sale prietene decedate chiar la îndemnul acesteia, înainte de a-și da ultima suflare. Adevărata Miriam îi cunoscuse povestea de-a fir a păr și îi stătuse alături la nașterea fiului său și în încercările grele prin care trecuse.

          Pe Dorian îl născuse în Bolivia și îl încredințase spre a fi ocrotit și îndrumat, unor oameni care îi deveniseră dragi și apropiați ca o a doua familie. Mergea să-l vadă cât de des era posibil, însă se temuse să trăiască prea aproape de copil și să îi dezvăluie faptul că era mama lui, ca nu cumva prin aceasta să nu atragă și în preajma lui prădătorii însetați de vendetta. Astfel reușea să fie mai liniștită și să supraviețuiască sub noua sa identitate.

          În ciuda îndepărtării și trecerii zilelor, uitarea nu dorea să o învăluie cu umbrele sale protectoare. Consecințe neașteptate  o asaltaseră cu repeziciune  la întoarcere, nelăsându-i timp să-și adune cumpătul și îi zgândăriseră vechile răni. Pacea pe care sperase să o regăsească în singurătate și izolare se lăsa așteptată în zadar. 

          Spera ca în dimineața aceasta răcoroasă, sub adierile brizei cu iz sărat de alge și a măreției netulburate a mării veșnic  frământată de neliniștile adâncurilor sale, cu care propriul său  suflet se îngemăna, să se relaxeze. Ieșise din casă cu speranța că va reuși să mai arunce din balastul gândurilor  negre și să spele urmele unui coșmar nesfârșit  ce nu  se lăsa îngropat sub ruinele vremii , căruia asemenea unui balaur din legende foarte vechi îi creșteau la loc alte capete, în locul celor tăiate de un voinic viteaz numit Timp.

          După ce a alergat de-a lungul țărmului o bucată de vreme, s-a oprit și s-a așezat pe nisipul umed, mătăsos, scăldat de valuri. O îmboldea  o dorință irezistibilă să intre în valurile reci și să se lase îmbrățișată de răcoarea lor binefăcătoare. Nu a stat mult pe gânduri. A scos din micul rucsac un prosop mare și l-a întins pe  nisip, apoi și-a dezbrăcat maieul și blugii. A rămas în costumul minuscul, bleu cu galben,  s-a cufundat în apă abandonându-se curățeniei și răcorii  purificatoare a undelor, ca într-un ritual. Se simțea deja o altă persoană și din sufletul rănit simțea cum îi încolțeau germeni timizi mugurii aripilor, ce-i fuseseră frânte. Își dorea cu înfrigurare să vină vremea, când durerea și urmele umilinței se vor cicatriza și ea va putea din nou să spere într-o viață normală. Nutrea încă speranțe, că va veni și vremea aceea când va scăpa  pentru totdeauna de obsesia de mai a privi mereu peste umăr cu teamă, oriunde mergea. Își dorea să poată  iubi și dărui încredere oamenilor care o meritau. Sufletul ei fusese schilodit și își pierduse încrederea în oameni, fapt pentru care în ultimul timp rănise fără voia ei, persoane ce îi stăteau aproape și o iubeau cu sinceritate. 

          Își privi ceasul cu oarecare regret, constatând că era timpul să se grăbească. Își adună hainele, se îmbrăcă în grabă și o luă cu pas vioi către riviera. Înainte de prânz trebuia să meargă la clinică și să-l substituie pe  Doctorul  Mauro Grandi. El  plecase pentru două zile  la Milano, la o conferință și ea avea  de înfruntat o zi plină de muncă, care de obicei o făceau în doi.  Calculase că îi rămânea timp să treacă pe acasă , să-și pregătească o cafea tare și să se schimbe înainte să meargă la policlinică.

          Mergea  adâncită în reverii, când un scrâșnet asurzitor de cauciucuri urmat de o bufnitură și geamuri sparte și un urlet sfâșietor o treziră din gânduri cu brutalitate.   Nu departe de locul unde se afla, pe carosabil, un ALFA ROMEO de culoare neagră s-a oprit în scrâșnetul acela teribil de frâne. Șoferul  a coborât năucit, cu sângele șiroindu-i pe față dintr-o tăietură la frunte și se precipitase în fața mașinii  de unde venea acel urlet sfâșietor de durere. Deodată, văzu bărbatul  înalt cu  alură sportivă, cum se repezi animat de  furie oarbă asupra nenorocitului de șofer și prinzându-l cu brutalitate de guler, îl țintui de portiera mașinii, gata, gata să-l sugrume, în ciuda  sângelui care îi năclăise fața și a privirilor imploratoare, rătăcite de groază. Agresorul striga în culmea disperării:

        - Criminalule! Aproape că l-ai ucis! Nu ai văzut că te apropiai de trecerea de pietoni, să reduci viteza? Nu mai e omul în siguranță pe nicăieri  cu unii ca tine!

         - V-am văzut prea târziu, domnule din cauza tufișurilor acelea. Câinele era deja pe trecere și eu am frânat, însă  degeaba. Nu am reușit să împiedic impactul. Oh Dumnezeule, ce-am făcut nenorocitul de mine, ce-am făcut?

         -La dracu omule, aveai peste șaptezeci la oră, în apropierea trecerii,  astfel ai fi putut evita să-mi ucizi câinele!

           Auzind acestea  omul tremura, cuprins de emoții și remușcări își smulgea firele de păr pline de sânge   și lacrimile îi curgeau șiroaie pe față, făcând să se prelingă sângele peste pieptul și gulerul bluzei într-un spectacol  grotesc ce îi dădea fiori, privindu-l. Era în mod evident foarte șocat. Cât despre tufișurile în cauză, era vorba de  un gard viu de-a lungul trotuarului, în imediata apropiere a trecerii de pietoni, care ascundea complet vederii, trotuarul. Oricine se afla dincolo de tufișuri, era în afara razei de vedere, pentru șofer. Practic, cel care traversa strada în acel punct, devenea vizibil abia în ultimul moment, când pășea pe trecerea de pietoni, ceea ce mărea pericolul de accidente.

           Ea se apropie îngrozită de locul accidentului și se opri lângă adevărata victimă, un câine mare din rasa ciobănesc german de culoare maron-roșcat, cu negru,  care zăcea pe caldarâm scheunând cu ultimele forțe, zbătându-se într-un lac de sânge.

    Stăpânul lui, omul în maieu negru și pantaloni de trening slăbi din strânsoare pe șoferul care era mai mult mort decât viu din cauza șocului și  nu mai opunea nici o rezistență, ca să se apropie înnebunit de câine și de femeia care îngenunchiată lângă el și încerca să-i acorde primul ajutor.

          - Oh Sanson, ești rănit grav, bunul  meu amic? Trebuie să chem o  ambulanță.

          - Sunt  doctoriță veterinară și  pot să-i acord prietenului dumneavoastră, primul ajutor. A pierdut deja mult sânge și dacă nu intervin imediat i-ar putea fi fatal. Îmi permiteți?

          - Dacă-i așa, vă rog să interveniți neîntârziat și apoi dați o privire și acelui nenorocit. Deși nu pare grav rănit,  cred că e în stare de șoc. Eu nu m-am putut abține să-l scutur, pentru că e vina lui, orice ar spune. La treceri de pietoni e lege, că se reduce viteza. Zicând acestea făcu un semn către șoferul, care arăta devastat și foarte palid.

         - Desigur! Domnule aveți nevoie de ajutor, i se adresă ea apropiindu-se?

         - Nu, nu vă rog salvați câinele, eu mă descurc bine!  Am doar o zgârietură superficială.  După ce se convinse, că nu avea alte răni , se întoarse la câinele care abia mai respira.

         - Oh, sărmanul meu Sanson,  te rog, nu muri! Se ruga îndurerat celălalt bărbat, frângându-și mâinile. Mă tem că nu va rezista, pentru că a pierdut  prea mult sânge.

        - Mă ocup să stopez hemoragia, apoi vă rog, să mergem  imediat  la clinică.  Nu-i departe. Acolo am tot ce-mi trebuie, pentru o intervenție  și voi face totul, să-l salvez. Nu pot să vă dau asigurări acum. Să ne grăbim!

         - Desigur, doamnă doctor.

 Sunt doctorița Miriam Sima. Dumneavoastră nu ați suferit nici o vătămare?

         -Nu am nimic. Să ne grăbim, altfel îmi moare câinele! Eu sunt Vladimir Romanof și după nume îmi vine a crede că proveniți din Europa de Est ca și mine.

        - Vă răspund și da și nu, în privința provenienței mele, căci deși unul din părinții mei era de origine română, eu am crescut încă de copil în America de Sud. Tatăl meu era român și mama italiancă, însă am copilărit și am trăit în străinătate  pentru mulți ani. În ce privește dumnealui, făcu ea semn către autorul accidentului,  e în stare de șoc și aș zice că are nevoie de vizita unui medic. Vă simțiți în măsură să ne urmați sau mai bine să chemăm ambulanța? Se adresă ea șoferului, care îi privea cu un aer năucit.

         - Mă simt în măsură să vin cu dumneavoastră, răspunse scuturându-se de starea aceea de confuzie. Rana de la cap e superficială, însă sunt  foarte îngrijorat pentru starea câinelui.

         - Totuși,  nu ignorați lovitura ce o văd sângerând pe fruntea dv și șocul suferit!          

         - Da, da, nu-i urgent! Domnule, îmi pare rău pentru  câinele dumitale, însă regretele  sunt tardive.  Îmi asum responsabilitatea. Nefericitul oftă din tot sufletul și continua să-și frângă mâinile , vădit marcat de situație, palid și cu privirile pierdute.

         - Desigur!Scuzele nu mai servesc  la nimic, dacă Sanson al meu moare, răspunse acesta destul de amărât. Ar fi cazul să chemăm poliția , fiind un accident cu victime.

          Miriam îi asculta în tăcere, în timp ce scotea din micul său rucsac o trusă medicală de prim ajutor. Trusa era nelipsită din geanta sa. Ea  bandajă cu îndemânare tăietura adâncă de pe coapsa câinelui, de unde continua sângerarea, reușind să oprească hemoragia.  Piciorul stâng  ce-i atârna ca la o păpușă dezarticulată, era în mod evident fracturat, însă adevăratul motiv ce o făcea să se îngrijoreze, era rana de la cap și tăietura adâncă de pe coapsă, de unde pierduse mult  sânge.  Fără îndoială, câinele avea nevoie de o intervenție  urgentă și de o transfuzie. Îl așezară pe o targă improvizată din bluza de trening a stăpânului său și porniră spre cabinetul doctoriței. Odată ajunși, doctorița deschise ușa de la intrare și pătrunseră printr-o ușă de sticlă în holul spațios. Clinica ocupa o întreagă aripă a parterului. Omul așeză cu infinită delicateță animalul rănit, care abia mai respira, pe o masa unde ea îi indicase cu un gest, fără multe vorbe. Între  timp, imediat își făcu apariția un  bărbat între două vârste,  nu prea înalt,îmbrăcat în halat albastru, un infirmier, cu siguranță. Salută  la intrare:

         -,,Salve dottoressa Sima”! La ordine!

         - Ciao Ben! Pregătește imediat sala, căci avem o urgență. Un accidentat de  mașină. Victima a pierdut mult sânge și cred că are nevoie de o transfuzie. Are o rană profundă în coapsa stângă și osul e dizlocat din șold, iar la cap trebuie făcută o radiografie ca să vedem exact, cât de grav e. E necesară o radiografie totală pentru a vedea, dacă nu este vreun organ intern vătămat ori o hemoragie internă, ceea ce ar agrava  condițiile sale. Să sperăm că e norocos.

         -Desigur!  O anunț imediat pe Caty de la radiologie și facem testele.

         - Trebuie făcut totul chiar acum, ca să nu-l pierdem. E în stare de șoc. Omul se adresă lui Vladimir, în timp ce îi punea o perfuzie rănitului:

         -Domnule, dv. trebuie să așteptați în sală. Vă vom anunța, imediat ce avem noutăți.  Acesta schiță un gest de protest, alarmat de faptul că animalul nici nu mai dădea semne vitale.

         -Dar nu pot să-l las singur pe Sanson în halul în care e. Vreau să vin înlăuntru. Miriam înțelegând starea lui de disperare pentru soarta câinelui, i se adresă cu blândețe și fermitate:

         - Asta nu este posibil. Păstrați-vă calmul! Este doar sedat.  Facem tot posibilul să-l stabilizăm . Pulsul e slab și nu mă pot pronunța cu certitudine, în privința rezultatului, decât  după ce văd radiografiile. Vă rog să mergeți 

          Operația a decurs bine  și în urma transfuziei starea câinelui era stabilă. Miriam ieși în coridor, îndepărtând din mers sorțul verde pătat de sânge și boneta de sub care, cascada de păr arămiu eliberat din strânsoare i se revărsă pe umeri, în valuri rebele. Îl zări pe Romanof stând de vorbă cu un agent de poliție. Abia se deschise ușa  și acesta se îndreptă ca un arc, direct spre ea  cu priviri surescitate și întrebătoare.

          -Prietenul dumneavoastră e în afara pericolului, domnule Romanof.

          -Oh, slavă Domnului, a exclamat omul cu un adânc oftat de ușurare și priviri umezite de emoție, lucru ce ei îi provocă un val spontan de simpatie în suflet!  Vă sunt profund recunoscător domnișoară doctor, a zis el  eliberând din pieptul musculos un oftat profund de ușurare. Pot să-l văd?

         - Deocamdată nu. E încă în terapie intensivă și e sub efectul sedativului. Când se trezește, puteți intra să-l vedeți. E încă foarte slăbit și este necesar să rămână sub observația noastră, vreo două zile, îi răspunse cu voce caldă care acționă asupra neliniștii lui Romanof asemenea unui sedativ. Femeia aceasta emana un magnetism ciudat asupra lui. O  fixa ca hipnotizat în timp ce îi vorbea.

        - Desigur! Aș putea sta cu el la noapte?

        - Nu e absolut necesar, însă dacă doriți... se poate!

        -Mulțumesc, îi șopti el vădit, tulburat!

         Șoferul se apropiase ascultând tăcut convorbirea lor și eliberă un suspin de adâncă ușurare, la vestea că viața câinelui era în afara pericolului. Îngăimă și el:

        -Vă mulțumesc  din suflet, domnișoară doctor! Sunteți un înger. Zicând acestea , omul avea lacrimi în ochi, ce-i curgeau nestăvilite pe obrajii invadați de barba încărunțită. Ea îl privi mai cu atenție și îi zise:

        - Ne cunoaștem? Vă  simțiți bine domnule?

        - Da, oh, da! Acum mi-ați ridicat o piatră de moară de pe suflet. Vă cunosc  desigur, locuiesc la două case distanță de casa dumneavoastră. Sunt Gaspardi Artiglio, cel cu cuptorul de pâine. Probabil că nu vă amintiți de mine, dar de nevastă-mea Ines, cred că da. Doar veniți zilnic la patiserie și stați de vorbă.

        - Dar... domnul Gaspardi, desigur că vă cunosc! Dumnezeule, ce aiurită sunt! Cu Ines am devenit prietenă la cataramă. E cea mai drăguță ,,pasticeră” de pe aici și o persoană tare amabilă. Vă simțiți într-adevăr mai bine? O chem imediat pe soția dv.

        - Mă simt bine și acum trebuie să lămuresc încurcătura în care am intrat , cu domnul Romanof și cu carabinierii. O voi chema chiar eu pe Ines, după aceea. Nu vreau să o sperii și vă rog același lucru.

        - Regret sincer că ne revedem în această tristă împrejurare! Sper să treceți cu bine de această situație penibilă.

        -Desigur! Din moment ce nu vor fi victime,  totul va deveni mai simplu. Mulțumesc  domnișoară doctor și la revedere!

        -La revedere domnu’ Gaspari!  Omul părea mai calm și se îndreptă spre biroul din hol , unde un agent de poliție și Romanof completau un proces verbal. Lui Vladimir nu-i scăpase schimbul de replici dintre cei doi  și în plus rămăsese impresionat de frumusețea tinerei doctorițe și de expresia de fragilitate ce îi păru că o vede în privirile  ei. Părea chiar interesat de cele ce discutau.

         Miriam se întoarse în cabinetul său, mulțumită că reușise să mai aducă o scânteie de speranță și împăcare în viața cuiva. De când revenise în acest loc, munca părea ai fi principalul țel în viață. Se aruncase de atunci în vâltoarea ei și i se dedica cu tot sufletul, încercând pe această cale să-și sugrume gândurile rebele care adesea în momentele de repaos se eliberau din hățurile cu care ea le strunea în timpul zilei și se năpusteau spre făgașe  știute, adunând în aburul lor vechile spaime ce dădeau iama zgândărind dureroase cicatricile care îi mutilaseră sufletul , trezind dureri fantomă, asemenea durerilor unui picior de lemn.

          Nu îi dădeau pace gândurile la plânsul și durerea părinților săi neconsolați, care o credeau moartă și cu toate acestea pentru binele lor și al fiului său se străduia să rămână tare precum statuia lui Hercule și se limita să îi vegheze din umbră. Se călise prin suferințe și cu toate acestea simțea că ei împreună cu Dorian reprezentau pentru ea, călcâiul lui Achile. Cât timp ea era considerată moartă de cei dragi nu avea de ce să se teamă pentru ei. Suferința lor și a sa deopotrivă, era prețul pentru o siguranță efemeră, după cum urma să se convingă. Confruntarea cu dușmanii săi era de neevitet.

Pagina a III-a AICI