Rutina, fără să-ţi dai seama, te transformă după mulţi ani într-un robot. Iar atunci când viaţa nu te mai obligă să execuţi această rutină, simţi că totul este anapoda… şi cazi, fără să-ţi doreşti, într-o dilemă! De fapt, roboto-monotonia ucide lent şi sigur, fiind cel mai nociv „drog”  al omului contemporan.

       Cu alte cuvinte, această dilemă – dar nea Gogu nu ştia că se cheamă aşa! − îl frământa de câteva zile: ce-o să se facă el când nu va mai trebui să se scoale dis de   dimineaţă? Nu va mai trebui să se îmbrace şi să plece la serviciu… apoi ce-o să facă după aia, toată ziulica?

       Pentru nea Gogu, „cheferistul”, cum îl cunoştea mai bine lumea din sat, ziua cea mare, ziua  de „pensionare” sosise!

       Ciudat lucru, chiar dacă aşteptase pensionarea cu multă nerăbdare în ultimii ani, cu cât se apropia data scadentă − dar şi mai grav de câteva zile parcă − îl tot rodea o nelinişte interioară,  şi în zorii ultimei zi când trebuia să mai meargă la serviciu: o zi, doar o singură zi,  o stare ciudată pusese stăpânire pe el. Trezit de mult de ceasul  deşteptător „C.F.R.-ul”  cât o ploscă, cu cele două sonerii mai mari decât clopoţelul lui de la bicicletă, parcă nu-i venea să se coboare din pat… Îl frământa ceva şi-l chinuia o moleşeală generalizată în tot corpul, parcă nişte  braţe nevăzute îl ţineau într-o înlănţuire molatecă şi îl trăgeau la somn.

 

       Acu’, hai sus Goguţă… ce mai contează o zi, la deal ori la vale! îşi spuse, ridicându-se anevoie în capul oaselor.

       − Gherghino!... Opa fă, mai opreşte porcii!...  o înghionti pe nevastă-sa.

       − Ce-ai mă?...

       − Scoală fă, că s-a crăcănat dă ziuă. Auzi cum te mai strigă cocoşu’!...

       − Ai înnebunit mă?... D-abia e cinci…

       − Scoală fă, n-auzi?

       − Pachetu’ cu mâncare, e în frigider…

       − Vreau să mă îmbrac cu salopetele alea noi!… Adumi-le, că nu ştiu unde le-ai pitulat.

       Gherghina auzind o asemenea dorinţă neobişnuită din partea bărbatului, parcă se trezi brusc. Se ridică greoi în şezut şi încă buimacă de somn, îl luă la rost:

       − Bine mă… şi duminică!? Duminică, cu ce te mai îmbraci tu frumos, să te duci să bei un ţoi la cumparativă, ai?

       − Ai fă, că nu le murdăresc…  adă-mi şi bocanci ăia noi…

       − Nu vrei mă şi ciarapi cei noi, pă care, d’abia i-am gătat?

       − Da bravo, fă! Uite ce muiere dăşteptă eşti! Că bine zici! Atunci, adă-mi şi maiou nou şi izmene noi… Mă-mbrac tot, de sus şi până jos, cu ţole noi, ca la sfintele sărbători de Paşti… ha, ha, ha! râse el cu poftă.

       Gherghina duse mâna la gură să-şi ascundă o parte din semnul de uimire ce i se întipărise pe faţă. Îl cunoştea foarte bine pe Goguţă al ei, mâncaseră saci de sare împreună, dar râsul bărbatului o îngrozi: sunase sinistru între pereţii casei şi se amplificase şi mai tare în urechile ei, de parcă nu era al lui.

       − Da’ unde te duci tu, mă bărbate!? La horă sau la servici’? îl întrebă abătută Gherghina coborând din pat.

       − La servici’, fă muiere, unde păcatele mele să mă duc! Da’ azi e ultima zi şi gata: ies la pensie! D-aia vreau să mă îmbrac cu ţoale noi, acuma înţelegi?

       − A!... păi aşa spune mă pezevenghiule, ca să pricep şi io!

 

       Soarele se ivise la orizont şi se cocoţase, arătându-şi în toată splendoarea discul portocaliu, pe culmea dealului, pitit copilăreşte printre vârfurile plutelor bătrâne şi rare, când nea Gogu ieşi în bătătura largă. Nici nu mai era nevoie să-şi consulte ceasul de la mână − cumpărat din banii primiţi drept bonus −, căci el ştia precis cât este ora după poziţia soarelui, indiferent de anotimp. Privi scurt spre discul portocaliu, mai micşorat acum, dar mai strălucitor, gândind: s-apropie dă cinci jumate! Am destul timp!...

       Vârându-şi mâinile în buzunarele mari şi adânci ale salopetelor noi, privindu-şi satisfăcut curtea şi toate acareturile, zâmbi satisfăcut. Toate erau făcute cu multă trudă, de mâna lui şi cu ajutorul Gherghinei. Se uită cu milă la poarta dinspre grădina mare ce sta într-o rână, agăţată doar într-o balama,  la bolta cu viţă-de-vie, care de la ultima zăpadă se curbase la jumătate şi încă nu avusese timp s-o dreagă, la gardul dinspre vecina şi el dărăpănat, gard pe care în urmă cu mulţi ani, îl mai sărise, chipurile, după o găină sau după… zâmbi: de mâine, gata,  voi avea timp berechet de voi… păcat că nu mai sunt tânăr şi nici…  

 

       Auzi în spatele lui uşa casei deschizându-se. Simţi cum răcoarea dimineţii îl îmbrăţişează şi mai strâns iar puţinul păr i se zbârleşte în creştet.

       − Gherghino!... strigă el fără se întoarcă.

       − Ce mai vrei mă? îl întrebă ea din prag. Ce-ai mai uitat?

       − Adă-mi şi basca nouă, că-mi îngheaţă inteligenţa!...  apoi se întoarse către ea: Şi, mai comentă el, n-o să-ţi placă să ai în bătătură, unu’ cu inteligenţa îngheţată!... Eu vreau s-o am dăzgheţată, că şi aşa, ţara geme dă restu’!...

       Gherghina, şi mai speriată, auzind asemenea vorbe, pe care le consideră „în dodii”, scuipă de trei ori în direcţia lui, apoi, dispărând în casă după bască şi făcându-şi de trei ori semnul crucii, mai zise: Doamne apără şi fereşte! Ptiu, ptiu, ptiu! Piei Satană dă lângă el!... 

 

       Liniştit, rezemat de şopron, „calu’ ” lui, adică bicicleta, îl aştepta să-l ducă  la serviciu.  Sclipea de curăţenie, iar spiţele străluceau ca nişte raze de soare. O admiră îndelung, parcă acum o vedea mai bine în toată măreţia ei şi îi înţelegea mai bine rostul. Era a cincea sau a şasea  bicicletă – le uitase exact numărul −, dar şi cea mai bună şi durabilă, o „rusească” albastru deschis, cu roţile groase, cumpărată cu plata în rate din oraş: patruzeci de ani, dus-întors, pă ploaie, pă vânt, pă soare… a  câte zece kilometri zilnic, fac… îşi privi degetele răsfirate şi constată că erau puţine… da’ lasă că am timp dă mâine încolo să tot calculez!...

       Îşi aranjă mai bine basca pe cap, luă „calul” de coarne, apoi se aplecă şi mai cercetă încă o dată roata din faţă, să vadă dacă este în regulă sau nu, şi molcom plecă spre poartă. Mai întoarse o dată capul să mai privească, să mai cuprindă cu ochii, toată bătătura lui dragă…

       − Gogule, mă!... strigă nevastă-sa din prag. Ai uitat pachetu’!

       − Nu l-am uitat fă!… zise aşa, ca pentru el, în şoaptă. Apoi îi răspunse cu voce tare: Azi nu mai nevoie de el!

       − Şi ce mănânci, mă?

       − Azi… azi, voi mânca la bufet!

       − Da’ ce mă, ne dă banii afar’ d’în casă? Ai bani dă bufet?

       − Uite că am! Numai aşa dă sanchi! spuse el şi mai tare şi plecă.

 

 

 

       Ca să ajungă la drumul bun, la cel asfaltat, avea două variante:

             − prima, folosită cel mai mult vara şi doar pe vreme frumoasă, indiferent  de anotimp, era mai scurtă şi câştiga timp preţios pentru a fuma în tihnă o ţigară cu Stan, colegul lui de tură. Trebuia să meargă peste câmpuri, pe o potecă, croită de el în fiecare primăvară: el se chinuia şi o refăcea, iar toamna, tractoriştii i-o arau! O bătătorea cu pasul, mărunt şi apăsat, mergând pe jos pe lângă bicicletă câteva zile, până poteca devenea practicabilă.   

              − a doua variantă, era de rezervă în cazul în care prima, datorită intemperiilor nu putea fi folosită. Era cu mult mai lungă, trebuia să străbată tot satul şi să dea bineţe, dis de dimineaţă, şi-n stânga şi-n dreapta. Însă treaba care-l enerva cel mai tare, era să răspundă mereu curioşilor la aceiaşi sâcâitoare şi insistentă întrebare: ,,unde mergi, bre nea Gogule, aşa cu noapte-n cap?’’  Dar, până ajungea la liziera plantaţiei tinere de salcâm, o perdea naturală împotriva viscolului − cum solemn declarase primarul comunei, că se cheamă această lizieră de salcâmi, atunci când o sădiseră − enervarea îi trecea.

 

       În ultimele zile, fiindcă natura îi permisese, nea Gogu folosise prima variantă. Şi azi la fel. Cum ajunse însă la potecă, simţi nevoia să coboare de pe bicicletă şi să meargă la pas: am timp, nici n-a trecut personalul de şase! îşi zise în gând nea Gogu privind în zare terasamentul căii ferate, apoi coborî privirea peste lanul de porumb: ia uite domne porumbu' italianului, ce verde şi frumos e! Nu te vezi nici  călare din el. Dacă are omu’ utilaje aduse din Italia şi îngrăşăminte naturală dă la noi din sat… că vecinu’ meu Vasile, care are patru vaci, băligaru’ îl vinde italianului, pă euro, să făleşte el, în loc să-l ducă la el pă ogor!… Tare dăştept, nu glumă!?… Uite ce mare şi bine dezvoltat e porumbul italianului, faţă dă al lor!... Cum să nu facă recoltă bună? Da oare, ce-o face domne cu atâta porumb?...  L-o lăsa la noi în ţară sau îl duce în Italia lui? Că doară e pământul lui, nu? Eu, dacă aş fi fost mare şef acolo în stat, n-aş fi vândut nicio palmă dă pământ, l-aş fi concesionat doar pă cinzeci dă ani…

       Ajuns lângă liziera de salcâmi, se opri să privească şi porumbul oamenilor din sat. Plecase bine şi al lor, muncit simplu, aşa cu sapa şi prăşit cu calul, era şi al lor cam la şold, iar lumea terminase de câteva zile praşila a doua. Puse mâna streşină la ochi, să vadă mai bine şi să cuprindă mai mult. Acum în primele raze de soare, frunzele late de porumb, sclipeau unduindu-se în zare ca nişte valuri mici ale unei mări, mângâiată leneş de adierea uşoară a vântului.

       Atât o fi şi Marea noastră dă mare? se întrebă nea Gogu înălţându-se pe vârful picioarelor să vadă cât mai departe.

       O fi mai mare dă cât văz eu cu ochii?...  Of, Doamne! La vară, gata, mintenaş  o duc pă Gherghina mea la mare, merită săraca!... Că murim şi nu vedem şi noi marea!... Hi, hi, hi!... s-o văz în costum dă baie pă Gherghina!...

       Când îşi reluă mersul, trist că nu văzuse nici el şi nici consoarta lui Marea Neagră, în dreapta nu se mai uită… S-ar fi întristat şi mai rău şi ar fi lăcrimat ca zilele trecute, când văzuse cum primii mărăcini începuseră să crească ca lăptucile într-o seră. Cât vedea el cu ochii, numai pământ mănos, bun de muncit era acum lăsat pârloagă. Doar scaieţii şi tufele de măceşi creşteau în voie, iar pungile de plastic, aduse de vânt, fluturau în bătaia vântului, ca nişte steaguri albe, semn clar al capitulării unei bătălii, ca pe câmpul de luptă. Pământ retrocedat după revoluţie oamenilor, majoritatea acum bătrâni, însă neavând posibilităţi să-l muncească − dar nici încredere să-l dea în arendă sau ei să se constituie într-o asociaţie − îl lăsaseră de izbelişte.

 

       Abătut şi supărat pe situaţie, încălecă pe bicicletă, trecu prin lizieră şi coti pe lângă terasamentul căii ferate. De aici mai avea doar câţiva metrii până la viaductul pe sub care trebuia să treacă în partea cealaltă, şi, urmărind poteca uşor şerpuitoare, gata, ajungea: urma asfaltul. Apoi după zece minute de mers cu bicicleta pe drumul lin, ajungea la serviciu.

       În acel moment se auzi în depărtare un şuierat de locomotivă. Întoarse capul şi  văzu cum vine trenul, ca un şarpe imens, alunecând pe drumul de fier.  Aha, e bine, uite şi personalul dă şase, vine şi el! Acu’ două minute a plecat din haltă! M-am încadrat la fix ş-o să-l mai prind pă moşu’ Stan, să mai stăm o ţâră de vorbă… mai fumăm o ţigară!  Iar  azi… azi am să-l omenesc cu o cafea, dă la bufet!

       După câteva minute, printr-un şuierat scurt, locomotiva îl salută când trecu prin dreptul lui, şi-l depăşi. Răspunse şi el salutului, făcându-i mecanicului semn cu mâna.  Precis e Radu pă locomotivă! Numai el mă salută aşa scurt!... se gândi nea Gogu şi viră bicicleta, intrând pe sub viaduct, în timp ce ultimele vagoane ale personalului treceau pe deasupra, dar, când mai avea doar un metru şi ieşea pe partea cealaltă, nea Gogu simţi o lovitură puternică în moalele capului, de parcă o grenadă făcuse explozie în el. Brusc, privirea i se înceţoşă şi o cortină neagră căzu în faţa ochilor, apoi totul se cufundă într-o linişte adâncă…  

       Corpul lui nea Gogu, în virtutea inerţiei, îşi mai menţinu puţine secunde echilibrul pe bicicletă şi mai parcurse câţiva metri ieşind de sub viaduct, apoi se dezechilibră, se bălăngăni iute, stânga, dreapta şi se prăbuşi într-o poziţie total nefirească: cel puţin asta văzură călătorii din ultimul vagon, deoarece trenul încă nu prinsese viteză prea mare, şi presupunând că ceva neobişnuit se întâmplase cu biciclistul sub viaduct, la prima staţie alertară şeful gării.

 

       Vestea că nea Gogu cheferistul a murit accidentat sub viaduct, se răspândi ca fulgerul în sat şi cei mai curioşi, dădură năvală.

       Gherghina cum află vestea, biata de ea, alergă într-un suflet, aşa cum se afla: îmbrăcată în cămaşa de noapte, lungă şi albă, din pânză de casă şi desculţă. Alergă ea ce alergă, dar sufocată de suspinele plânsului, pe la jumătatea drumului, puterile o lăsară şi se mai domoli. După câţiva paşi, genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi pe potecă în ţărână.  Se simţi ridicată de braţe de nişte femei. Una dintre ele, îşi dezlegă şorţul şi i-l puse, ridicându-i puţin cămaşa de noapte, să n-o mai împiedice la mers, apoi, susţinând-o, o ajutară să meargă. Lacrimile i se porniră şi mai tare şi începu să se jelească: Doamne, bunule, nu fi atât dă nemilos!... Nu mi-l lua şi pă Goguţă, Doamne!… că el mai mi-a rămas!… Mi-ai luat un brad dă băiat… lasă-mi-l pă moşuuu?... Aoleo!… Aoleo!… Ce mă fac eu  singurică… ce mă fac?...

 

       Procurorul, examinând sabotul care-i curmase viaţa bietului om şi basca nouă  găurită, scărpinându-se în barbă şi privind cerul printre traversele viaductului, prin singurul loc unde tabla de protecţie era lipsă – furată sigur de cineva şi dusă la fier vechi –  murmură ca pentru sine: domne, asta da, precizie… matematică!...

Vizualizări: 135

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

 Un text reuşit , foarte bine scris!

Frumos text! Admirabilă maniera în care e construită atmosfera unei zile, aparent banale, în final crucială. Toată preţuirea!

Un text bine scris care a luat şi un premiu, dacă nu mă înşel. Citit şi recitit cu plăcere!

Multumesc doamna aDA, pentru lectura si mesaj!

Cu prietenie,

Ada Nemescu a spus :

uluitor! o dramă incredibilă, o poveste narată cu aşa mult farmec, dialog spumos, mă lasă la final cu inima strânsă, pielea  de găină. Titlul atât de potrivit...asta da, precizie… matematică!...

aDA Nemescu

Domnule Ionel, va multumesc pentru lectura! Sfaturile domniei voastre au dat roade!   Sper eu!!!

Cu prietenie, 

Ionel Mony Constantin a spus :

 Un text reuşit , foarte bine scris!

Doamna Iris, va ultumesc pentru lectura.
iris marinov a spus :

precizie matematică, de-a dreptul dramatică...

EliLu... bine ai venit pe acest site! Multumesc pentru lectura!

Cu drag de reantalnire si calda prietenie.

Elisabeta Luşcan a spus :

Impresionant! Felicitări!

Doamna Gabriela, va multumesc pentru lectura si mesajul lasat.

Cu prietenie,

Gabriela Grădinariu a spus :

Frumos text! Admirabilă maniera în care e construită atmosfera unei zile, aparent banale, în final crucială. Toată preţuirea!

Da Augusta, iti amintesti bine, aceasta proza scurta a luat premiul al III-lea,  la editia a II-a a concursului de proza, organizat de acest site. Totodata, textul a mai aparut si in revista CLIMATE LITERARE, nr.65 si 66, anul in curs.

Iti multumesc pentru lectura! 

Cu prietenie,  

Augusta Cristina Călin a spus :

Un text bine scris care a luat şi un premiu, dacă nu mă înşel. Citit şi recitit cu plăcere!

Recitit cu plăcere. Un text reuşit, Emil!

Cu prietenie,

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de Cristian Je
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Elena Mititelu îi place postarea pe blog Bat clopotele pentru scriitor!... a lui Sofia Sincă
cu 4 ore în urmă
Ionuț Dumitru şi-a actualizat profilul
cu 5 ore în urmă
Ionuț Dumitru a postat fotografii
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Emil Dumitru îi place postarea pe blog Bat clopotele pentru scriitor!... a lui Sofia Sincă
cu 6 ore în urmă
Ioniţă Gabriela a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bat clopotele pentru scriitor!... a utilizatorului Sofia Sincă
cu 7 ore în urmă
Nicoleta Boloca a lăsat un comentariu pentru Nicoleta Boloca
cu 7 ore în urmă
Lui Nicoleta Boloca i-a plăcut profilul lui Nicoleta Boloca
cu 7 ore în urmă
Nicoleta Boloca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Rondel pentru prieteni a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog „A muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea” a lui Ana C. Ronescu
cu 8 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poetul din mine trăiește - în memoria lui Ioan Lazăr da Coza a utilizatorului gabriel cristea
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Bat clopotele pentru scriitor!... a lui Sofia Sincă
cu 10 ore în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bat clopotele pentru scriitor!... a utilizatorului Sofia Sincă
cu 10 ore în urmă
eunescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ca o veste grabnică a utilizatorului eunescu
cu 10 ore în urmă
Laura Cozma a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog la ultima carta a utilizatorului Laura Cozma
cu 10 ore în urmă
Ionuț Dumitru este acum membru al ÎNSEMNE CULTURALE
cu 11 ore în urmă
Adina Speranta a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bat clopotele pentru scriitor!... a utilizatorului Sofia Sincă
cu 11 ore în urmă
Adina Speranta a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bat clopotele pentru scriitor!... a utilizatorului Sofia Sincă
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog „A muri înseamnă, de fapt, a te muta într-o stea” a lui Ana C. Ronescu
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog În umbra eternei tăceri a lui Zarra
cu 12 ore în urmă

© 2020   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor