Primăvara anului 2000. Un om iese din metrou. De fapt, vrea să iasă. Dar nu poate. Scările rulante nu merg. Iar după primele trepte obişnuite urcate, i se pun cârcei. De la şolduri până la vârfurile degetelor de la picioare. Durerile sunt îngrozitoare. O transpiraţie rece îi scaldă trupul. Degeaba masajele dure, înţeparea muşchilor, genoflexiunile... Nimic nu are efect.
O durere ascuţită îi străpunge tot corpul. Dar cârceii nu cedează.
Nervii însă da.
Se prăbuşeşte pe trepte şi-l umflă plânsul. De durere, de frustrare că este atât de neputincios. Dar cum nu poate dormi în metrou - trebuie să urce scările. Scrâşnind din dinţi, dând “karate” în muşchi până amorţesc de durere, oprindu-se la fiecare treaptă pentru a masa, înţepa, lovi picioarele doar-doar va slăbi măcar un pic încleştarea cârceilor - le urcă!
Nu în trei minute cât îi lua unui om normal. Ci în mai mult de o oră. Epuizantă. Lungă ca o veşnicie parcă!...
Cine era acel om? Evident eu. O femeie de patruzeci şi trei de ani ce se întorcea de la servici. Istovită după opt ore de muncă. Fiecare pas era un chin Abia reuşeam să mă ţin pe picioare.
Însăşi menţinerea poziţiei verticale cerea eforturi deosebite. Eram exasperată de multele probleme care mă încercau. Şi pe care nu le înţelegeam. Totul era o nebuloasă. Eu, cea care vroiam să mă confrunt cu duşmanii, cu situaţiile critice deschis, la lumina zilei, fără teamă şi laşităţi, acum pur şi simplu nu înţelegeam.
Nici eu, nici cei din jurul meu. Ce se petrecea cu mine? Cu sănătatea mea? De ce mă aflam în situaţia asta dramatică şi aproape de a-mi pierde locul de muncă?

* * *

Cu doi ani în urmă, în 1998, o soră a mea, mai mică cu şaisprezece ani decât mine, murise neaşteptat, aparent de „ciroză lichidă” la numai douăzeci şi cinci de ani, după doar trei luni de zacere. Dar nu manifestase simptomele specifice, cu excepţia lichidului din stomac. S-a stins după treisprezece zile de comă. Cu un diagnostic incert, care i-a lăsat şi pe medici cumva nedumeriţi.
În cele trei luni în care sora mea era doborâtă la pat, am bătut pe la toate uşile ce-mi ieşeau în cale, pentru a găsi o cale să o salvez. Era mezina şi o iubeam. De mică fusese foarte bolnăvicioasă şi cu un echilibru emoţional destul de fragil. Stările ei psihice fluctuau între extreme de la o clipă la alta.
Dar nu puteam concepe că era atât de grav bolnavă.
Şi după ce vizitele pe la tot felul de doctori s-au dovedit inutile, eu şi restul familiei am început să căutăm alte căi de salvare. În special pe calea bisericii. Acatiste, spovedanii, masluri...
Tot ce am ştiut şi am fost povăţuită să fac am pus în practică. De disperare am încercat şi o exorcizare. Dar Părintele (renumit în exorcizări) când a văzut-o, a spus că ce are ea îl depăşeşte. Şi ne-a trimis la Părintele Sofian de la Mânăstirea Antim. Unde călugării ne-au interzis total accesul. Din motive de sănătate. A Părintelui. Că despre a sorei mele nici nu mai era loc de comentarii. Mergea pe stradă sărăcuţa în unghi de 90°! De fapt „târâtă” de alte două persoane! Cu un chip imobil, cu ochii holbaţi, cu mâinile anchilozate în formă de gheară.
Imaginea era înspăimântătoare.
Îţi producea ori repulsie, ori milă. Sau şi una şi alta. Ea era blocată psihic într-o negare totală. Nu vroia să mişte nimic. Repeta obsesiv: „Nu pot!”, „nu pot”... Şi dacă asta şi-a programat în minte, asta a şi obţinut.
Adică o nemişcare desăvârşită. Şi fizic şi mental.
A început să trăiască doar la nivelul necesităţilor biologice. Tot repetându-şi că „NU POATE”, a venit vremea când într-adevăr n-a mai putut. Nimic. Aşa că a intrat în comă. Şi a murit. Fată ce de-abia împlinise 25 de ani.
Şi chiar dacă moartea ca fenomen al vieţii nu reprezenta o spaimă pentru mine, am fost profund şocată. Nu puteam nici înţelege, nici accepta că cineva atât de tânăr nu vrea să lupte pentru viaţă. Pentru propria viaţă. Că abandonează din start orice speranţă.
Ştiam că spiritul e nemuritor.
Că moartea e doar o transformare a materiei.
O trecere a ei într-o altă formă.
Omul, aşa cum scrie şi-n Biblie, din lut se ridică, în lut se întoarce.
Dar dacă ni s-a dat ca îmbrăcăminte a spiritului trupul de lut, de ce să nu-l apreciem? De ce să nu-l îngrijim cât putem de bine? Pentru ca spiritul nemuritor să-l locuiască cât mai mult timp?
Sora mea a renunţat la orice formă de luptă încă de la început!
Asta a fost alegerea ei. Deşi m-a durut, a trebuit să accept. Cu toate că simţeam uneori că mă sufocă revolta. Mi-era chiar ciudă pe ea, deşi stiam că n-am nici un drept s-o judec, să-i contest libertatea de a-şi trăi viaţa sau nu.
Libertatea asta i-a fost dăruită de Dumnezeu! La fel ca nouă tuturor. Dar mă durea prea tare. Mult prea tare. Şi eram prea ataşată de ea, ca să pot gândi obiectiv. La rece. Creierul, nu inima să primeze. Neputinţa de a-i transfera măcar puţin din voinţa mea mă înfuria cumplit!
Zbatere în gol. Fără nici un câştig, pentru nimeni. Nici pentru ea, nici pentru mine. Până când a venit sfârşitul. Implacabil! Nimic nu mă consola. Nu faptul c-a ales să renunţe mă înfuria cel mai tare. Ci irosirea posibilelor potenţe. De a fi ceva. Cineva. Risipirea încă de la începutul vieţii.
Mă scotea din minţi aruncarea la gunoi a tuturor şanselor. De a se dezvolta frumos. Dintr-un punct în care direcţiile de creştere a personalităţii ei erau practic infinite. La sfârşitul vieţii e mai logic să abandonezi. Aproape scuzabil. Oricum, de înţeles. Datorită uzurii vieţii, oboselii.
Dar la început?! Nu e de acceptat. E împotriva învăţăturii creştine să conteşti liberul arbitru al celui ce vrea să se distrugă. Până la urmă nu ai ce face. Şi te supui, cu sufletul greu.
Ea a decis ce să facă. Mai precis ce să nu facă: să trăiască. Şi a avut ultimul cuvânt de spus. Indiferent de părerea mea. De ceea ce mi-aş fi dorit eu. Şi oricât mi-a frânt inima sfârşitul ei timpuriu şi tragic, în cele din urmă am acceptat.
Pentru că oricum nu puteam schimba nimic. Dar nu eram împăcată. Povara mi-a rămas pe suflet, ca o rană deschisă, care supura din când în când. Şi durea. Cam rău. Dar asta e.
Ce soartă a avut şi acest omuleţ care şi-a încheiat drumul vieţii aproape înainte de a-l începe cu adevărat! Copil nedorit, apărut pe neaşteptate în viaţa mamei mele, la o vârstă târzie într-o familie în care violenţa - atât verbală cât şi fizică - era la ea acasă zilnic. De multe ori în exces.
A venit pe pământ cu o sensibilitate emoţională extremă, care s-a exacerbat, datorită mediului în care era obligată să trăiască. Unde să fugă ca să se pună la adăpost? Să-şi protejeze sufleţelul? A suportat şi a tot suportat...Dar a fost un preţ de plătit. Mare. Sănătatea ei. Cinci operaţii de otită la numai câţiva anişori. Mereu zăcând de vreo boală. De parcă le colecţiona. Hepatită înainte de majorat. Şi-n tot acest timp nervii ei se tot întindeau. Şi cedau de cele mai multe ori. Stările emoţionale se schimbau fulgerător. De la o extremă la alta. Însă nimănui nu i se părea că ceva e nelalocul lui. Nu vroiau sau nu puteau să vadă nimic anormal. Gândirea ca şi simţirea lor era prea rudimentară ca să înţeleagă că o distrug psihic. Că adolescenta drăguţă, subţirică, este ca un măr frumos pe dinafară, dar putred pe dinăuntru.
Nu-i ducea mintea, poate nici nu-i interesa prea mult. Aşa că ea s-a prăbuşit în interior. Încă şi încă...Până ce boala, pe un fond slăbit, a cuprins-o în totalitate. Şi nu i-a mai dat drumul. Până n-a terminat-o, definitiv!
Cât a contribuit familia la acest sfârşit? După mine, în mod decisiv!
Mi se părea chiar o batjocură disperarea prin care o jeleau acum că ne părăsise. Mai ales tatăl meu. Care plecase de la botezul ei susţinând că nu-i copilul lui, dar de care se ataşase în ultimi ani la fel de mult pe cât o respinsese la începutul vieţii. Mergea până-ntr-acolo încât, dacă sora cea mică - în perioadele când locuia la iubitul ei - nu venea să-l viziteze mai mult de două săptămâni cădea bolnav la pat. Doar ea exista pentru el. Uita cu desăvârşire că mai are o fată cu doi ani mai mare decât ea şi alta cu şaisprezece. Doar ea şi numai ea conta pentru el. Justiţia Divină funcţionase implacabil: ce respinsese furibund odată, acum îi era indispensabil!
Odată cu moartea ei pierduse totul. Centrul lumii lui se prăbuşise.
Prăpastia din el se lărgea din ce în ce mai mult. Mintea i se întuneca. Şi mai mult. Prea limpede şi curată nu era niciodată. Acum însă simţea o nevoie tiranică să găsească un vinovat al morţii „fetei lui”!
Şi cum spre tine nu-i profitabil să arăţi cu degetul, i s-a pus pata pe cel ce-i fusese prieten. Mă ruga şi pe mine sau alte rude şi amici să mergem la biserică să dăm acatiste. Ca acela să moară. Căci numai el a îmbolnăvit-o pe fata lui! De a murit. Aşa că merită să-i plătească moartea cu moarte.
Ce-i spuneau medicii, eu şi alte persoane nu conta. Refuza până şi să audă.
El ştia fără putinţă de tăgadă că iubitul era cauza bolii ei.
Pentru că relaţia lor de iubire fusese presărată cu certuri de îndrăgostiţi şi despărţiri temporare. Urmate de împăcări.
Uita cu desăvârşire de cei douăzeci de ani asezonaţi cu scene de coşmar pe care chiar el i le oferise. Din abundenţă şi cu multă generozitate.
Atunci nu mai trimitea pe nimeni să dea acatiste să moară cel ce-i chinuie fata.
De fapt, fetele. Toate trei. Din păcate uita mereu că are trei fete. Periodic făcea câte o fixaţie, pentru una sau alta dintre cele două surori ale mele.

Vizualizări: 66

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ar fi multe de spus despre "Suntem atât de neputincioşi în faţa vieţii!"... Privind în urmă şi comparând cu posibilitatea de-a avea aceeaşi soartă cu ea..... Aş zice că depinde..... De cât iubeşti viaţa.........De investiţia de energie pe care eşti dispus s-o faci......De credinţa ta în lumina din tine!.......De lupta ta................

Dacă ai să stai cu braţele încrucişate şi doar ai să te vaiţi....Totu-i pierdut din start....

Cu drag, Maria Elena

Ufff! Atâta suferinţă! Cum poate fi înglobată în sufletul unui om atâta suferinţă?!

Şi cât de multe te afectează încă, Maria Elena! Nu ar trebui. Scumpa ta soră nu cred că şi-ar dori să ştie că suferi încă plecarea ei. Aşa cum tu spui că trebuie să lupţi pentru viaţă, trebuie să lupţi şi pentru liniştea ei. Dar tu ştii foarte bine acest lucru.

Însă din postura surorii tale, din ultimul timp al vieţii, sunt de părere că vine o clipă când crezi că nu se mai poate face nimic şi te autoconsolezi, cu sau fără regret. Răpus fizic, cu nervii încordaţi, prins în neputinţe îţi zici că atât a fost pentru tine viaţa şi nu se mai poate face nimic. Primeşti moartea ca pe o eliberare din chinuri fizice şi sufleteşti.

Nu o mai condamna Maria Elena, că nu a luptat destul! Nu a depins atât de mult de ea, ci de medici, probabil de putinţe financiare... de multe. Păstreaz-o în minte aşa cum a fost ea sănătoasă şi bucură-te că ai avut-o. Consolează-te că aşa a vrut Dumnezeu.

M-a întristat textul tău, dar totuşi am citit cu multă plăcere. Înţeleg acum, şi mai ales din prima parte a textului, de unde apăsarea aceasta din poezie, pentru ce scrii cu atâta patos ca şi cum ar fi, de fiecare dată, ultimul poem şi nu ai putut spune tot ce ai avut de spus.

Cu preţuire, Sofy!

Citind rândurile tale realizeze Sofy dragă - că s-ar putea să fi realizat tu (cu privirea limpede a celui situat exterior problemei)  că acolo, undeva, mai există o problemă - o cangrenă ocultată!  Şi se pare că ea există!  Numai că e alta decât cea care ţi se pare ţie - este ceea ce se cheamă "durere prin proiecţie"  când e un organ bolnav şi pe tine te doare altul!  Nu - n-o mai acuz că n-a avut puterea să lupte!  Ştiu că atunci când un spirit hotăreşte că nu mai vrea să lupte - nu v-a mai lupta şi nici divinitatea nu va interveni pentru că avem darul "liberului arbitru"!   Iar ea cumva avea deja aranjate pietrele dominoului să se prăbuşească! Însăşi fundaţia era şubredă!  Pe ea am înţeles-o şi-am iertat-o  -  pe mine încă nu m-am iertat că n-am intervenit la timp, cât încă se mai putea face ceva ,  că n-am fost destul de lucidă să sesizez exact proporţiile dezastrului interior!  Nu boala fizică te doboară ci modul de raportare al tău la ea şi la tine însăţi, precum şi raportarea ta la univers!  Ea nu a avut aproape nici o şansă din start!  Eu da - o structură psihică mult mai călită în focul suferinţei!

Cartea e scrisă cu temperatura de-atunci  (plonjare în trecut pentru a-i da vibraţia adevărului ce te despică când străbaţi infernul) , acum sora mea nu are de ce să fie nefericită!  Sunt actual o fiinţă profund fericită, luminoasă, alchimizez totul, în orice atingere a vieţii (chiar aparent negative) eu caut darul meu de lumină de la divinitate!  Acum eu ştiu că totu-i lumină - acum! Ai răbdare să-ţi trimit cartea! Nu pot arăta celor ce sunt în infern că se poate ieşi de acolo - arătându-le direct raiul! Trebuie să ştie că am fost acolo unde sunt ei, şi să le-arăt paşii.......... Că se simte în poezie...sunt poet, cânt lacrima de durere a omului  - şi-i arăt ce tare poate străluci lumina oglindită!  

Cu drag, Maria Elena     

Cutremurător. Vă admir pentru că sunteţi o luptătoare.

Toţi suntem Lisia, numai că nu ne dăm seama! Ca să folosesc o metaforă zăpăcită de-a mea (dar adevărată) - ne e frică să păşim în curaj! Oare ce-om avea pierde? Din moment ce totul ne e dat cu împrumut (trup, spirit, suflet) ce ni se poate întâmpla? Să nu mai avem ce? Şi există un moment când eşti aproape de aneantizare (din cauza suferinţei şi disperării) - şi-atunci ştii că mai rău de-atât nu se poate întâmpla - şi-atunci vezi colina! Şi începi să urci!................de-aici încolo totul capătă alt filtru.....

 

Cu drag - şi sper ca ceea ce-i spis aici să v-ajute dincolo de plăcerea lecturii! Îmbrăţişări! Maria Elena

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Să simțim românește a lui gina zaharia
cu 47 secunde în urmă
Nikol MerBreM a contribuit cu răspunsuri la discuţia Impresii din călătoria în Grecia (V) a utilizatorului Tudor Cicu
cu 1 minut în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Pe Carul Mare abia zărit a utilizatorului Tudor Cicu
cu 3 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Pe Carul Mare abia zărit a lui Tudor Cicu
cu 8 minute în urmă
Lui Nikol MerBreM i-a plăcut discuţia Impresii din călătoria în Grecia (V) a lui Tudor Cicu
cu 9 minute în urmă
Lui Nikol MerBreM i-a plăcut discuţia Impresii din călătoria în Grecia (IV) a lui Tudor Cicu
cu 10 minute în urmă
Lui Nikol MerBreM i-a plăcut discuţia Impresii din călătoria în Grecia (III) a lui Tudor Cicu
cu 11 minute în urmă
Lui Nikol MerBreM i-a plăcut discuţia Impresii din călătoria în Grecia (II) a lui Tudor Cicu
cu 11 minute în urmă
Lui Mihaela Suciu i-a plăcut discuţia Impresii din călătoria în Grecia (V) a lui Tudor Cicu
cu 12 minute în urmă
Lui Nikol MerBreM i-a plăcut discuţia Impresii din călătoria în Grecia (I) a lui Tudor Cicu
cu 12 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 16 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 16 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 16 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 16 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 17 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 17 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 43 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 45 minute în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mai bătrână a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 46 minute în urmă
Valerian Bedrule a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog S-a-nfuriat sfârşitul a utilizatorului Valerian Bedrule
cu 52 minute în urmă

frecvență trafic

© 2017   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor