Mai bine de cinci ore, Sirius nu a răspuns la stimulii externi, deși semnele vitale indicau parametri optimi. Părea că este conștient de tot ce se petrece în jurul său, însă refuză să reacționeze la orice comandă. Mama lui venise în vizită și, văzându-l inert, cu ochii închiși țepeni asemenea unui mort, avu un șoc ca și cum această imagine i se arăta pentru a doua oară. După ce își făcu prezența în salon, dispozitivele care monitorizau starea fiului ei o luară razna, iar un medic, alertat de sunetele specifice, o pofti să treacă numaidecât în sala de așteptare, unde spuse:

— Fiul dumneavoastră aude toate sunetele, dar nu poate reacționa decât la nivel interior. Se pare că nu leșinul este responsabil de paralizia lui aparentă, ci șocul care a provocat acel leșin.

— Dar ce ar fi putut duce la acel șoc?

— Numai o emoție extremă, însoțită de mari eforturi cerebrale. Colega cu care el realiza un reportaj într-un orfelinat ne-a spus că l-a văzut dialogând cu unul dintre copiii de acolo, apoi s-a prăbușit, dar nu înainte de a se fi citit pe fața lui că a descoperit ceva.

Femeia îngăimă imperceptibil:

— Orfelinat... descoperit...

— Ce spuneți? întrebă medicul.

Mama lui Sirius rămase pierdută în tenebroase gânduri, iar medicul, pentru a preveni alte șocuri, o lăsă în grija unei asistente, apoi se duse în cabinet și, crezând că a descoperit sursa leșinului, se adresă unui stagiar:

— Am nevoie de fișa medicală a pacientului! Mă interesează tot istoricul său. Cred că starea lui ține de competența unui psihiatru, dacă nu chiar mai mult de atât. Până una-alta, aveți grijă la ce se vorbește în jurul lui; se pare că aude tot și unele lucruri îl irită, după cum au arătat monitoarele. Mai mult, cred că mama lui nu este străină de originea șocului, dovadă fiind reacția critică a pacientului la venirea acesteia în salon.

În acest timp, Geta se întoarse la orfelinat pentru a afla ce dialog a purtat Sirius cu acel băiat. Directorul, revăzând-o, spuse iritat:

— Eu înțeleg conceptul de libertate a presei, dar unii dintre voi sunteți de-a dreptul tupeiști când scormoniți în rahatul altora. Chiar nu ai altceva mai bun de făcut?

— Domnule, de data asta mă interesează starea colegului meu. Trebuie neapărat să vorbesc cu unul dintre internii căminului.

Merseră împreună la secretariat, unde căutară printre fotografii chipul băiatului. Nu îl găsiră.

— Aceștia sunt toți asistații social de la noi, zise directorul.

— Sigur nu ați rătăcit vreo poză?

Directorul, pierzându-și răbdarea, o lăsă pe Geta în grija secretarei, apoi plecă. Aceasta din urmă scoase un alt set de fotografii, din care Geta o recunoscu pe cea potrivită.

— Sunteți sigură? întrebă secretara.

— DA! ACESTA ESTE!

— Sper să nu mi-o luați în nume de rău, dar este imposibil să-l fi văzut pe Augustin. El a fost asistat al Centrului în urmă cu mulți ani, iar acum trebuie să fie însurat, la casa lui... Poate ați văzut pe cineva care îi seamănă, deși mă îndoiesc, căci nu are frați aici, iar alte fotografii nu vă mai pot pune la dispoziție.

— Sunt sigură că eu și colegul meu nu am avut halucinații colective! zise Geta pozând cu telefonul mobil chipul din fotografia de pe masă. Și, dacă nu mă înșeală memoria, colegul meu i s-a adresat băiatului cu numele Augustin ori pentru că îl cunoștea, ori pentru că atunci s-a prezentat puștiul.

— Este aproape ora cinei și toți copiii se strâng la cantină. Dacă obțineți aprobarea șefului, puteți merge să vă uitați printre ei.

Ceea ce se întâmplase. Geta căută de trei ori pe fețele orfanilor și, după ce primi asigurarea că prezența era completă, avu bănuiala că ceva i se ascunde. Camera minusculă plantată la pandantiv îi permise să capteze imagini pe care urma să le cerceteze mai târziu, în ideea că unele detalii au scăpat ochilor. Acasă la ea, descărcă poza din telefon în computer, o trecu printr-un simulator care oferea o imagine aproximativă a modificării feței după anumite vârste și, printre altele, rulă filmarea de pe retroproiector. Apoi sună un prieten care lucra la Poliție:

— Crezi că poți căuta în baza de date o persoană? Îți cer un favor.

— Dă-mi niște repere și văd eu ce pot face.

— Îți trimit o fotografie a lui de acum 9 ani și una digitală cu aspectul actual simulat. Se poate să nu mai fie înregistrat aici în oraș, dar a crescut în orfelinatul de pe strada Castanelor și se numește C. Augustin. Faci treaba asta pentru mine?

— Pentru quesadilla aia pe care o gătești când îmi oferi o bere rece, merită efortul.

— Ah! Numai peste flămânzi și setoși am dat în viața asta!

— Eh! Așa suntem noi, bugetarii: mai oropsiți. Te sun imediat ce aflu ceva, ok?

— Te-am pupat. Ești un om prețios.

— Știu, măcar o dată în an!

După ce încheie convorbirea, Geta se concentră asupra filmului, oprind cadrele pe fiecare față. Mai târziu, primi un e-mail de la prietenul polițist, care conținea datele personale și fotografia de buletin ale lui C. Augustin, însoțite de mesajul: ,,Livrarea serviciilor se face la domiciliul firmei”.

— Onanistule! zise Geta oftând dezgustată.

Aflase că Augustin nu a plecat din oraș, că trăia în concubinaj cu o femeie crescută tot în orfelinat, care îi dăruise un băiat și mai avea unul dintr-o relație anterioară. Geta merse la adresa la care Augustin locuia cu chirie și, văzându-l, constată cât de mult s-a schimbat, că muncile grele, fumatul și consumul excesiv de alcool i-au săpat riduri adânci, iar asta îl făcea să pară cu mult mai nefericit decât era. După ce se prezentă, Geta îi arătă poza acestuia din adolescență, moment în care Augustin se cufundă în triste aduceri aminte.

— Ai cunoscut vreun băiat care își spunea Sirius? întrebă ea.

— Niciodată. Chiar numele mi se pare ciudat.

— La orfelinat, nu ai avut un prieten mai mic cu trei ani ca tine?

— Acolo toți sunt prieteni și străini, se dușmănesc din orice și se împacă repede sau niciodată.

— Poate de el îți amintești – spuse Geta arătând poza de legitimație a lui Sirius.

Augustin, privind fotografia, trecu iute de la uimire la o tristețe și mai adâncă, apoi spuse:

— Acesta este Rocker. Frumușel a mai crescut.

— Așadar, îl cunoști?

— Nu aș putea spune că am fost prieteni, dar îl recunosc. Doamne, ce suflet minunat avea băiatul ăsta! Ne-am întâlnit doar de două ori...

Apoi Augustin se scuză că amintirile îi răscoliră sufletul și izbucni în plâns. Geta, care adulmeca o poveste senzațională, îi mai arătă o dată fotografia, spunând:

— Te rog să te uiți foarte bine la el și să te asiguri dacă vorbim de una și aceeași persoană. Ești ferm convins că este băiatul de la orfelinat?

— Cred că ați înțeles greșit, spuse Augustin după ce își mai veni în fire. Rocker era din familie și habar nu am cum a nimerit pe acolo. Dacă vorbim de persoane diferite, trebuie să recunosc că acest Sirius seamănă extraordinar de bine cu Rocker. Chiar și aerul lor este același, pe care mi-l amintesc. Numai că Rocker știa extrem de multe, se vedea în ochii lui, parcă se născuse învățat, nu altceva, în vreme ce tânărul din această poză are privirea mai puțin pătrunzătoare, lipsită de sclipiri.

— Uite ce este. Azi am fost cu Sirius la orfelinatul în care ai crescut și el mi-a zis că locul i se pare foarte cunoscut, deși m-a asigurat că a venit aici pentru prima dată. El este din alt oraș, de aceea lucrurile se leagă ciudat. Tot azi, Sirius a vorbit la orfelinat cu un puști care seamănă cu tine când erai adolescent și, parcă l-ar fi cunoscut de mult, l-a strigat pe numele Augustin. Crezi că este posibil să ai un frate mai mic și, din nefericire, părinții tăi să-l fi botezat ca pe tine? Poate știai că tatăl lui Ceaușescu, când s-a dus să-și înregistreze fiul la starea civilă, era atât de beat, încât uitase că mai avea deja un fiu cu numele Nicolae.

— Doamnă, părinții mei au murit demult: mama – după ce m-am născut; iar tata a dat în patima băuturii și a fost găsit rece pe o grămadă de gunoi când eu aveam vreo 9 ani. Cât privește misterul prietenului dumneavoastră căruia îi spuneți Sirius, mărturisesc că sunt foarte depășit.

— Am înțeles și de asta mă voi ocupa eu. Te mai rețin doar un pic, deși am rugămintea să mai faci un efort de memorie și poate să-ți răscolești mai tare sufletul. Îți amintești dacă ai luat vreodată o bătaie atât de rea, încât ți-a curs sânge din urechi?

Augustin fu mai întâi furios, asemenea victimelor nedreptățite ale Inchiziției, apoi, rânjind resemnat, luă o mină indiferentă și spuse:

— Nicio problemă. Unele lucruri nu se pot uita, oricât sunt ele de dureroase, ba chiar încep să intre în normalitate și amintirea lor pare mai ușoară. Bătaia aceea, da, nu o pot uita, căci se leagă... și de cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în copilărie. Se făcea că Rocker apăruse din senin în orfelinat, zdrențăros și murdar ca un vagabond, încât până și noi am râs de el. A intrat în rândurile noastre, a servit masa cu noi, a dormit printre noi și trei zile a trecut neobservat de către cei din personalul căminului. Eu l-am îndrăgit din prima clipă, chiar dacă părea un copil al străzii, care se instalase acolo clandestin. Cum spuneam, știa atât de multe lucruri, ca și cum ar fi citit toate cărțile din lume, încât era o adevărată desfătare să îl asculți. De la el am auzit o mulțime de povești, prin el am cunoscut multe legende biblice. Și mai avea talentul extraordinar de a cânta din voce! Mi-a spus că știa să cânte la multe instrumente, că într-o zi va avea la picioare o întreagă orchestră simfonică și, chiar dacă toate păreau simple fantezii copilărești, cuvintele lui erau atât de magice, încât prin ele totul devenea posibil. Am avut impresia că este un înger! Într-o zi, cei mari se delectaseră cu un film chinezesc, apoi voiră să exerseze sheme de arte marțiale – pe cine credeți? Pe noi, cei mici și slabi, lipsiți de apărare. Orice tentativă de a riposta se pedepsea cu bătăi crunte pe care nu aveam curajul să le raportăm cadrelor, căci ne așteptau alte bătăi în urma cărora ni se spunea că, până ne însurăm, ne trece. Nu știu cum se făcea, dar Rocker parcă era invizibil pentru cei mari, căci nu a luat bătaie de la ei cât a fost între noi, dar a suferit cumplit văzând ce fel eram tratați, ignorați și sălbăticiți încă de mici. Așa că Rocker m-a luat de mână și m-a condus la scara care ducea asupra clădirii. Când am ajuns afară, tocmai se pornise o ploaie cu fulgere de îți venea să te ascunzi în pământ, nu altceva. Rocker a ridicat o mână spre cer și, după ce a spus că prin magie va cânta muzica, pocni din degete și atunci se auzi de pretutindeni cântecul ,,Mica țiganiadă” al trupei Phoenix, ca și cum niște difuzoare uriașe se aflau dincolo de nori. Să ne fi văzut atunci cum dansam în ploaie, antrenați de ritmul muzicii! Mai bine spus, ne destrăbălam călcând băltoacele în picioare, ne învârteam cu mâinile întinse ca și cum am fi avut aripi, cu fețele în extaz ridicate spre cer și strigam: ,,Hei! Hei!” A fost prima dată când am simțit cum este să plângi de fericire. Oh, Doamne, cum a trecut vremea! Mult mai târziu am realizat că acel dans a fost, de fapt, un ritual de evadare, că nu spărgeam băltoacele, ci călcam orfelinatul în picioare, desființam un sistem defectuos și nefast. Odată cu muzica a încetat și ploaia, noi am coborât de pe clădire, am căutat un ciob de sticlă, ne-am tăiat ușor pielea brațelor în zona metatarsienelor și ne-am încrucișat rănile, supranumindu-ne frați de cruce și jurându-ne veșnică loialitate, așa cum am văzut într-un film românesc mai vechi. După încheierea acestei frății, Rocker mi-a spus cine era el de fapt, din ce fel de familie se trăgea și mi-a promis că mă va lua cu el acasă, unde vom crește ca doi frați adevărați. Doamne! Să-l fi văzut atunci în solemnitatea lui! Părea un rege împlinit, nicidecum un copil superinteligent. Și drept vă spun că și-a ținut promisiunea. Imediat în ziua următoare, ne-am trezit dimineața devreme și am părăsit curtea orfelinatului sărind gardul. Am mers într-un parc, unde Rocker avea ascunși niște bani, cu care ne-am cumpărat bilete de tren și am pornit la drum.

— Numai puțin – întrerupse Geta. Din câte îmi amintesc, copiii nu prea aveau acces la cumpărarea biletelor de tren pe atunci, căci regulamentul caselor de bilete impunea asta.

— Știu, pentru că nu mă aflam la prima mea tentativă de evadare. Însă asta se petrecea prin 1992, când rigorile pluteau în derivă cam peste tot în economia românească. Eu, pentru că păream mai în vârstă la cei doisprezece ani ai mei, m-am dat drept fratele mai mare al lui Rocker, astfel am putut procura biletele – oricum, în vremea aceea noțiunea de regulament lipsea cam peste tot, drept pentru care casiera nu că a fost indulgentă cu mine, ci doar interesată să vândă. Între timp, absența mea a fost sesizată, dar nu și a lui Rocker, pe care ceilalți copii nu îl pomeneau, deși petrecuseră multe clipe în compania lui. Am ajuns într-un oraș frumos, iar de la gară nu a fost mult până la el acasă. Când am trecut pragul casei, am dat peste mama lui, care avea fața schimonosită de îngrijorare și era angajată într-o convorbire telefonică pe seama dispariției fiului ei. Când a dat cu ochii de noi, a scăpat receptorul din mână și a dat fuga să-și ia băiatul în brațe. Apoi groaza îi reveni când s-a uitat la mine, din nou la Rocker, ne-a măsurat îmbrăcămintea murdară și, imaginându-și cine știe ce aventură neortodoxă care a prejudiciat integritatea fiului ei, a pornit un tir de întrebări din cele mai bizare. Întreba fără a vrea să asculte răspunsurile, cu atât mai puțin s-a lăsat înduplecată la rugămințile fiului ei de a mă primi pe mine în casa lor. Am văzut că Rocker era slab în fața mamei lui, că femeia avea asupra sa o puternică înrâurire și că ei amândoi aveau motive să fie îngroziți. În sfârșit, femeia a blufat prefăcându-se convinsă de insistențele fiului, ne-a trimis să ne spălăm și să ne pregătim de masă. În timp ce așteptam ca Rocker să-și termine baia, am auzit câteva voci la parter. Mama lui chemase Poliția să mă ridice. L-am strigat disperat pe Rocker, care a ieșit din baie așa ud cum era, dar nu s-a putut face nimic pentru a învinge puterea celor patru polițiști care m-au luat pe sus și m-au dus la dubă, unde mi-au aplicat câteva scatoalce pe spinare. Ultima vedere cu Rocker a fost când mama lui l-a cuprins cu un prosop să-l șteargă, în timp ce el o privea cu oprobriu și dezamăgire. Astfel, eu am revenit la orfelinat, unde, după ce mi-am luat papara pentru că am îndrăznit să fug, viața mea a continuat ca înainte. Știu că Rocker ar fi făcut orice ca să ne revedem și că ceva straniu l-a împiedicat să își onoreze jurământul. Acum, amintirea dezmățului nostru în ploaie face ca toate celelalte să nu doară și să nu conteze. Doar că uneori îmi este tare dor de fratele meu de cruce și aș vrea să îi mulțumesc că a trecut atât de frumos prin viața mea.

Geta, mai pragmatică de felul ei, reteză aplombul lui Augustin întrebând:

— Până la urmă, ai aflat de unde se auzea muzica aceea?

— Habar nu am! Putea să fie doar în capul meu, dar ce mai contează când vrei să păstrezi magia clipei? Căutând o explicație logică a tuturor miracolelor, riscăm să demontăm poate cel mai fascinant lucru care ne face umani. Firește, Rocker cunoștea secretul trucurilor sale, de aceea magia lui stătea în tainele pe care și le rezervase. Poate a fost puterea sugestiei, hipnoză, însă nu vreau să știu. Este ca și cum, în loc să admir floarea din grădină, o smulg și o disec pentru a afla ce o face atât de frumoasă.

Puțin dezumflată, Geta spuse:

— Într-adevăr, prietenul tău Rocker te-a făcut să gândești frumos. Eu îți mulțumesc pentru timpul acordat și mă bucur că te-am cunoscut.

— Eu vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit ocazia de a-mi evoca fratele de cruce!

Își luară bun-rămas, apoi Geta se întoarse acasă pentru a începe pregătirea serii alături de polițist. Locuia într-un apartament modest, unde lucrurile personale erau lăsate cu neglijență peste tot, iar pentru această delăsare avea mereu aceeași explicație: orice dezordine are ordinea ei. De altfel, ea știa unde se află orice lucru de trebuință și scotea de sub un vraf de țoale ba un cotidian mai vechi, ba o pereche de pantofi și, numai când mama ei o vizita și așeza toate cele în dulapuri și sertare, toate tabieturile i se dădeau peste cap. Acum, că aștepta musafir, nu se osteni să facă șmotru, ci îngrămadi lucrurile pe unde apucă, așternând pe ele ba o pătură, ba o husă mai de placul ochiului. Deodată atenția îi fu captată de o imagine din filmul luat fără permisiune: când chipul unui copil sta fix în cadru, în spatele lui, cam la o distanță de 10 metri, un altul se ridică de la masă și părăsi cantina. Geta nu putu vedea fața celui plecat, însă recunoscu hainele de pe el, care erau aceleași cu cele purtate de puștiul întâlnit de Sirius. În aceeași clipă, ușa se deschise și în apartament își făcu apariția polițistul, pe care Geta îl dădu afară spunând:

— IEȘI!!! Nu te-am invitat în seara asta!

Încurcat, polițistul îngăimă ceva și trecu peste prag cu spatele până se trezi cu ușa pusă în nas. Geta se întoarse la filmul ei, derulă și dădu stop cadru de câteva ori cercetând amănunte care puteau să-i fi scăpat până atunci. Polițistul mai rămase câteva minute în casa scării, după care își luă oftând adio de la o seară minunată și se întoarse acasă la soția lui.

Geta merse la spital să se intereseze de starea colegului ei. Când ajunse aproape de salonul în care era internat Sirius, dădu acolo de mama lui, care aștepta încordată în hol. Atunci se așeză pe un scaun, cu gândul să analizeze comportamentul acestei femei care îi stârnea o stranie curiozitate. Minute întregi, mama lui Sirius nu ieși din încordarea ei, uneori păstrându-se țeapănă ca o statuie, cu ochii pierduți în imagini doar de ea văzute și cu buzele murmurând cuvinte ca într-un dialog imaginar. Frământa în degete un șirag de mătănii, ceea ce lămurea încordarea ei, însă pentru Geta acest gest era un semn de culpă ascunsă însoțită de convingerea că toate cele făcute cândva nu au fost spre folosul propriu. Poate că este singurul ei fiu, gândi Geta, dar unde este tatăl?

Apoi se gândi să testeze tensiunea femeii și, prefăcându-se că a scăpat portfardul din mână, îl trânti de podea ținând un ochi asupra acesteia. La primul zgomot, mama lui Sirius nu avu nicio reacție, iar Geta gândi că are de a face cu o habotnică religioasă care nu și-ar lăsa rugăciunile neterminate nici dacă i-ar lua casa foc. Însă, în urma izbiturii, capacul din plastic al portfardului se desprinse și continuă să se învârtă cu sunet abia perceptibil, reflectând ușoare unde luminoase în ochii femeii. De data aceasta, ea își îndreptă fața spre sursa zgomotului, iar Geta putu vedea acea tristețe bolnavă pe care o au femeile care simt că puntea de legătură dintre ele și această lume începe să se surpe, acea apăsare dureroasă pe care o vedem de obicei pe chipurile țăranilor când realizează, în sfârșit, că stagnarea într-un mod de viață arhaic este sursă de vanitate. În comunitățile restrânse, oamenii imită inconștient un arhetip al gestului de manifestare a durerii și, prin asta, au tendința de a poza mai bătrâni decât sunt – gândi Geta după ce făcu această asociere cu mama ei, o femeie simplă de la țară, pe chipul căreia până și zâmbetul trăda vlăguire și suferință, ca și cum ar face eforturi considerabile pentru îndeplinirea obligației de a trăi cât mai mult în scopul a ce?

Ziarista se surprinse dojenindu-și în sinea ei mama pentru că a renunțat la măruntele ei bucurii în favoarea copilului care, fără să vrea, mai târziu va purta povara automustrării că a stors viața din propria mamă, iar acest reproș îl adresa chiar și acestei femei cu care nu schimbase o vorbă. În vreme ce mama lui Sirius reveni la obișnuita ei preocupare, Geta rememoră întâmplările din toată ziua, realiză că dispunea de energie fără să fi servit decât cafeaua de dimineață, care era cam a șasea parte din doza ei obișnuită, și își spuse că asta se datora valurilor de adrenalină provocate de fiecare eveniment. Deja știa că se va trezi greu dimineață și se gândi să își ia o zi liberă, dar tot atunci își spuse:

— Ia te uită! Parcă aș lucra într-o uzină cu program fix! Firește că eu îmi fac programul, drept cine mă cred?

Nu realiză că acest gând, ivit din neprevăzut, nu avea nicio legătură cu stilul ei de viață și că nu existau date în memoria ei care să stabilească un raport logic între el și experiențele trăite. Dar nici nu avea cum să știe că în acele clipe femeia din hol se ruga cu sârg la Dumnezeu ca fiul ei să renunțe la viața intelectuală, pricină a nenorocirilor prin care trecea, să ajungă într-o uzină, oriunde, numai să îl știe teafăr și sănătos.

Geta trecu pe lângă geamul care dădea spre salonul lui Sirius și, după ce îi ură un gând de însănătoșire grabnică, se îndreptă spre ieșire. Însă auzi o ușoară bătaie în geam și, în salonul următor, îl văzu pe doctor care îi făcu semn să intre.

— Ce este? întrebă Geta după ce trase ușa în urma ei.

— Privește-o bine pe mama pacientului – spuse doctorul pe un ton care trăda intenția să anunțe o mare descoperire. Este zgârcită în declarații și îmi face impresia că ascunde ceva de importanță vitală.

— Parcă mai devreme v-am spus la ce ziar lucrez. Știți ce poate însemna o conversație ca a noastră?

— Am văzut cum o analizai acum câteva minute, de aceea cred că ai pătruns în acest caz mult mai adânc decât lași să se vadă.

— Ce vrea să însemne asta?

— ...mult mai adânc decât prevede fișa postului, continuă doctorul. Crede-mă, dacă nu ai fi avut renumele pe care îl ai, nici această conversație nu ar fi avut loc. Așa că ce-ar fi dacă tu cu relațiile tale și eu cu experiența mea am începe o colaborare în urma căreia tu vei ajunge redactor la un ziar serios și eu îmi voi publica teza la care lucrez de atâția ani? Desigur, interesul pacientului este prioritatea noastră.

Geta își cercetă interlocutorul câteva clipe, apoi spuse:

— Vreau combustibil!

Doctorul îi arătă un tratat de terapie prin hipnoză publicat de un coleg al său și zise:

— Tot ce ne interesează se află aici, dar voi păstra documentul pentru mine. Caută-l pe autor și aplică eficientele tale tehnici de colectare a informației.

— Doctor Ș.M. Carp?! A fost considerat un șarlatan, iar Colegiul Medicilor i-a retras dreptul de liberă practică. De ce ar fi el important?

— Am descoperit legături între acest tratat și simptomele pacientului. Șarlatan sau nu, autorul acestui studiu trasează o sumă consistentă de linii obiective pe care trebuie să le luăm în considerare.

—  Și dacă se află mai sus?

— Cei de sus ar trebui să se îngrijoreze de sănătatea populației și să înțeleagă de ce pacientul iese din cabinet mai bolnav decât intră. Adevărații șarlatani stau la vedere și vă mulg buzunarele fără să le pese de viețile voastre, în vreme ce Carp a ieșit din vizor înainte de a apuca să-și perfecționeze inovația. Dar și mai interesant în afacerea asta e faptul că am rostit numele lui Carp în prezența acelei femei din hol și ea a reacționat ca și cum îi suna cunoscut.

Geta nu mai făcea față volumului de adrenalină. Duse o mână la frunte și făcu un efort să lege câteva fire în minte, în vreme ce doctorul continuă:

— Deja ai începutul articolului care te va propulsa spre categoria grea. Acum trebuie să te odihnești, căci va trebui să muncești mult.

— Nu sunt în stare să mai conduc până acasă și somnul mă doboară irezistibil. Credeți că sunt șanse să găsesc un pat aici?

— Desigur. Dar convinge-o și pe femeia aceea bigotă să se culce. Avem nevoie de creierul ei odihnit pentru recuperarea în timp util a pacientului.

La aceste cuvinte, Geta avu o urmă de antipatie față de acea femeie, dar nutri și milă pentru simplitatea ei de mamă neconsolată care se obișnuise a suporta singură și în tăcere toate durerile. Merse la ea, se prezentă drept colega fiului și, după ce îi propuse să stea de veghe în ture, femeia respinse categoric cu o privire de ghiață, determinată să stea acolo până când își va vedea fiul din nou în picioare. Atunci Geta schimbă o privire neputincioasă cu doctorul, care se apropie de femeie și îi administră în umăr un relaxant injectabil. Apoi liniștea deplină domni peste coridoarele spitalului.

În dimineața următoare, Geta se trezi ca la un semnal și, amintindu-și multitudinea de evenimente din ziua precedentă, sări din pat fără să mai caute cafea ca de obicei. Ajunsă în hol, fu surprinsă să vadă că mama lui Sirius era deja acolo, căci injecția relaxantă trebuia să aibă efect pentru cel puțin șase ore, iar ea dormise numai trei. Dar femeia nu era singură de data asta, ci atrasă într-o discuție elaborată cu un domn mărunt și slab, cu părul aranjat în fugă spre a-i ascunde începutul de calviție și cu o pereche de ochelari imenși ce-i dădeau un aspect sinistru.

Doctorul ieși din salon și, prefăcându-se a trece ca un necunoscut pe lângă ea, șopti:

— Acela este Carp!

Geta merse la baie, își potrivi camera ascunsă de înaltă definiție, porni și reportofonul de rezervă, apoi se duse direct către femeie spunând cu fals entuziasm:

— Bună dimineața, doamnă!

Femeia avu aceiași ochi goi care păreau a privi prin oameni, iar Geta, simulând un amestec de surpriză și descurajare, urmă:

— Nu vă amintiți de mine? Sunt colega fiului dumneavoastră. Ieri v-am stat alături până după miezul nopții.

Carp, care o analiză cu interes pe Geta, se insinuă:

— Tulburători vă mai sunt ochii, domnișoară. Vi s-a mai spus vredată cu nu sunteți fotogenică, nu puteți poza drept model pentru un pictor pentru că clipiți prea des și nu puteți fi hipnotizată?

Geta citise undeva, demult, că hipnoza este posibilă doar asupra subiecților care acceptă să se supună acesteia și cu greu se abținu să-i spună asta lui Carp, care, prin stăpânirea lui de sine și datorită aurei misterioase care îl înconjura, izbutea să insufle sentimentul că nu ar fi tocmai omul cu care să te pui. Dar nici nu-și uită meseria, de aceea zise:

— Cu siguranță, un maestru al hipnozei dispune de nebănuite mijloace pentru a-și atrage subiecții.

Un maestru, ziceți? făcuse Carp lăsând să se citească pe chipul lui satisfacția că obținuse mai mult decât era necesar.

Abia atunci, Geta realiză că a fost atrasă în capcana lui Carp prin psihologia reversibilă și își deconspirase faptul că știa cu cine stă de vorbă. Căci negarea susținută a psihologului are menirea de a-l face pe subiect să analizeze propriile valențe și, astfel, să se redescopere, iar, fără să vrea, să certifice tocmai ceea ce este negat la el. Simulând o reverență, Geta spuse:

— Domnule profesor!

— Lasă, lasă! reteză Carp zâmbind cu îngăduință. Dar află că psihicul uman dispune de o ultimă fortăreață peste care nu poate trece nimic în afară de autonomia personală, drept pentru care cele mai intime gânduri rămân tăinuite în siguranță acolo.

— Vă mulțumesc! spuse Geta, de data asta, încercând o inocentă cochetărie, căci experiența îi dovedise cât se aseamănă jurnaliștii și psihologii: niciunul nu spune mai mult de 80% din ce știe, așa cum fac femeile.

Remarcând turnura cordială pe care o luase dialogul dintre cei doi, mama lui Sirius își îndreptă fața spre Geta cu simpatie și disponibilitate, în timp ce Carp o privi ridicând cu subînțeles din sprâncene, ca și cum i-ar fi spus: Și acesta este un soi de hipnoză!

Apoi Geta, citind pe chipul profesorului rugămintea de a fi lăsat singur cu femeia, se retrase către salonul în care dormise, unde o aștepta doctorul. De cum intră, acesta îi spuse:

— Mărturisesc că ai reușit să mă surprinzi: ori ești foarte inteligentă, ori ai avut norocul de a-l hipnotiza pe Carp. Eu m-am străduit să-i intru în grații, însă fără succes.

— Ați încercat să-i cereți un autograf?

— Hai, nu te da mare! zise doctorul recunoscând scorul de 1 la 0 pentru ea. Spune-mi, mai bine, ce rezultate ai înregistrat?

Geta, devenind serioasă, păstră câteva secunde de tăcere, părând că a mai tras niște concluzii pe care ezita să le exprime pentru a nu stârni doctorului vreo criză de ilaritate. Apoi, parcă ar fi orientat discuția spre alte puncte, rămase cu privirea fixată asupra unui obiectiv imaginar și spuse:

— Constat că toate se învârt în jurul hipnozei. Cum altfel să se fi instalat acest concept în mințile noastre dacă nu cumva este rezultatul unei voințe exterioare nouă? Ieri, Augustin mi-a descris un dans ritualic care a pornit ca prin hipnoză. Fratele lui de cruce a trecut neobservat printre toți ca prin hipnoză. Noi doi am vorbit despre Carp ca și cum ar fi dispărut fără urmă și iată-l azi sosit aici fără niciun efort detectivistic, pe deasupra comunicativ și deschis. Iar toate acestea au pornit odată cu acea posibilă halucinație colectivă pe care eu și Sirius am avut-o la orfelinat.

— Acum admiți halucinația colectivă?

— Știu, este ceva absurd, de aceea nu fac o știință din ceea ce spun. Dar să ne gândim puțin! Poate este vorba de telepatie? În centrul acestei chestiuni este Sirius, care seamănă foarte bine cu un băiat supradotat din trecutul lui Augustin și căruia, în mod inexplicabil, i-au parvenit amintirile unui om pe care nu l-a întâlnit niciodată.

— Așadar?

— Puterea gândului, voință ascunsă, telepatie ori hipnoză... Cum se face că pricep teoriile lui Carp fără să îi fi citit tratatul? Doar dacă nu...

— Dacă nu... CE?! făcu doctorul surescitat.

— Carp mi-a spus ceva despre hipnoza multiplă sau formele ei. Adică nu lucrăm doar la suprafață, ci hipnotizăm interiorul pentru a modela exteriorul. Dar dispunem de acea fortăreață ascunsă în subconștientul personalității noastre peste care numai noi avem putere. Cu alte cuvinte, adevărata noastră personalitate acolo este, cea care transcende obiceiurile și experiențele noastre și rămâne inviolabilă, nepervertită. Ea are nevoie de un impuls pentru a se manifesta, care, în cazul acesta, este reportajul de la orfelinat. Sirius, deși nu prezintă caracteristicile excepționale așa cum le înțelegem noi, se aseamănă din multe privințe cu Rocker așa cum mi l-a descris Augustin. Și vă asigur, domnule doctor, că Sirius a văzut o remanență a lui Augustin, o proiecție a acestuia așa cum îl știa de la ultima lor întâlnire din trecut. Augustin este un tânăr neșcolit, însă ieri mi-a vorbit destul de elevat; mai întâi a trăit un șoc dureros amintindu-și de copilărie, apoi și-a menținut privirile absente, ca și cum altcineva vorbea prin gura lui. Puterea voinței, a gândului, capacitățile excepționale ale lui Rocker...

Doctorul abia găsi puterea să spună:

— Conform tratatului lui Carp, Rocker și Sirius ar putea fi una și aceeași persoană. Mai bine zis, Rocker este adevărata persoană, iar Sirius este doar o materie modelată prin hipnoză pentru a corespunde unor criterii comportamentale comune nouă. Având în vedere că mama lui Sirius și Carp se cunosc, precum și criza declanșată de pacient la sosirea femeii, lucrurile încep să se lege. Peste toate, Sirius aude tot ce se vorbește în jurul lui, dar este captiv în paralizie aparentă și, astfel, Rocker ne transmite mesaje independent de voința celuilalt.

— Cu diferența că, între timp, Rocker, sau cum îi spuneți voi, a mai crescut și își cere dreptul de a ieși din acea fortăreață! se auzi vocea lui Carp, care ascultase discuția de după ușă. Fii liniștită, domnișoară, nu mă simt trădat. Iar despre dumneata, scump coleg, știu destule. Spuneți-i telepatie, hipnoză, putere de sugestie, important este să înțelegeți că vă stau la dispoziție nu din propria mea voie, ci pentru că așa îmi dictează... veți înțelege până la urmă! Poate mă veți înțelege și pe mine, dar mai ales pe mama pacientului. Așa cum am spus și în acel tratat – cu care nu mă mândresc de fel! –, cu energia psihică este inutil să te măsori, căci intri în dispute deja pierdute de tine. Eu mi-am avut propria dispută, iar acum sunt prea bătrân să o iau de la capăt. De aceea, elanul vostru este tot ce trebuie unui pacient ca să se vindece. Eu vă acord tot sprijinul, dar nu înainte de a smulge de la voi un jurământ. Date fiind ultimele evenimente și cunoștințele de care dispuneți, cu siguranță veți înțelege că, pentru cineva, jurămintele au o calitate aparte, nu-i așa?

Geta și doctorul încuviințară în tăcere, apoi Carp spuse:

— Pentru că interesul pacientului este mai presus de orice motivație a terților, eu am să încalc rugămințile unei mame și am să vă prezint cadrul real al cazului. Colegul meu va înțelege rațiunile care mă guvernează acum, iar pe domnișoara jurnalist o voi ruga să lase deoparte așa-zisul conflict dintre mine și Colegiul Medicilor. Așadar, tot ce vă voi spune acum se va auzi o singură dată, de aceea pretind atenție sporită, căci nu medicul înfierat vi se adresează, ci un om just care își simte munca nedreptățită, un om care, pe calea cercetării, și-a asumat riscuri fără să ia în calcul faptul că, în loc să prevină un rău subiectiv, trebuia să evite inhibarea binelui potențial.

Vizualizări: 264

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Imprevizibil, superb!

Personajul Geta, o jurnalista inteligentă, cu picioarele pe pământ este de fapt creația copie a scriitoarei, autoarea acestui roman. Subiectul conține tot ce-și poate dori unul de clasă: adevăr, ficțiune, imaginație, transmite informații exacte și interesante, provoacă emoții. Nici expresivitatea fundamentală nu lipsește.
Mărturisesc că m-am lăsat cuprinsă de farmecul acțiunii, am citit cu multă plăcere și interes, încât nu știu dacă există vreo eroare prin text. Oricum formularea frazelor este impecabilă.

Desigur, aștept continuarea care se anunță foarte interesantă.

Sofy

Am citit cu interes deosebit! Excelent scris! Aștept cu nerăbdare următorul fragment! :)


 Curioasă asociere ați făcut între Geta Ziarista și Ionica Serbov, doamnă Sincă. Mărturisesc că nu am reușit, încă, să deslușesc raționamentul pe care îl aplicați în sprijinul opiniilor dumneavoastră. În continuare, vă mulțumesc pentru răbdarea de a poposi pe lângă micile mele respirări cu pretenție de literatură.

Cu stimă,

Îți explic ideea care m-a dus la acest raționament: privind la capitolele anterioare, la modul de a nara și de a explica fenomene, uneori mai mult decât era cazul, alteori prea livresc și concluzionist m-a dus gândul la un jurnalist sadea. Nu știu cu ce te ocupi, dar știind, mai mult sau mai puțin, că cel ce scrie, scrie despre ceea ce se pricepe mai bine, și, știind că jurnaliștii sunt și scriitori buni, de asemenea m-a dus gândul la un scriitor-jurnalist. Mi-a plăcut să cred că te-ai încorporat în Geta cea isteață și cu picioarele bine înfipte în pământ, deși nu este indicat să facem anticipații de acest soi.

Dacă nu este așa, îmi cer scuze.

Cu drag,

Sofy


 Doamnă Sincă, din nou ați dat răspunsuri pertinente și vă mulțumesc pentru perspicacitatea cu care urmăriți tipologiile propuse de mine aici. În realitate, eu nu sunt jurnalistă, iar Geta este inspirată de o foarte bună amică. De aici, consistența limbajului specific ziaristicii. Cât privește profesia mea, mai aproape sunt de doctor Carp, iar prin aceasta am cunoscut omul care mi-a inspirat personajul principal, Adultescentul.

În continuare, primiți recunoștința mea pentru că îmi lecturați textele și vă invit la următoarele capitole. Sper să vă trezesc interesul cel puțin în aceeași măsură ca până acum.

Cu stimă,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 13 minute în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 5 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 16 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 18 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 18 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 18 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 18 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor