Adus deseori la decepții profunde, obișnuia să petreacă ceasuri întregi imaginându-și cele mai cumplite blesteme și chinuri, asemenea unui maniaco-depresiv care în orice durere vede o cale de izbăvire a propriei drame, culminând cu moartea ca formă de răzvrătire împotriva existenței sale nefericite. Nu și-a prețuit niciodată viața și nu pentru că pusese pe cineva mai presus de el, ci pentru că nu își cultivase stima de sine; dar nici nu se arunca în brațele morții din te miri ce, așa cum se azvârlise în situații pe care acum le regreta inutil. Se hrănea cu indiferența față de sine și de toate, deși știa că în spatele acestei apatii străduite nu făcea decât să blameze lumea, punând pe seama ei ignoranța și superficialitatea drept cauze ale introversiei lui pesimiste. Tot ce alții numeau normalitate pentru el era derizoriu și abject, însă tocmai dinspre acolo visa el să i se apropie corabia paradisului guvernată de acel demiurg capabil să îi rezolve toate problemele, să îi înțeleagă și accepte cele mai tenebroase gânduri, să îi soluționeze neliniștile prin mașinațiuni facile, gratuite și, astfel, să îi alunge ca prin magie pământeasca neîmplinire.

Deși trăia o permanentă presimțire că odată va realiza ceva măreț în servicul umanității, în același timp era convins până la boală de fatalitatea propriului destin. De aceea putea fi surprins într-un straniu amestec de stări, trecând rapid de la exuberanța molipsitoare la cea mai întunecată tristețe, vecină cu convalescența. Acum era volubil, elogiind splendorile vieții cu elocința unui poet medieval, iar imediat în clipa următoare aluneca spre lacrimi de compătimire și, după ce contabiliza scrupulos orânduirile nefaste ale omenirii, se închidea în sine cu o încăpățânare din care era greu de scos pentru multă vreme. Natura lui stranie putea să fascineze ori o femeie naivă, care nu bănuiește complicațiile din sufletul său zbuciumat, ori o copilă al cărei magnetism îi hărăzise a fi ca Wendy lângă Peter-Pan. Ca și cum nu era destul de complicat el pentru sine, viața alături de el însemna împărtășirea celor mai ascunse și nefirești suplicii. Căci ideea morții care îl fascina pe el reușea să se strecoare în sufletul lui Wendy asemenea nopții în tărâmul care nu a cunoscut ce este întunericul până atunci.

Un prieten, care îl stima pentru cugetul său și mai ales pentru cum reușea să întrețină atmosfera plăcută în dialoguri complexe, i-a spus că, dacă soarta lui ar fi fost una mai fericită, lumea ar fi fost azi mai săracă în poezie. Acest prieten de pahar, nutrind convingeri sterile doar pentru că erau formulate de alții, reușise cumva să îi strecoare în minte gândul că el ar putea fi reîncarnarea unui mare gânditor, poet ori filosof. Lucru care se petrecuse lesne, dată fiind fantezia lui îndrăzneață ce atingea cele mai înalte culmi și cele mai îndepărtate limite pe care le poate imagina un spirit vegetând în visare. Însă acest prieten semidoct și chiar incult nu bănuia că pe adultescent uneori îl dezgustau propriile creații poetice, pe care le califica drept simple elucubrații formulate în manieră vetustă, demagogii cu un pronunțat caracter patriotard, ori frustrări refulate în versuri susceptibile de aplombul fățarnicului mereu nemulțumit de viața sa, care a găsit în poezie un alt mijloc de a-și plânge de milă. A vrut într-o zi să spună că cele mai frumoase poezii de dragoste ale lui au fost scrise tocmai pentru că era nefericit alături de femeia care îi poza drept muză, dar amicul său, parcă presimțind adevărul zdrobitor ce avea să i se releve, a retezat discuția revenind la veșnicii lui idoli precum Milarepa și la subiecte din filmele siropoase pe care le gusta cu nesaț în repetate rânduri. Dar nici adultescentul nu se mustra pe sine pentru flerul cu care își atrăgea cele mai nefericite companii: alcoolici cu căsnicii ratate care nu au învățat nimic din propriile divorțuri, misogini isterici care frizau un arsenal de aluzii homosexuale, adultescenți ca el care, în ciuda erudiției lor, nu manifestau nici inteligență, nici spontaneitate practică. De altfel, oamenii practici reprezentau pentru el o amenințare și pe toți îi suspecta de dorința de a-i invada micul colț de lume în scopul de a-i uzurpa chiar și mizeria; adică privea oamenii, în general, cu ostilitatea celor care cred că ceilalți întră în viața lor pentru a le-o da peste cap.

Dezvoltase o pasiune morbidă pentru romanul „Crimă și pedeapsă” și, chiar dacă îl mustra aspru pe Raskolnikov pentru că se autodenunțase, totodată se identifica în viziunea acestuia asupra vieții și umanității. Dar eșua asimilându-se total principiului construit în pripă că numai oamenii cu potențial superior au dreptul să ucidă, adică să se abată de la normalitatea aparentă pentru a schimba cursul nefast al vieții mizerabile prin idei mobilizatoare ce însoțesc fapte la fel de mari în ciuda dificultății lor. El scăpa din vedere un aspect esențial al umanității și anume acela că, după o vârstă, noi deținem controlul asupra propriilor existențe, că mizeria și fericirea își măsoară inerențele pe scara hazardului, că unii oameni, deși trec umili prin viață cu riscul de a fi striviți, se simt mai comozi așa, iar ritmul cu care ideile se modifică de la o epocă la alta cunoaște ascendențe la fel de relative ca și cel cu care oamenii revin la obiceiuri aparent dispărute. Mai apoi, „Decameronul” îi măguli scandaloasele prejudecăți pe care și le construise privind ipocrizia clerului față cu lumea naivă și care nu făceau decât să îi alimenteze ateismul fundamentat pe modelul deductiv-științific, cum îi plăcea să spună. Nu prea se împăca el cu gândul că Giovanni Boccaccio a scris acest compendiu de povestiri medievale într-o vreme în care Inchiziția își exercita autoritatea bolnavă în plină manifestare fără să se fi atins cu un deget de autor, ci l-a ignorat în vreme ce acesta avea căi deschise pe la curțile domnești. Dar a înțeles că Biserica era interesată de gloata numeroasă și analfabetă mai mult decât de acele cercuri restrânse de familii bogate cu acces la educație și, implicit, la astfel de cărți. Despre romanul „Mizerabilii” obișnuia cândva să creadă că a reușit să îi schimbe și chiar să îi salveze viața, dar cu ceva vreme în urmă eșuase irezistibil pe calea cercetării unei vieți mistificate a lui Victor Hugo și care debutase într-un roman de senzație, „Codul lui da Vinci”. Iar despre Biblie spunea că, pe lângă bagajul copios de istorie veche pe care îl pune la dispoziție, această carte poate fi un veritabil manual de conspirație și manipulare dacă ajunge pe mâini nepotrivite.

Dar ce era de remarcat la cărțile pe care le citea – și asta o știa numai el – era faptul că subiectele prezentau autenticitatea potrivit cărora autorii nu se înșelau niciodată, ca și cum el însuși ar fi fost în mijlocul acțiunii, indiferent de indicele temporal al existenței omenirii. Singurul personaj cu care se identifica în totalitate prin fascinația gândului de a face un act zguduitor pentru teoria ideilor era furtunosul Rodion Romanovici Raskolnikov, în timp ce alte cărți l-au revelat drept prietenul lui Marius Pontmercy, confidentul Lucreziei Borgia, avatarul lui Julien Sorel ori martor al absolvirii Mariei Magdalena din Evanghelia lui Luca, iar toate acestea se datorau forței cu care îl atrăgeau faptele evocate de autori ca și cum el însuși a participat la ele, iar acum nu făcea decât să și le reamintească. Sigur, am putea crede că intrarea în universalitate a unor astfel de cărți a facilitat cunoașterea subiectelor acestora fără ca unii dintre noi să le fi citit vreodată, lucru cu care adultescentul era total de acord. Însă personalitatea lui, pe cât de statică în afară, pe atât de activă era în forul său interior și numai el știa cât a cuprins propriul lui spirit, nemairămânându-i acum decât să descopere unde și-a început călătoria și încotro avea să culmineze aceasta.

O experiență la fel de misterioasă îl lega de scrierile sale, dându-i senzația că acestea erau prologuri ale unor realități ce urmau a se construi, oricât de absurde puteau a se prezenta unele ficțiuni din cele mai obscure nuvele sau poeme ale sale. Aproape se suspecta de capacități vizionare, numai că enunțurile trebuia așezate într-o anumită cronologie pentru a da coerență interpretărilor și cursivitate evenimentelor ulterioare. De pildă, pe la paisprezece ani, după ce primi asigurarea iubitei că relația lor a luat sfârșit, s-a așezat la masa de scris, voind să dedice infidelei o colosală diatribă usturătoare, însă, în locul tirului de reproșuri planificat, s-a ales cu o dulcegărie de odă intitulată „Bine ai venit, iubito!” și, iritat de rezultatul său, sfâșie în bucăți hârtia cu versuri, hotărând să nu mai scrie nimic cu gândul la ea. Peste câteva ore, când el se întreba de ce, totuși, scrisese acele versuri în loc de pamflet, infidela se arătă în fața lui parcă mai îndrăgostită ca înainte, iar el, privindu-i chipul de o frumusețe tulburătoare, i-a urat bun venit. Cât au stat împreună în restul zilei, el fu pierdut cu gândul la poezia care acum călătorea sfâșiată, dusă prin lume de vânt. Atunci se gândise că ar trebui să fie mai optimist când scrie, pentru a-și induce astfel energia pozitivă care să atragă urmările dorite de la viață, așa cum numai puterea gândului și cea a voinței o pot face uneori.

Altădată, prezentându-se la un cenaclu literar din cadrul unui liceu de prestigiu din oraș, deși avu câteva emoții până a-i veni rândul să citească, fu atât de convins de propria valoare artistică, încât suportă foarte greu asocierile pe care ceilalți le sesizaseră între poezia lui și cea a lui Lamartine, pe care el singur recunoștea că nu îl citise. În mintea lui, acești comentatori, pe lângă a se dovedi niște amatori obraznici care ucideau muguri de poet, își preschimbau trăsăturile în leviatani, pantagruele și monștri htonieni dornici să devoreze carnea de pe om. Pentru că în poezia lui adorata era alintată cu numele de Copilă, o domnișoară care privea totul de la înălțimea suficienței de sine spuse că a avut impresia unei poezii eminesciene, ca și cum copila era un monopol al marelui poet, iar adultescentul putea citi clar în ochii acesteia că îl suspecta de pedofilie. Organizatorul cenaclului, părând a tempera afluxul de tăișuri al domnișoarei, spuse pe un ton scăzut și lipsit de convingere că, în ziua de azi, foarte puțini reușesc să scrie ca Eminescu. Adultescentul își recăpătă confortul anterior abia când altcineva își citi textul, dar se neliniști iar când recunoscu chipul cu privirea dezgustată al unei eleve a cărei profesoară de limba română îl acuzase de plagiat în urmă cu doi ani. Însă cel mai tare fu iritat de obrăznicia acelei fandosite cu aere de mare literat care credea că la înălțimea la care se poza față de ceilalți rahatul ei mirosea altfel și nu putu să o uite decât după ce scrise o schiță în care domnișoara era făcută de râs pentru că se trezise, fără să-și dea seama cum, goală în mijlocul unei mulțimi distrate ce izbucnise în râs de mahala. Strașnică răzbunare mai găsise și el, care altădată ar fi purtat cu rivalii un dialog imaginar în urma căruia se edifica, iar ceilalți ajungeau să înțeleagă și să aprecieze adevăratul potențial ce zace în spatele structurii firave din poeziile sale. La scurtă vreme după aceea, un ziar local titra pe prima pagină scandalosul amantlâc dintre o elevă de liceu și profesorul ei de literatură, iar fotografia împricinaților îi înfățișa tocmai pe amicii htonieni de la cenaclul improvizat. Surprins și el de acest lucru, fu tentat să meargă cu schița de proză la redacție și să adauge mai mult piper la porția de bombe tabloide, dar apoi se gândi că nimeni nu va crede că el a avut o previziune, ci că a știut de mult de relația celor doi, iar scenarita cronică de care suferă unii ziariști și cititorii lor ar fi împins lucrurile până acolo că unde se trage un pârț se află că a ieșit rahat.

După acel prim articol, subiectul nu a mai fost dezbătut în ziar, mai apoi adultescentul își spuse că totul putea să fi fost doar în mintea lui: scandalul, proza premonitorie, cenaclul... Chiar și așa, el însuși știa că nu își cultivase un sistem autocritic, că era prea permisiv și pretențios cu poeziile scrise la prima mână și rareori rezista ispitei de a scrie în stilul plutonic eminescian sau cu tușe romantice în general. Drept pentru care tot el se lua în derâdere pentru îndrăzneala de a-și fi atribuit capacități extrasenzoriale ori înalte veleități artistice și se aducea gol în forul său interior, unde era un simplu măscărici spre amuzamentul devoratorilor de vise și suflete. Tot astfel, se întâmpla să se viseze gol în stradă, hăituit pentru crimă, ori să aibă vise erotice din care se trezea îndrăgostit de o parteneră imaginară și întristat sub apăsarea sentimentului frustrant de incompletudine pe fond psihastenic. Astfel de vise îi sporeau senzația de pustietate și zădărnicie, iar, dacă în adolescență această depresie se vindeca ușor sub imperiul credinței fanteziste că viața este lungă și toate se vor împlini la vremea lor, acum, după treizeci de ani, frustrările durau mai mult, erau mai apăsătoare și degenerau în crize de dipsomanie. Cele mai frecvente crize apăreau pe fondul deziluziei – adică ceea ce el numea trezire la realitate –, chiar dacă uneori își spunea că este inutil să regrete trecutul și că încă este suficient de tânăr pentru a întreprinde ceva nou.

Trăia de peste zece ani alături de o femeie pe care o alinta Iubito, dar lângă care viața i se părea un șir lung de nefericiri, vise spulberate și constrângeri. Firește, dragostea lor a fost una vulcanică și totală în primii ani, însă, după ce sacrificaseră aproape tot în numele ei, nu le-au mai rămas decât deruta, perpetua fatalitate și descurajarea. Amândoi adultescenți, păreau că s-au regăsit la o distanță de milenii și cam asta le era unica mângâiere. De fapt, niciunul din ei nu cuteza să accepte viața cu toate ale ei, amândoi la fel de visători și speriați când se prăbușeau pe altarul de piatră al realității ca să plătească tributul vechilor aventuri impulsive. Elanul iubirii nonșalante de altădată se estompa din ce în ce mai iute, imaginația care pulsează linia formelor idealizate părea că este tot mai zgârcită cu ei, iar simptomele îmbătrânirii își făceau cuib în inimile lor, în mințile lor încă naive. Felurite crize izbucneau din senin, urmate de groază și pesimism cronic, iar ei tot mai refuzau să accepte că vârsta vine cu cerințele și rigorile ei, că lumea copilăriei întârziate trebuia să-și scrie epilogul păstrând doar cele mai frumoase amintiri și nimic mai mult.

Garabet Ibrăileanu scria în romanul „Adela” – cităm cu aproximație din memorie – că iubirea disperată cu care un bărbat se aruncă tentacular în brațele femeii este o expresie a fricii lui de moarte. Dar aici, această observație se potrivea femeii care, crescută de un tată fricos și ipohondru, dar capricios, viclean și obtuz, de o mamă rece care poza drept victimă a tot și toate, rămase sub auspiciile acestora, care nici acum nu îi eliberau personalitatea înăbușită. Crescută în spiritul supunerii necondiționate, al urmării cuvântului patern fără să cântărească posibile repercusiuni, ea nu a învățat să ia propriile decizii, de unde își alimenta teama de ridicol și amâna inutil ceea ce sfârșea prin a demara în trombă, aparent fără să îi pese de consecințe, ori în disperare, fără să mai țină cont de ridicolul în care ajunsese. Viața lor intrase într-un stadiu de obositoare monotonie la zero grade, amintindu-le că s-au iubit cândva ca doi nebuni doar când un necaz li se abătea în cale și erau judecați pripit de către alții. Confesiunile necenzurate pe care și le făcuseră în timp păreau că au slăbit undele care îi legau și amândoi au realizat după o vreme că se priveau cu alți ochi decât aceia de la început. Fiecare se gândise în propria taină că iubirea vulcanică, oricât a durat, trebuia să rămână în locul ei din timp, dar se temeau că pretențiile practice de acum ar trăda toate jurămintele făcute altădată, acelea de a se iubi împotriva tuturor vicisitudinilor, de aceea se vedeau în impas și confuzie, asemeni lui Alice care se temea să crească. Dar cel mai probabil în chestiunea lor era faptul că așteptau ca providența să fie generoasă cu ei și astfel să ducă o viață ușoară după nemeritatele greutăți îndurate până acum.

Și uite așa trecea timpul lor, irosit în vise frumoase, unele poate prea înalte pentru ei și pentru care nu era îndeajuns numai speranța. În vreme ce ea tânjea după frecvența de altădată a declarațiilor de dragoste, deși sufletul îi dicta că încă este iubită cu patimă, el căuta să îi trezească interesul în cercetarea trecutului lacunar pe care îl învinovățea de nefericirile din prezent, trecut pe care ea îl îngropa iritată în nepăsare, fugind de unele momente critice care ar fi putut să lumineze ceva. Mintea, pentru a se menține într-o aparentă stare de echilibru, tinde să azvârle în uitare anumite experiențe, însă acestea rămân, de fapt, întregi în subconștient și ne influențează comportamentul până când ne facem curajul de a identifica sorgintea tuturor angoaselor, de a lupta cu acestea și a le suprima energia negativă. Tocmai acest curaj îi lipsea ei, în timp ce el răscolea imprudent și haotic acel trecut întunecat care i-a blocat pe amândoi în spiritul de copil.

Sentimentul de comuniune transcendentală care se instalează uneori în sufletele ce se iubesc împotriva oricărei restricții îi întărea și mobiliza doar la suprafață, căci în sinea lor ei își doreau să se fi întâlnit mult mai înainte de timpul predestinat, iar asta le sporea golul interior și părerea că o forță supraomenească ce guvernează drumul destinului s-a jucat sadic cu ei. Dintr-o oarecare pornire infatuată, se distrau spunându-și că sunt doi ciudați, neobișnuiți în nebunia lor, așa cum se simt de obicei sufletele-pereche pentru care mirajul întâlnirii este în același timp prilej de nemurire, dar și de mare suferință. Durerea vine pe măsura înălțimii acestei iubiri și toate decurg astfel doar pentru a-i menține împreună contra încercărilor, oricât de justificate sau inutile se dovedesc acestea. Căci, orice s-ar putea spune despre chinul lor, contemplarea intimă a ochilor când se priveau trăda un suflu tainic de un mister care îi fascina și pe ei, dar și pe aceia care aveau ocazia  să le surprindă chipurile schimbându-și expresia atunci când își transferau privirile în jur. Sobri și de un pesimism grav care îi făcea să pară mai bătrâni când cuprindeau lumea, deveneau copii angelici când își întâlneau privirile, iar acest lucru nu cunoștea cenzură oriunde se aflau. De aceea uneori sporeau simpatia celor care îi vedeau împreună, ca atunci când vezi prima dată doi oameni, nu știi nimic despre ei, dar ceva îți spune că aceia se iubesc mai presus de orice închipuire a noastră.

Totodată, părând inocenți prin manifestarea idealismului propriu, au stârnit speculațiile unora ghidați de perspicacitatea lui Thenardier, căci, trebuie să o recunoaștem, nu puțini sunt aceia care miros visarea naivă a semenilor ca pe un semn de slăbiciune și țintesc acolo în folos personal, iar sufletele care tânjesc după o lume utopică au adesea neșansa de a întâlni, mai ales, astfel de dezechilibre. De aceea – o spunem din nou – revenirea la realitatea dură sperie și inhibă, alteori îndeamnă la asceză pe fondul deziluziilor și mai puțin pe cel al înțelepciunii, cum eronat obișnuim a crede. Sigur, el căuta să se întărească în gândul detașării, dar în același timp se întreba ce ar fi lumea dacă toți am trăi într-o intensă nepăsare și, fără să ia soarta lumii pe proprii umeri, găsea în aceasta suficiente motivații filosofice care să-i stârnească voința de a trăi în comunitate. Dar asta era doar filosofie și speranță, căci, dincolo de toate, putea vedea clar că dramele apropie și îndepărtează oamenii în aceeași măsură în care o fac fericirile. Astfel, un gând născut din pasiunea clipei se mistuia în raza altui gând tot atât de repede precum s-a aprins, iar această nesiguranță fie i-a tăiat elanul, fie l-a determinat să ia riscuri lipsite de discernământ, rememorând calvaruri și nonsensuri. Poate de aceea se obișnuise să nu mai reacționeze pasional și impulsiv la nedreptățile suferite, ci să se retragă spunându-și că, orice ar simți el, lumea este după voia ei și își merită soarta pe care și-o construiește. Nu suferea de complexul Zarathustra așa cum îl vedea Nietzsche, dar nici nu avea de gând să ignore totul ca și cum legea creștină cu palma și obrazul ar schimba mare lucru în viața lui, căci întotdeauna vor exista oameni care lovesc și aceia care întorc obrazul. Își spunea că, dimpotrivă, legea compensației și a echilibrului între bine și rău trebuia să dispună faptele și efectele lor în măsuri favorabile evoluției, dar mai târziu și acest principiu își dovedi nulitatea față de el. Poate cel mai puternic gând al său era acela că oamenii sunt răi și buni pentru că așa sunt ei, iar cuvintele sapiențiale care spun că lumea pe care o vedem este oglinda sufletului nostru au doar menirea de a ne sădi stigmatul vinei, al inhibiției, ca și cum noi trebuie să fim responsabili de răul pe care ni-l fac alții. Dacă răul săvârșit poate cunoaște un traseu circular, foarte bine, mai credea el; dacă nu, de ce să-i fie privat omului dreptul la propria viață și de ce să nu riposteze atunci când se simte amenințat? Deși aceste gânduri răzvrătite păreau fără temei, adultescentul avea să descopere rădăcina lor printr-o experiență cutremurătoare atrasă de personalitatea sa duală.

Vizualizări: 189

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ai creat aici un personaj controversat, un tip de geniu, care alimentat de universul clasicilor studiați, se crede în pielea lor sau cel puțin trăiește prin fiecare. Un text sofisticat, cu un personaj la fel de sofisticat, creat, după umila mea părere, pentru a putea autoarea comenta, critica romane clasice, pentru a-și decline părerea asupra lor. Desigur într-un mod foarte elevat, bine făcut, profesional. Nu știu ce ai început, deoarece nu ai spus, dar este o scriere cu caracter filosofico-eseistic.

adultescentul - nu există în DEX. Desigur prin analogie înțelegem ce reprezintă. Așa cum un adolescent este în primii ani de viață adevărată, adultescentul trebuie să fie în următorii... sau poate și în cei din urmă.

Am citit cu plăcere,

Sofy

Interesant personajul și sper să citim și continuarea. Chiar m-a impresionat textul. Felicitări!

Interesantă și da, elevată scriere! Am citit cu plăcere și sunt nerăbdătoare să văd ce scenariu i-ai pregătit acestui personaj aparte. :)

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

 Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Alex Anghel îi place postarea pe blog Chetă a lui Ion Lazăr da Coza
cu 15 minute în urmă
Utilizatorului Alex Anghel îi place postarea pe blog Toamna mea niponă a lui Nikol MerBreM
cu 16 minute în urmă
Utilizatorului Alex Anghel îi place postarea pe blog Nu m-a uimit nici Dante a lui J' Arrive!
cu 17 minute în urmă
Utilizatorului Alex Anghel îi place postarea pe blog Insemne a lui Rădița Răpeanu
cu 18 minute în urmă
Postare de log efectuată de Alex Anghel
cu 21 minute în urmă
gina zaharia a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cuiburi de zăpadă a utilizatorului gina zaharia
cu 1 oră în urmă
Rădița Răpeanu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Insemne a utilizatorului Rădița Răpeanu
cu 3 ore în urmă
J' Arrive! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu m-a uimit nici Dante a utilizatorului J' Arrive!
cu 3 ore în urmă
J' Arrive! a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Nu m-a uimit nici Dante a utilizatorului J' Arrive!
cu 3 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog prozoboem a utilizatorului Marcel Vişa
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog prozoboem a lui Marcel Vişa
cu 6 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Chetă a utilizatorului Ion Lazăr da Coza
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Chetă a lui Ion Lazăr da Coza
cu 6 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cuiburi de zăpadă a utilizatorului gina zaharia
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Cuiburi de zăpadă a lui gina zaharia
cu 7 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Diez pentru tine a utilizatorului gina zaharia
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Diez pentru tine a lui gina zaharia
cu 7 ore în urmă
Mihaela Popa a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog onirica a utilizatorului paparuz adrian
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog onirica a lui paparuz adrian
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Popa îi place postarea pe blog Și viceversa a lui Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă

frecvență trafic

© 2017   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor