Eseu spiritual

[Popa Ștefan]

HARUL SFINȚENIEI LUCREAZĂ ÎN TOT TIMPUL ȘI-N TOT LOCUL

Ce mai înseamnă sfințenia, astăzi? Mai este posibilă atingerea acestei virtuți? Sfințenia nu este numai o teorie, nu înseamnă o viață extremă, nu presupune izolare, ci dimpotrivă, este starea de echilibru și armonie care aduce o viață plină de pace, de bucurie. Sfântul poartă cu el o lume întreagă. Sunt unii care spun că sfințenia este accesibilă numai unor aleși, alții spun că este, mai degrabă o virtute a bărbaților. Alții care spun că sfințenia nu mai este ceva viu, real și accesibil oricărui creștin. În viața creștină ortodoxă autentică toți creștinii suntem chemați la sfințenie. Sfinții nu sunt statui, nu sunt monumente, nu sunt trecut, ei sunt oameni vii, adevărați, prezenți, ei sunt eroi ai curajului creștin, ei poartă cu ei chipul lui Hristos, ei transmit și altor creștini darul Duhului Sfânt. Adeseori trăim lângă sfinți, dar noi nu avem ochi duhovnicești să-i vedem.

Sfințenia nu ține de loc, nu ține de timp, nu ține de nivelul intelectual sau cultural, nu ține de diplome, funcții sau titluri, ci înseamnă trăirea unei vieți creștine autentice, înseamnă biruința binelui asupra răului, biruința întunericului din noi, și, mai mult, biruința sinelui. În cel sfânt, oamenii întrezăresc prezența vie a lui Hristos, vă lumina necreată dumnezeiască și primesc încredințarea personală că Hristos este prezent în tot timpul și-n tot locul. Sfințenia ca și mântuirea nu este posibilă fără mila și harul lui Dumnezeu.

Vocația omului pe pământ, chemarea lui la misiune, nu înseamnă supertehnologizarea omenirii, ci dobândirea desăvârșirii duhovnicești, prin rugăciune deasă și prin contemplație, adică atingerea sfințeniei. „Un sfânt poate fi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfințenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea acum e ancorată în cultul genialității ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansați, mecanic și material, cu atât suntem mai departe de esența reală a lumii de sfințenie”, ne spune gânditorul creștin Petre Țuțea.

Isihasmul cuprinde toate academiile lumii, pentru că pustnicul trece dincolo de spațiu, dincolo de timp, nu mai trăiește el, ci Hristos trăiește în el și aceasta se simte în lacrimile rugăciunii, în chipul luminos, în privirea caldă, în vorbele simple, în bucuria copilărească. Creștinii ortodocși îi cinstesc pe toți sfinții, din toate vremurile și din toate locurile, adoră învățăturile Sfinților Părinți, dar au o evlavie și o simțire aparte față de sfinții neamului, pentru că pe unii i-au cunoscut personal încă din timpul vieții și au adâncimea încredințării personale a prezenței lui Hristos.

Cei rău voitori, cei care nu se roagă, cei care nu au credință puternică, cei care nu sunt în duh și-n adevăr, din păcate au această tendință de a pune la îndoială lucrarea harului sfințeniei. Uneori, am fost mâhnit de faptul că unii creștini spuneau despre pustnica Teodora din muntele Giumalău: „Maica asta este o înșelată”, „Maica Teodora este nebună” etc. Nimic nu poate fi mai fals și în afara adevărului. Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), pomenit la 12 martie, combate o falsă învățătură a contestatarilor și prigonitorilor lui care afirmau că Dumnezeu „altfel a iubit pe apostoli și altfel Se poartă cu noi”, acest lucru făcând cu neputință imitarea sfințeniei lor. Mai mult, adepții acestei teorii îi numeau mândri și hulitori pe creștinii care credeau în actualitatea sfințeniei și îndemnau pe oameni să fugă de ei. Sfântul Simeon arată că aceste idei despre viața creștină sunt o deformare gravă a Evangheliei, argumentând că Dumnezeu ne iubește la fel de mult ca pe sfinții apostoli și ne face „vrednici de Duhul Sfânt și de darurile Sale cele mari când facem pocăință”, „silindu-ne cu râvnă pentru a reînnoi icoana vieții evanghelice” (Arhiepiscopul Vasili Krivoșein, „În lumina lui Hristos. Viața și învățătura duhovnicească ale Sfântului Simeon Noul Teolog”, EIBMBOR, București, 2005, p. 55).

Din mila și buna rânduială a lui Dumnezeu am ajuns să o cunosc personal pe pustnica Teodora, devenită schimonahia Elisabeta și canonizată de Biserica Ortodoxă cu titulatura de Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea. Mai mult, am lucrat, m-am rugat, am plâns și m-am bucurat împreună cu maica Teodora. Un chip blând, luminos, plin de viață, de pace, de bunătate și de smerenie. În timpul unei Sfinte Liturghii, povestea maica, cu lacrimi în ochi că în timpul Axionului, a văzut-o coborând în biserică pe Maica Domnului și cum în chip minunat i-a cuprins pe toți creștinii prezenți, cu sfântul ei acoperământ. O mărturisire ca aceasta te încredințează de prezența și lucrarea harului în toate vremurile și în toate locurile. Cu toate că pare imposibilă trăirea pe un munte a unui bărbat, dar a unei femei, pentru că muntele are tainele și vulnerabilitățile lui. Și, totuși biruința sfințeniei este vie și în zilele noastre. Cine are ochi poate vedea, cine are urechi poate auzi, cine are inimă duhovnicească poate simți.

Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, de acolo din ceruri, roagă-te pentru noi!

Har, pace și mântuire!

Doamne, ajută!

Ștefan Popa

 

 

 

 

[ELENA AGIU-NEACSU]

Felicitări!