Nocturnă VI de José Ángel Buesa

[gabriel cristea]

Tu tot așa încă mai stai în ploaie,
în străvezia ploaie a unei nopți de iarnă.
Surâsu-ți mă pătrunde, stând în ploaie;
În ploaie stând, te regăsesc în minte.

Mereu îmi amintesc cum așteptai în ploaie,
c-o pulbere de stele murind prin părul tău..
Și vocea ta născută din adâncimea pleoapei,
și obosite mâini ce hoinăreau cu vântul...

Și cerul plumburiu, și murmurul din arbori,
și frunz-aceea fină ce-n sânul tău căzuse...
Și roua înnoptării ce-ți adormea pe gene,
lăsându-și diamante pe rochia ta neagră.

Și totuși pari destul, destul de-aproape,
de la distanța ta de umbră și tăcere...
Te cheamă inima tot stând în ploaie;
și stând în ploaie de visul meu te-apropii.

E-așa de scurtă viața că-ncape într-o noapte.
Poate că-n umbra care sărutu-ți întâlnit-am.
De aceea m-amețesc, atunci când stau în ploaie,
savoarea gurii tale și-al trupului parfum.

Și, da, m-ai întristat. Și mă gândesc că poate
nu vom mai fi-mpreună, când va ploua din nou;
și nu te-oi mai vedea tot așteptând în ploaie,
cu mâini infiorate de frig și de dorință.

Deși mai exista-vor și alte nopți de-arome,
alte femei și vise, de-a lungul unei vieți,
de tine, stând în ploaie, mereu mi-oi aminti,
în străvezia ploaie a unei nopți de iarnă.

traducere - g.Cristea

Nocturno VI
por José Ángel Buesa

Así estás todavía de pie bajo la lluvia,
bajo la clara lluvia de una noche de invierno.
De pie bajo la lluvia me llega tu sonrisa;
de pie bajo la lluvia te encuentra mi recuerdo.

Siempre he de recordarte de pie bajo la lluvia,
con un polvo de estrellas muriendo en tus cabellos.
Y tu voz, que nacía del fondo de tus ojos,
y tus manos cansadas que se iban en el viento...

Y aquel cielo de plomo y el rumor de los árboles,
y la hoja aquella que te cayó en el seno...
Y el rocío nocturno dormido en tus pestañas,
y engarzando diamantes en tu vestido negro.

Así estás todavía lejanamente cerca,
desde tu lejanía de sombra y de silencio...
Mi corazón te llama de pie bajo la lluvia;
de pie bajo la lluvia te acercas en el sueño.

La vida es tan pequeña que cabe en una noche.
Quizás fue que en la sombra me encontré con tu beso.
Y por eso me envuelve, de pie bajo la lluvia,
el sabor de tu boca y el olor de tu cuerpo.

Sí. Me has dejado triste. Porque pienso que acaso
ya no estarás conmigo cuando llueva de nuevo;
y no he de verte entonces de pie bajo la lluvia,
con las manos temblando de frío y de deseo.

Pero, aunque habrá otras noches cargadas de perfumes,
y otras mujeres, y otras, a lo largo del tiempo,
siempre he de recordarte de pie bajo la lluvia,
bajo la lluvia clara de una noche de invierno.