Poveste de iubire

[Marginean Liliana]

Nu ne-ar fi dat nimeni vreo șansă pe atunci. Cȃnd i-am spus colegei mele de bancă că-l plac, mi-a răspuns doar atȃt, ești nebună. El, olimpicul  la matematici, cu ochii de un albastru ireal, de care erau îndrăgostite aproape toate fetele clasei. Băiatul înalt, de aproape doi metri, din banca a doua de lȃngă ușă, cu bucle negre, tăcut, cuminte și enigmatic, îmbrăcat întotdeauna impecabil. Aș fi vrut să nu fie perfect, să-i găsesc măcar un cusur, dar n-am reușit. Mergeam ca să-i facem galerie la meciurile de fotbal, de pe terenul de sport al liceului, sorbindu-l din priviri. Ovaționȃnd fiecare gol al său cu urlete prelungi, ridicȃndu-ne în picioare. Visȃnd în taină, fiecare, că ar putea într-o zi să vorbească cu noi. În jurul lui se adunau colegii, la discuții, în pauzele dintre ore.

Eu, fata ștearsă și șleampătă, aproape inexistentă în clasa aceea. Care abia îmi puteam scoate media 5 la matematică, mereu pe muchie de cuțit, amenințată de corigență. Dacă n-aș fi venit vreo cȃteva zile la școală, nu cred că mi-ar fi simțit cineva lipsa, în afara Mariei, colega mea de bancă, ce-mi tempera speranțele exaltate. Și care încerca să-mi deschidă ochii, cȃnd mi se părea că ar fi fost posibil să simtă ceva pentru mine. Ai văzut, chiar s-a uitat, îi ziceam eu și Maria rȃdea, întrebȃndu-mă cum puteam să văd, dacă eram întoarsă cu spatele spre el. Apoi rȃdeam împreună, amintindu-i de acel simț special al meu, care mă făcea să intuiesc unele lucruri. Imaginația mea nu avea margini si limite cȃnd era vorba de Mihai. Din ultima bancă, în care stăteam cu Maria, îmi făceam planuri pentru următorii douăzeci de ani, care-l includeau și pe el. Mai întȃi ar fi trebuit să fie declarația aceea de dragoste, rostită în genunchi, eventual însoțită de un buchet de trandafiri roșii și de un inel. Urmată de răspunsul meu care inevitabil era…da, pentru totdeauna. Privirea aceea pătrunzătoare care-ar fi mișcat și munții cu intensitatea ei, măcar cam ca cea a lui Ingrid Bergman din Casablanca. Sărutul prelung, cȃnd eu aș fi ridicat cu grație piciorul, ca-n filmele romantice americane. Apoi nuntă, casă, masă, copii, și fericire pȃnă la adȃnci bătrȃneți. Adică povestea aceea a fetelor de 17 ani. Aș fi plecat cu el și la capătul lumii, dacă mi-ar fi cerut asta. Dar stați liniștiți, că n-a fost cazul, lui Mihai nu-i ajungeau cele 24 de ore dintr-o zi pentru pasiunile de-o viață, matematica și fotbalul.

N-am schimbat un cuvȃnt unul cu altul vreun an. Apoi l-am rugat să-mi rezolve niște probleme de matematică ce mă chinuiau, ca pretext pentru conversație. Nu vorbea prea mult, niciodată n-am știut dacă era timid, dacă nu-l interesam sau era doar felul lui de a fi. Am strecurat un bilețel anonim cu niște versuri în manualul lui de economie politică, cu complicitatea Mariei și s-a înroșit cȃnd l-a citit. Eu eram mai emoționată ca el. Apoi i-am scris în sonetul dăruit, cȃteva rȃnduri amuzante, dar, dacă ar fi fost atent, ar fi putut citi mai multe printre acele rȃnduri. El mi-a scris ceva sarcastic pe sonet, ca răspuns, probabil deranjat că am trecut un prag ce nu era de trecut. Încă nu deschisese uși spre lumea lui pentru nimeni. Am înțeles asta și-am plȃns. Era ca un răspuns la așteptările mele, de genul, n-are rost, lăsați naibii orice speranță. Sau n-am înțeles. Nu am vrut să înțeleg. Am încercat să descifrez ce-a vrut să spună, zile la rȃnd. Apoi au încercat să descifreze Maria și colegele mele de cameră din cămin, toate șase, și pentru că le dădea cu virgulă, am urcat și la etajul întȃi, ca să mai cer niște păreri. L-am lăsat sonetul acolo pȃnă a doua zi, cu iluzia că va găsi cineva o urmă de speranță, ceva de care să mă mai agăț. O ultimă încercare am făcut-o la una din zilele festive, cȃnd l-am luat de brat, eu de o parte, Maria de cealaltă. Doar atȃt, l-am ținut strȃns cȃt timp am urcat și am coborȃt treptele liceului, cȃntȃnd Gaudeamus…

Știam că va urma matematica la Cluj, deci drumurile noastre aveau să se despartă. Eu urma să merg la facultate la București, după toate probabilitățile și planurile mamei, să stau la mătușa mea în gazdă,  o jurnalistă apreciată în lumea bună, să-mi găsească un serviciu bun și eventual un tȃnăr respectabil, dintr-o familie bună. Am negociat la sȃnge cu ai mei plecarea la București, le-am spus că eu aș vrea Clujul, chiar dacă locurile erau mai puține la facultatea pe care o alesesem. Dar tata o ținea pe a lui că Bucureștiul îți dă toate șansele și aproape înghiontită, am urcat în acceleratul de București. Mă bucuram cumva că și Maria voia tot Bucureștiul și că voi fi aproape de ea. Destinul, dar și pregătirea mea insuficientă au făcut să ratez prima admitere și să mai am o șansă pentru Cluj, unde Mihai era deja student la matematică, dar în armată, la teriști. Mă bucura că nu avea încă șanse să cunoască alte fete.

Studenți la Cluj amȃndoi, aveam o mulțime de cunoștințe comune, pe care le mai întrebam din cȃnd în cȃnd de el. N-am putut să-l uit. Într-o seară am fost cu o colegă de-a noastră să-l vizităm, cu pretextul că o să facem un chef, cu toți foștii colegi, în curȃnd. Am regretat că m-am dus, avea o prietenă frumoasă, unguroaică, colegă cu el, cu un farmec aparte cȃnd făcea dezacordurile limbii romȃne  și-am zis că asta a fost, chiar s-a sfȃrșit. Pȃnă la urmă, nici nu începuse nimic, ca să se sfȃrșească. Și eu mi-am continuat viața, dȃndu-mi o șansă la fericire cu un băiat din campus care mă curta de ceva vreme. Ne-am mai văzut de vreo două ori întȃmplător, o data la un chef în căminul lor, unde aveam niște amici, el n-a stat că avea o restanță, și-am zis incredibil, tu restanță? M-a întrebat cum stau cu examenele și i-am spus că le-am luat pe toate cu note bune și lucrez cu o jumătate de normă, că sunt fată cuminte și responsabilă. Am rȃs amȃndoi.  M-a îmbrățișat și mi-a spus că mai vorbim.

După un an, m-am trezit cu el la consignația unde lucram. M-a așteptat afară, pȃnă mi-am terminat programul de lucru. Am rămas înmărmurită. Nici n-am știut cum să reacționez, eram fără tocuri, îmbrăcată modest, toată transpirată, că era tocmai rȃndul meu să spăl cu mopul pe jos. Nu așa îmi imaginasem întȃlnirea noastră. M-a invitat să bem o bere și să mai vorbim despre colegi și de cheful acela pe care nu-l făcusem încă. Era un local din centrul vechi, dar n-am stat prea mult, pentru că nu aveau bere la halbă. N-am știut niciodată diferența între cea la halbă și cea la sticlă. Să fi fost vorba de preț, poate, chiar mi-a părut rău că n-am zis să fac eu cinste de data aceea. Eu aș fi băut și suc, dar dacă el a zis bere la halbă, asta a fost. Ne-am plimbat pe jos,  printr-o ninsoare deasă. Era iarnă tȃrzie. Am urcat străduța îngustă de pe Republicii, m-a condus  la cămin, rămȃnȃnd să ne vedem în altă seară. N-am spus nimic nimănui, nici colegelor, nici prietenului meu de-atunci. Nici nu puteam să rostesc vreun cuvȃnt. Au trecut multe seri în care am ieșit cu emoție de la muncă, dar n-a mai venit. După o lună și ceva, m-am trezit cu el în magazin, întrebȃndu-mă dacă vreau să ies cu el la cină, la restaurant, ca să-i cunosc prietenii și ei să mă cunoască. I-am spus că trebuie să mă schimb la cămin, pe urmă putem să mergem. Pe drum mi s-a părut prostește că e un pariu, pus cu amicii lui, pe unii îi știam din vedere și nu-mi prea plăceau. Ne-am ciondănit și în fața căminului, pentru că n-a vrut să intre, să-l cunoască și colegele mele. Și n-am mai mers nicăieri. I-am întors spatele și am plecat. Am plȃns toată noaptea, dar n-am spus nimănui de ce. Azi mă gȃndesc că poate aceea ar fi fost șansa noastră, pentru că eram singuri amȃndoi.

De vreo două ori a mai trecut un coleg de-al lui ca să ne invite pe toate fetele din cameră la un chef, dar n-am mai mers. Deși mă mai gȃndeam la el. Și parcă nu puteam să leg nimic cu altcineva, aș fi vrut o discuție sinceră, în care să ne spunem multe.

Nu ne-am mai văzut, eu m-am logodit, mi-am terminat facultatea, m-am măritat, el și-a întrerupt facultatea o vreme, apoi, după absolvire, s-a întors acasă, ca  profesor. N-am mai știut nimic unii de alții. Ne-am regăsit pe un site de socializare, mai mulți colegi, cu care ne-am hotărȃt să ne revedem. După 24 de ani, prima noastră întȃlnire. Mihai nu avea cont, l-au ajutat colegii să-și facă, era în continuare interesat doar de matematică și fotbal. Era implicat total în activitatea echipei de fotbal din localitatea lui, dar și în meditațiile date copiilor de la școală. Și copiii îl iubeau. Nu se căsătorise, nu avea copii. Mi-am făcut curaj și i-am trimis un mesaj. Mi-a răspuns într-un tȃrziu, apoi am vorbit multe. Erau atȃtea întrebări fără răspuns. L-am întrebat dacă a simțit vreodată ceva pentru mine, dacă a știut că-l plac și de ce nu a mai venit să mă caute. Și dacă i-a părut vreodată rău pentru noi, pentru ceea ce ar fi putut să fie și niciodată nu va fi, ca-n poezia celebră. Mi-a spus că știa că-l plac, că mult mai tȃrziu m-a plăcut, arătȃndu-mi o poză de-a mea pe care i-o dăruisem odată cu sonetul. Mi-a spus că a păstrat-o în camera lui, în bibliotecă, mulți ani. Și că s-a gȃndit la mine mai mult decȃt cred eu. Că-și amintește plimbarea aceea prin ninsoare și că a refăcut, de multe ori, tot traseul, în gȃnd. Nu a mai trecut pe la mine pentru că știa că am prieten, apoi a aflat că m-am logodit. Dar se bucură pentru mine că am o familie frumoasă. M-a durut inima pentru tot. Parcă ceva nu se terminase, deși totul se terminase. Cine era omul cu care vorbeam? Iubirea aceea mare din anii de liceu sau cineva cu care nu avusem niciodată nimic în comun. Himera după care am alergat aiurea, atȃția ani, cu disperare.  Fusesem oare vreodată eu scrisă în destinul lui? Și de ce există uneori prea tȃrziul ăsta din destin…

După cȃteva săptămȃni ne-am întȃlnit. Eram cam jumătate dintre foștii colegi. L-am văzut din depărtare, pe o bancă, admira apusul soarelui. În lumea lui, în înserarea de vară. Si parcă ceva m-a liniștit, șoptindu-mi încet : “Les jeux sont faits. Rien ne va plus”. Și drumurile erau clare. M-am uitat cu drag la el, așa cum mă uitam în liceu. Pe Mihai nu puteai nici să-l urăști, nici să te superi.  Și-apoi, va exista mereu povestea… și dincolo de  povestea frumoasă în care doi oameni au fost mereu în contratimp, rămȃne candoarea unor sentimente, rămȃn amintiri la care mă voi gȃndi mereu cu drag...

[Ada Nemescu]

Am citit încă de la postare, dar nu am reacţionat.

Este o poveste care se poate atribui multora, femei sau bărbaţi.

Meticulos scrisă, amănunţit, se simte că este trăită! Felicitări...

Aştept şi poezie, spor şi inspiraţie!

aDa nemescu

[Marginean Liliana]

Mulțumesc!

Ada Nemescu a spus :

Am citit încă de la postare, dar nu am reacţionat.

Este o poveste care se poate atribui multora, femei sau bărbaţi.

Meticulos scrisă, amănunţit, se simte că este trăită! Felicitări...

Aştept şi poezie, spor şi inspiraţie!

aDa nemescu

[Grig Salvan]

O poveste frumoasă, cu doza de lirism și nostalgie, cu sentimentalismul vârstei adolescentine, o poveste ce curge frumos, în etape, etapele vieții pe care și noi le-am parcurs. Adolescența și tinerețea, cu romantismul și sentimentalismul lor atât de inocent și suav, rămân cele mai frumoase vârste și cele mai duioase amintiri. O lectură deosebit de plăcută, în contextul destul de sumbru în care trăim noi azi.

[Marginean Liliana]

Multumesc!

Grig Salvan a spus :

O poveste frumoasă, cu doza de lirism și nostalgie, cu sentimentalismul vârstei adolescentine, o poveste ce curge frumos, în etape, etapele vieții pe care și noi le-am parcurs. Adolescența și tinerețea, cu romantismul și sentimentalismul lor atât de inocent și suav, rămân cele mai frumoase vârste și cele mai duioase amintiri. O lectură deosebit de plăcută, în contextul destul de sumbru în care trăim noi azi.

[Sofia Sincă]

Povestești frumos, cursiv, cam prea cursiv și cam telegrafic. Nu te abați nici un pic de la șirul povestirii pentru o descriere a ceva... pentru o dezbatere meditativă, sentimentală sau altceva. Pentru o completarea a povestirii.

Dar am înțeles că acesta este stilul tău.

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Chris]

mi-a placut pentru ca este o destainuire si se vede ca atinge acea coarda a sufletului... tind sa cred ca nu a fost sa fie. el a idealizat prea mult lumea in care traia si n-a mai putut sa vada altceva, probabil tocmai de aceea a si ramas singur.

si acum: prea multi "care". povestirea curatata si nu mai zic si eu de stil, pentru ca probabil acesta este, deocamdata cel putin, ar avea un impact mai mare asupra cititorului...

[Marginean Liliana]

Mulțumesc, da, cred că sunt prea multe amănunte inutile, trebuie să mă concentrez mai mult pe ceea ce am simțit atunci. 

Sofia Sincă a spus :

Povestești frumos, cursiv, cam prea cursiv și cam telegrafic. Nu te abați nici un pic de la șirul povestirii pentru o descriere a ceva... pentru o dezbatere meditativă, sentimentală sau altceva. Pentru o completarea a povestirii.

Dar am înțeles că acesta este stilul tău.

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Marginean Liliana]

Mulțumesc, încerc să schimb cȃte ceva, să am mai multă răbdare în descrieri, cred că asta îmi lipsește în primul rȃnd. Și să fiu mai atentă la repetarea cuvintelor.

Chris a spus :

mi-a placut pentru ca este o destainuire si se vede ca atinge acea coarda a sufletului... tind sa cred ca nu a fost sa fie. el a idealizat prea mult lumea in care traia si n-a mai putut sa vada altceva, probabil tocmai de aceea a si ramas singur.

si acum: prea multi "care". povestirea curatata si nu mai zic si eu de stil, pentru ca probabil acesta este, deocamdata cel putin, ar avea un impact mai mare asupra cititorului...

[Pop Dorina]

Probabil o amintire dragă ca un val încărcat cu emoții și iubire interzisă din lipsă de comunicare. Mă întreb, așa ca un cititor care și-ar fi dorit un happy end: Ce-ar fi fost dacă... ?

Una peste alta, am citit cu interes și aplaud un text bine pus în pagină de autoare.

[Marginean Liliana]

Mulțumesc!

Pop Dorina a spus :

Probabil o amintire dragă ca un val încărcat cu emoții și iubire interzisă din lipsă de comunicare. Mă întreb, așa ca un cititor care și-ar fi dorit un happy end: Ce-ar fi fost dacă... ?

Una peste alta, am citit cu interes și aplaud un text bine pus în pagină de autoare.