– Und’ ţ-ai făcut dinţii, fa, fato? Că ghini-ţi şădi!...

          – Pisti deal... La Târgu... În Ardeal... La unguri... răspundeau, numind aceeaşi destinaţie, cele chestionate de vreo surată, arătând, fălindu-se astfel, în toată splendoarea, o punte sau o placă dentară, grosier lucrată, dintr-un metal, adesea, ordinar.

          – Ş’ io mă duc, că io-ti... io-ti... ci mai am în gură? Un câcat!... Nu mai am nimica!... Prostu’ meu nu vrea s’ vinî. Cică, i-e frică di injăgţâie... Da’ io îmi pun di aur...

          – Di aur, lele Frăsinico?!... Da di unde ai, mata, atâţia bani?

          – Ei... nu-s chiar di aur... Guo... gou... gadent, sau cum focu’ i-o zâce, că mi-a spus Alerguţa lu’ Moaftă cum, da’ am uitat...

          Personal, am refuzat gaudentul, pe motiv de kitsch, iar dinţi din aur?... Păi, dacă lelea Frăsinica, soţie de cioban, nu avea bani pentru aşa ceva, eu – profesoraş de ţară – de unde? Am optat, cu toate acestea, pentru mai pretenţiosul aliaj din crom-cobalt, în defavoarea aliajului crom-nichel, dându-i stomatologului să înţeleagă faptul că ştiu ce vreau. Alte variante, pe vremea aceea, nu prea existau.

          Lucrarea mea dentară ar fi fost gata înainte de Crăciun, însă au intervenit Evenimentele din Decembrie, amânându-mi, sine die, bucuria de a nu mai fi „un peltic adorabil”, cum îmi zicea soţia când era în toane bune – tot mai rare, de altfel –, sau prelungindu-mi exasperarea când, aceeaşi soţie iubitoare, mă gratula cu câte un: „Mai taci dracului, ştirbule!...” – deh, dialoguri elevate, ce să faci? –, când, aghesmuit, tologăneam fără oprire la vreo fază controversată de meci. În perioada sărbătorilor de iarnă, chiar nu se punea problema să vizitez cabinetul stomatologic – o hardughie lungă, întunecoasă, cu mucegai prin colţuri, încălzită cu un godin micuţ; apoi, ninsorile abundente tot blocau şoseaua de macadam ce lega cele două provincii româneşti, Moldova şi Transilvania, prin trecătoarea aflată în sudul Munţilor Orientali, aproape de curbură, încât nu prea ştiai când e practicabilă şi când nu e. Pe la mijlocul lunii februarie, îmbunându-se vremea, dar şi drumarii de la deszăpezire, autobuzele care făceau ruta s-au pus în mişcare. Cu cartea, nelipsita mea însoţitoare în astfel de călătorii, ţinută de data aceasta mai mult pe braţe – nu am mai parcurs traseul iarna şi a trebuit să admir piscurile şi codrii înzăpeziţi –, mă apropiam pas cu pas de ţintă. Un sentiment de însingurare mă năclăia tot mai tare, de parcă mă scufundam într-un vas imens cu vaselină. Am coborât, ca de obicei, la marginea oraşului, într-o staţie intermediară, improvizată, dorind şoferului şi călătorilor, acum mult mai puţini ca-n alte rânduri, „drum bun”. Altădată, aici, debarcau şi câte două-trei gospodine din partea mea de ţară, purtând traiste în care aveau câte un coltuc zdravăn de caş dospit, sau ouă proaspete, alteori chiar găini vii, ori nuci, alune sau o damigeană micuţă cu vin de soi – plocon pentru medicul stomatolog şi asistenta sa. Cu ele mă luam la întrecere ca să vedem cine păşeşte primul pragul cabinetului. Rivalitatea, lipsită de eleganţă din ambele părţi, nu era fără miză – autobuzul care te ducea acasă venea la mai puţin de o sută de minute şi, dacă îl pierdeai, următorul era abia la douăzeci şi patru de ore. Absenţa concurenţei îmi accentua starea de însingurare. Mustăcind, mi-am îndesat pe cap căciula din blană de iepure sălbatic – erau la modă pe vremea aceea astfel de căciuli! – şi am pornit voiniceşte spre destinaţie. Străzile înguste, lăturalnice, de burg vechi, atât de romantice vara, acum înzăpezite, deveniseră claustrante. Pe trotuare, de voie, de nevoie, se făcuseră cărări prin zăpada bătătorită care se ţinea curată, mai ales traficului aproape inexistent. Din faţă, ca o apariţie fantomatică, venită de niciunde, silueta hotărâtă a unui ţâr de om cu o mustaţă ostentativă, încotoşmănat, încât te întrebai cum de poate purta atâtea haine, m-a făcut să calc alături de cărare, deşi puteam trece lejer unul pe lângă altul. Atitudinea aceasta m-a mirat la un locuitor al oraşului în care găsisem politeţea la ea acasă. Încă n-am apucat să diger bine întâmplarea că iarăşi a trebuit să păşesc în lături. De data aceasta, un tânăr nalt, blond spre albinos, cu o mustaţă chinuită, galben-roşcată, mi-a dat să înţeleg, de la distanţă, ostilitatea lui. Am continuat să merg aşa deoarece riscam o tamponare cu o femeie cu aere de contesă latifundiară detronată, îmbujorată peste măsură de efort, care sigur mânca, pe an, trei porci din rasa Bazna, a câte două sute douăzeci de kilograme bucata şi care afişase din timp o aroganţă distorsionată din când în când doar de dispnee. De bine, de rău, depăşind şi alte astfel de obstacole, am pătruns în gangul ce dădea într-o curte interioară mare, unde, pe latura sudică, se afla cabinetul stomatologic. Urc cele câteva trepte şi intru grăbit. Îmi las, în cuierul din antreul strâmt, căciula, paltonul şi geanta. Încurajat de zâmbetul asistentei, oferit generos printr-un ochi de geam încastrat în uşa anticamerei cabinetului, ciocănesc la modul convenţional şi înaintez:

          – Sărut mâna!

          – Hei, domn’ profesor!?...

          Nu am mai dorit să profit de familiaritatea arătată de asistentă – binevenită, de altfel – şi să o întreb despre sănătate, copii, frig, întreţinere, coşniţă sau, Doamne fereşte, despre bufeuri, fiindcă părea mai tânără ca soţia mea, aşa că am intrat direct în subiect:

          – Domnul doctor e aici?

          – Din păcate, nu. Dar luaţi loc pe scaunul de lângă sobă... După câte ştiu, până la autobuzul dumneavoastră, mai e ceva timp.

          Să adaşti într-o clădire cu miros de medicamente, nu era o idee tocmai fericită. Alte opţiuni ar fi fost: fie să-mi pierd vremea în fum jilav de ţigară, din vreun cafe-bar, fie să mă duc la autogară, şi, în sala de aşteptare, cu iz de haine grele şi bagaje râncede, pe un colţ de bancă întunecos, să-mi continui lectura. Mulţumindu-i, m-am aşezat pe scaunul indicat, nu înainte de a-mi descheia sacoul şi de a ridica uşor genunchii pantalonilor.

          – Mă scuzaţi câteva momente...

          Îngădui cu o înclinare prelungă a capului. În timp ce asistenta îndopa sobiţele din anticameră şi cabinet cu lemne tocate pe măsura uşiţelor din fontă, îmi fixez privirea pe colţul reclamei la pasta de dinţi Pellamar, colţ rămas neacoperit de o altă reclamă, într-o limbă străină, la un produs occidental inferior. La scurt timp atenţia asupra igienei orale îmi sucombă în ondulări de maci sălbatici, neînfloriţi, animaţi de fâţâielile total decente ale asistentei... Cineva spusese: „Lăsaţi un bărbat şi o femeie singuri – ceva se va întâmpla.” Simţind, probabil, acelaşi lucru, asistenta renunţă la ce ar mai fi fost de făcut, luă aerul oficial şi îşi ocupă locul la birou, jucându-se, pentru o clipă, discret, cu verigheta:

          – După cum am spus, medicul nu-i aici.

          Analizez fulgerător nuanţele din frază şi din voce: „am spus” versus „v-am spus” – e clar că vrea să păstreze distanţa dintre noi, depersonalizând informaţia; apoi, „medicul”, şi nu „domnul doctor” – vizibile nemulţumiri la locul de muncă. Văzând însă că nu dau importanţă maximă unde e şeful ei, completă într-un limbaj colocvial, pentru mine, şi depreciativ pentru stomatolog:

          – Face foarte des Ungaria...

          De data aceasta mă grăbesc să ridic o sprânceană.

          – Nu de mult, a apărut pe piaţa budapestană, adus din Vest, un metal aproape alb care nu prezintă absolut niciun fel de interacţiune negativă cu gingiile şi care permite realizarea unor lucrări absolut superbe din punct de vedere estetic...

          – Zirconiul, spun repede, căutând să nu pierd ocazia de a o impresiona.

          – Exact. Dar e înfiorător de scump, iar plata e numai în mărci germane. Chiar şi aşa, de asemenea lucrări se bucură doar ungurii lui.

Îmi înalţ uşor ţinuta şi mă încrunt discret. Ar fi putut să folosească sintagma „conaţionalii săi”...

          – Eheeei, dumneavoastră  habar nu aveţi teroarea la care suntem supuşi noi, românii din Ardeal, mai ales în localităţile în care ei sunt majoritari... Auziţi aberaţie: sora mea e căsătorită cu un ungur – au copii, gospodărie mare... se iubesc –, şi i se pretinde cumnatului să divorţeze, pe motiv că soţia e româncă!... Mie, de exemplu, aici, la cabinet, nu mi se mai vorbeşte decât ungureşte... Pliante, pentru pacienți, nu-s decât în maghiară... Şi creşte tensiunea, domnule, creşte!...

          – Sunt uluit de ceea ce îmi spuneţi, deşi unele zvonuri au ajuns şi pe la noi, însă, personal, le-am acreditat ca fiind naţionalisme lansate de populiştii români, în fuga lor pentru voturi.

          – Ohooo, ce bine ar fi fost!...

          – Bine, dar şi până acum au avut voie să-şi vorbească vorba şi să-şi poarte portul...

          – Nu înţelegeţi că mie, doctorul, nu mi se mai adresează decât în ungureşte la serviciu?!... Chiar mă gândesc să-mi iau transfer la policlinică...

          – Poate că, pe moment, creierii sunt prea înfierbântaţi şi de-o parte, şi de cealaltă... iese din mine, în întâmpinare, tot arhanghelul Gavriil.

          – O, Doamne!... se lamentă asistenta de îngustimea judecăţii mele. Nu înţelegeţi!...

          Discuţia a continuat, când mai aprins, când mai domol, dar pe aceeaşi temă, pledând amândoi pentru o convieţuire paşnică, amiabilă dintre cele două etnii. Concluzia, impusă de timpul ce s-a scurs haiduceşte, amară prin realismul ei, nu-mi amintesc cine dintre noi doi a tras-o:

          – Românii, ştiind că istoria adevărată e de partea lor, istorie care nu poate fi disociată de cea europeană, n-o promovează, n-o fac cunoscută celor ce, astăzi, habar nu au de ea şi care, fatalmente, ocupă funcţii decizionale în cancelariile occidentale, în vreme ce maghiarimea rostogoleşte întruna minciuni, făcându-le să pară adevăruri în ochii acestora şi ai opiniei publice indolente. Ce mai, își cunosc interesul și bravo lor, pe când noi...

          Asistenta m-a condus până pe trepte, de unde şi-a luat „La revedere!” sonor, stârnind un ecou ce-a hălăduit, precum un copil orfan, ceva timp prin curtea încremenită într-un ger uscat. Am ieşit din gang, hotărât să tăvălesc în zăpadă pe oricine nu ar fi împărţit frăţeşte pârtia cu mine.

          M-am întors aproximativ peste trei săptămâni. Drăguţa asistentă m-a introdus în cabinetul stomatologului imediat ce a putut, sărind coada alcătuită din două ţărănci de-ale locului şi-o regăţeană, de pe la mine din zonă, stârpind încă din faşă protestul celor două localnice cu un hotărât „Domnul are programare!”, spus pe româneşte. Doctorul, altădată afabil, acum, printr-un gest distant, mi-a arătat scaunul „de tortură”. Când a fost să văd bucata de aliaj ce avea să-mi înlocuiască dinţii, m-am abţinut cu greu să nu sar de pe scaun ca atins de cinci ţipari electrici de Amazon:

          – Ce-i asta? şoptesc dezinvolt, poate şi un pic persiflant, căutând, cu mişcări calme, studiate, în buzunarul de la piept după nelipsitul meu blocnotes şi tovarăşul său veşnic ascuţit, creionul. Sub privirea stomatologului cu mustaţa zbârlită de furie, mă apuc să schiţez – doar eram profesor de desen, repartizat prin concurs, cu două expoziţii judeţene de acuarele, totuşi, în portofoliu – cam cum îmi imaginasem şi, de ce nu, cum mă aşteptasem să arate lucrarea mea dentară. Las apoi foaia cu desenele pe masa largă, făcând-o să pară că tronează peste mulajele bucale, spatule, cleşti, seringi şi diferitele truse. Mă apropii de doctor şi-l înfrunt, arătându-i schiţele. Când să vin după lucrare?

          Căzând în capcană, mai roşu ca pălăria-şarpelui la faţă, stomatologul ridică trei degete.

          – Atunci, să ne vedem sănătoşi!

          I-aş fi întins mâna, cum făceam mereu la despărţire. Nefiind sigur că gestul, de data aceasta, ar fi avut ecou, am salutat respectuos cu o mişcare scurtă a capului şi, fără să aştept să văd dacă mi se răspunde, m-am îndreptat spre uşă. În anticameră, am respirat uşurat. Parcă aş fi ieşit dintr-o cavernă strâmtă şi întunecoasă, locuită de o colonie mare de lilieci. Nu de ei îmi era însă frică, – deşi cine ar putea jura, cu mâna pe moaşte sfinte şi apuse, că nu are nici măcar o penumbră de chiroptofobie –, ci de oroarea de a mă alege cu excremente pe cap, pe umeri. Şi-apoi, nu-mi imaginam pantofii mei murdari de guano.

          Lumina ferestrei, venită de la razele piezişe ale soarelui, îi crea drăguţei asistente o aură uimitoare. Cum încă aveam blocnotesul şi creionul în mână, m-am aşezat pe scaunul pe care mai stătusem cândva şi, spionând-o pe sub sprâncene, am început să-i schiţez portretul.

          – Aşteptaţi să se întărească liantul, domnule profesor? întrebă ea, stânjenită totuşi de privirile mele, ce se voiau mai mult decât discrete.

          – Am refuzat această primă ofertă. Reprogramaţi-mă, vă rog din inimă, peste trei săptămâni.

          – Cu multă plăcere, stimate domn!

          În timp ce îi savuram delicatul zâmbet, din cabinet se auzi tunător vocea poruncitoare, de om frustrat, a medicului. Nemulţumită, asistenta se ridică de la birou. O ţintuiesc cu privirea pe parcursul celor câţiva paşi făcuţi de ea până la uşă. Fără să vrea, se îmbujorează. Mai adaug două-trei umbre la portret. E gata. Bănuiesc că, în ciuda mea, e ţinută prizonieră în cabinet. Desprind apoi cu multă grijă foaia din blocnotes şi o aşez cu faţa în jos pe biroul acesteia, pe care, parcă, îl ating cu oarecare tandreţe. În antreu, îmi pun trenciul pe antebraţul stâng şi plec spre improvizata staţie de autobuz, înconjurat de o stare de bine. Aici, pe singura bancă existentă, tolănit, dormitând cu o sticlă de tescovină în braţe, cu un rucsac relativ nou drept căpătâi, un mocan de-al meu, îmbrăcat în haine de cioban sibian, tânăr, vânjos, rumen la faţă, sforăia cu măiestrie. Îmi scot cartea din geantă, caut pagina la care ajunsesem cu cititul şi mă afund în lectură.

          – Valahilor, plecaţi acasă!... mă smulg din vraja cărţii, într-un târziu, nişte voci de puştani.

          Ignor pe moment zarva, dar, când au început să zboare pe lângă noi cartofi, mă văd nevoit să mă întorc lent, dar cu mişcări de leu, spre sursa posibilă a tărăboiului, căutând astfel să intimidez doar cu privirea duşmanii.

          Aruncaţi printr-o fereastră de la catul superior al unei clădiri mari, vechi, scorojite, cu mai multe apartamente, aflată la vreo cincisprezece metri de trotuar, cartofii ameninţau să-şi atingă într-un final ţinta.

          – Acasăăăă! Plecaţi acasă, valahi împuţiţi!!...

          Obrăznicia câinilor de savană e nemăsurată, când se ştiu bine dosiţi. Nu-mi rămânea decât să sper că puştii nu au depozit de cartofi în pod. Mocanul analiză cu un singur ochi situaţia, mormăi nemulţumit şi păru că iarăşi se lasă furat de somnul său de frumuseţe, dar când un proiectil făcu să-i sune burta ca o tobă cu pielea flască, sări în picioare, îşi asigură sticla, apoi, snopind aerul cu jerbe de cuvinte ungureşti – desigur, niscai înjurături bine însuşite –, se aplecă şi culese dintr-un fost şi viitor strat de flori câteva cioburi de cărămidă şi mortar. Cu precizie de artilerist bine instruit, lovi pervazul ferestrei. Văzând că nu-i de şagă, puştii au închis în grabă geamurile şi, din spatele lor, au continuat să vocifereze şi să facă gesturi obscene, hrănind starea de iritare a mocanului:

          – ’Tu-vă mama voastră!... Dacă aţi auzit de Burebista, de Mihai, de Carei... ce mai comentaţi, mă?! Haaa!? Ce mai comentaţi?

          Respectul meu pentru vajnicul mocan a crescut în cinci secunde cât Universul într-un an după Big Bang. Omagii au primit şi profesorii săi de istorie.

          – Da’ luaţi loc, domn’ profesor... Ce vă minunaţi aşa?... Eu vă ştiu. Am terminat liceul la veterinară, însă am ajuns să mătur saivanul până şi duminica după-amiază, obligat de-un brigadier cu patru clase... Acum sunt la un sibian – munca-i muncă, banu-i ban... Luaţi loc. Luaţi loc şi citiţi, că am eu grija lor. Bă!... ţipă mocanul către clădirea împricinată: voi n-aveţi argumente istorice, bă, n-aveţi!!

          Sosind în staţie, autobuzul m-a scutit de zgomotoasa peroraţie şi reprezentaţie. Am găsit, ceva mai în spate, o banchetă liberă pe care am ocupat-o ostentativ, mai mult ca o răzbunare puerilă a faptului că de câteva ori am făcut acest traseu pe intervalul dintre bănci, în picioare, înghesuit-sardea, şi cu nasul băgat în traistele cu brânză ale „sibiencelor”, „sibiencele” fiind soţiile mocanilor care ciobăneau, nonstop şi pe simbrie foarte bună, la bacii din partea Sibiului.

          Cu gândul în anticamera cabinetului stomatologic, gând mirosind discret a floare de sipică – cel puţin aşa-i plăcea orgoliului meu de donjuan să creadă –, disec din priviri partea aceasta de oraş pe care o traversam acum. O uşoară nostalgie se agaţă de ultima clădire pe care, inexorabil, o înghite şi pe ea distanţa. Mă apuc iarăşi de citit. Nu parcurg fraza până la capăt, că femeia de pe bancheta din faţa mea se ridică şi strigă tare către o oarecare Maricica:

          – Ş-ăi fost la bărbat-tu, Maricico?

          – Da-da... răspunse Maricica, tocmai de pe bancheta din spatele şoferului, arătându-şi faţa.

          – Pe-al meu nu l-ai văzut? Nu mi-a trimes vo buca’ di brânzî?

          – Ba da, Tăsiţo! Ba da, a trimis... Aţi fost la dentist? Aţi terminat?

          – Da... Da’ nu la ăista. Cu ăista nu te mai poţi înţelege... M-am trecut la policlinicî. Lucreazî bini, sî ştii! Io-ti... io-ti... răcnea Tăsiţa, răsfrângându-şi buzele cu amândouă mâinile şi plimbându-şi capul de la nord la sud şi de la sud la nord. A fost ş’ Alerguţa cu mini. Ea ş-o pus godent. Zâci c-îi aur curat, fatî. Aratî, fa, aratî!...

          Alerguţa, cu oarece fală, îşi etală şi ea noua dantură.

          – Domnule şofer, se aude din fundul autobuzului vocea adumbrită de tescovină a mocanului, oare ce ne făceam noi dacă doamnele veneau de la ginecologie?!...

          Dintr-odată, scurt şi cu ecou, alveolele au ţipat după dinţii extraşi.

(foto: autorul)

Vizualizări: 75

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Cu solemnitate și cu amănunte picante, formând o imagine unitară asupra locurilor și locuitorilor săi, asupra evenimentelor importante, proza ne antrenează într-o lectură deosebit de atractivă. Pornind de la lucruri comune - lucrări la dantură - se ajunge la evenimente politice și sociale. Toate sub umbrela plăsmuirii povestitorului Ion Lazăr da Coza, sub stilul său elegant și hilar în același timp. Așează la un loc personaje din diferite clase sociale și diferite locuri geografice și conturează caractere datorate de timp, de interese și frământările sociale, dar și naivitatea celor ce nu aleargă după senzații, ci doar după traiul aflat în rutină.
Cu multă artă scoate în relief date importante, prin dialog sau acțiunea prozei. Arta sa de scriitor am aflat-o de fapt la fiecare text citit.
Cu deosebită bucurie m-am întâlnit din nou cu povestitorul I.Lazăr da Coza!
Sofi

Lăsând la o parte finalul, care mi se pare formidabil, am lecturat cu mare plăcere, dar și cu foarte multă curiozitate toată povestea. Întodeauna mi-a plăcut purul dialog, neoș, al personajelor, pus cu multă măiestrie de autor în povestirile sale.

Ion :((

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia îngerului cu o singură aripă a utilizatorului Costel Zăgan
cu 5 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog vorbind despre felul în care arăți a utilizatorului petrut dan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog În spatele soarelui a lui Nikol MerBreM
cu 15 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog În spatele soarelui a utilizatorului Nikol MerBreM
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog Sonetul călătorului a lui Răduță If. Toader
cu 15 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Sonetul călătorului a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 15 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog precum un sticlar ce modelează obiecte cu respirația sa controlată a utilizatorului petrut dan
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Sonetul călătorului a lui Răduță If. Toader
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog locuiesc deasupra unui supermarket chinezesc a lui Nuta Craciun
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog În spatele soarelui a lui Nikol MerBreM
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Lacrimi a lui Vasilisia Lazăr
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Nimic nu e visare a lui gabriel cristea
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Aştepţi tăcut să te întorci acasă a lui Camelia Ardelean
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Lună destrămată a lui Camelia Ardelean
cu 16 ore în urmă
Postare de log efectuată de Stanescu Valentin
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Sonetul e-o mătase deşirată a lui Camelia Ardelean
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Cu traista-n băţ am pribegit prin lume a lui Camelia Ardelean
cu 16 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA azi de ziua ta a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Mai lasă-mă o vară (sonet) a lui BOTICI GABRIELA
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea-Popa îi place postarea pe blog Figuri de lut (sonet) a lui BOTICI GABRIELA
cu 16 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor