Felie de lubeniţă

[Caleopi Efrem]

Nicio suflare nu tulbură liniştea zilei de vară. Nici un trecător nu se vede pe uliţă, nici o maşină, nici o căruţă, nu ridică ţărâna până la cer.
E mare zăpuşeală! Mi se preling stropi de sudoare de pe frunte, îi şterg cu braţul, fiindcă mâinile îmi sunt ocupate. În timp ce amestec bulionul cu un linguroi cât toate zilele, mai împing, cu cealaltă mână, nişte vreascuri sub pirostrii.
Caisul fălos şi bătrân încearcă să mă ferească de dogoarea sorelui ce mă năuceşte cu suliţele lui încinse. Nici el nu mă poate proteja la nesfârşit! Mă şi întreb, de ce mi-ar fi dator? Ar trebui să mă urască pentru că, peste câteva zile doar, în acelaşi ceaun, pe aceleaşi pirostrii, vor tresălta frumoasele lui fructe! Dar el nu mă urăşte, pare să îşi fi asumat menirea: aceea de a mă umbri şi aceea de a-mi oferi, drept ofrandă, rodul său.
E musai să mă răcoresc un pic! Am şi soluţia: am lubeniţă la frigider. Ne aşezăm, eu şi ea, la măsuţa de sub cais, ceva mai departe de ceaun. Pârâie, când o tai, de prin toate rotunjimile.
Are un gust aparte, astăzi, de câmpie arsă şi ţărână uscată, stropite cu apă rece din ciutură de lemn, de cer ars de suliţe cu jar…

*

Sunt onorată de invitaţia ,,fetelor mari’’, pe care le ador, de a mă lua şi pe mine la bostan, cu ele. Căci ele sunt mari, şi nu bagă în seamă orice piticanie! Dar una dintre ele, codana înaltă, cu pielea ca laptele şi ochi de abanos, înaltă, şi cea mai frumoasă fată din sat, este moşica mea, şi mă îndrăgeşte mult! La fel, prietenele ei, cele două. Cred că sunt cele mai frumoase fete din sat, aşa o aud şi pe mama!
Pornim dis de dimineaţă, căci este cale lungă până la bostan, şi roata de foc a şi apărut, să ne lumineze cărarea. Odată ajunse în capătul uliţei, pornim spre marginea satului, înspre vii. Suntem desculţe şi pe măsură ce ne apropiem de câmp, ne apropiem, parcă, şi de soare. Nebunul, şi lui îi place la bostan! Câmpul a luat foc. Şi tot aşa este, de vreo lună, că, doar e iulie, luna lui cuptor! Ţărâna ne-ar frige tălpile, dacă nu le-ar cunoaşte prea bine! Iar tălpile noastre sunt obişnuite cu încinsoarea ei, căci tot timpul o află! Căruţe trec pe lângă noi iar oamenii care le însoţesc ne răspund la bineţe. Ciulinii, străjeri falnici de o parte şi de alta a drumului, ne privesc, uimiţi că oamenii nu au stare nici astăzi. Se miră că au, oamenii, atâta curaj, să înfrunte dogoarea! Se tem, parcă, să nu le ia, aceştia, din căldura care lor le este atât de prielnică. Şi se arată mulţumiţi când ţărâna răvăşătă de tălpi neastâmpărate îi îmbracă, pe ei, cu totul, le acoperă ţepii curioşi. Am obosit, şi moşica Jeni mă ia în braţe, mă ridică pe umerii ei frumoşi. Mâinile mele ţin strâns mâinile ei albe şi mă fac să mă simt în siguranţă. Am trecut de tarlaua viilor. De sus, unde mă aflu, zăresc fântâna de la răscruce. Pietroiul, ochi de ciclop, cocoţat, ca şi mine. Doar că el este îndreptat către soarele dogoritor de cumpăna, neclintită, a fântânii. La răscruce ne oprim, cobor de pe umeri. Despina afundă cu putere ciutura până în rărunchii pământului, de unde ne aduce apa rece ca gheaţa. Ne ostoim setea. Ne împroşcăm cu apă rece. Apucăm pe poteca dinspre tarlaua bostanelor.
Câinii ce păzesc covercile nu ne latră, doar şi ei ne cunosc bine! Şi de nu ne-ar cunoaşte, sunt atât de năuciţi de căldură, încât nu mai au vlagă să ne latre.
Ajungem la bostanul nostru. În mijlocul tarlalei cu bostane sunt orânduite coverci. În faţa fiecăreia se află câte un umbrar, unde câini leşinaţi de căldură zac, apatici. În mijlocul covercilor tronează, falnic, un pătuiag. Acesta-i bostanul nostru! Aşezăm scara. Moşica urcă întâi, pentru a putea întinde mâinile după mine. Urc scara, şi simt cum mă apropii de cer. Urcă apoi Despina, râzând, dezvelind un şirag de dinţi albi, ca nişte perle. Abia reuşeşte să ţină, strâns, lubeniţa. O încercase Mihaela, era coaptă. Pârâie când o tăiem. Fiecare, câte o felie zdravănă. Moşica apropie coaja de faţă, îşi mângâie cu ea, obrajii. Fetele încep să povestească, despre flăcăi, despre hora din sat.
Adorm, nici nu ştiu când m-a răpus oboseala. Visez că sunt în cer, plutesc pe un fuior de nor. Aud râsete. Mă trezesc odihnită. Sunt singură în pătuiag. Aud chicoteli, scot capul prin deschizătură. Moşica zburdă printre lubeniţe şi pepeni. Părul i s-a despletit şi îi curge, valuri, pe umeri. Despina bea apă din urcior şi Mihaela tot pocneşte câteva lubeniţe, să afle dacă sunt bine coapte.
S-a mai răcorit un pic. După ce împletim două cozi de abanos, pe care moşica Jeni şi le urcă, repede, pe creştetul capului, pornim la drum, spre casă. Avem noroc, găsim ,,ocazie’’, vecinii noştri tocmai pleacă şi ei către sat. Căruţa e plină cu lubeniţe, capete chele în apus de seară adâncă, de vară. Ne facem loc printre ele.

- Erai prea mică, nu ai cum să-ţi aminteşti asemenea lucruri! Că mă ţineai de fustă şi când am fost la înmormântare, au trecut ani buni, de atunci!
- Atunci, de ce am amintirile astea? De unde le am ? De ce îmi amintesc pe moşica Jeni, în sicriu, în rochie de mireasă ? Cu părul, tot aşa, împletit în două cozi ? Decât că nu înţelegeam cum o jelea moşica: ,, Jenia mea’’, ori ,,Jeni, a mea’’ ?

- Da, vezi să nu-ţi aminteşti tu de aşa ceva ! Nu pricepi că nici un copil atât de mic nu poate păstra amintiri de la aşa vârstă? Erai prea mică! A fost trist, dacă frate-său nu s-ar fi bătut cu băiatul ăla, al ei... ar fi trăit şi acum, cu toţii. Şi ţi-ai fi amintit de o nuntă, nu de bostane, pătuiege şi înmormântări....

*

Îmi mângâi obrajii cu coaja lubeniţei. Închid ochii. Aş vrea să adorm, pentru a mă trezi în clinchete de veselie, pe umeri albi, pe câmpie nesfârşită, încinsă. O cumpănă mă aşteaptă, privindu-mă cu un ochi...

[Pop Dorina]

Chiar dacă pare a fi „rupt” dintr-o amintire, textul curge lin. L-am citit cu drag și... dor de-o „felie de lubenită”, dar în viziunea mea. Felicitări!

[Caleopi Efrem]

Vă mulţumesc frumos! 

[Sofia Sincă]

Trebuie să ne obișnuit, că la tine intriga vine odată cu finalul, de fapt, mai mult sugestivă, dar bine dozată. Trebuie doar să avem răbdare și să ne umplem mintea cu descrierile fabuloase pe care le expui, din care reiese clar că personajele aparțin unei lumi necunoscute nouă și că tot ce se întâmplă, se trăiește senzorial. Reușești să transmiți ceea ce-ți propui. Astfel, citind acum iarna, când afară ninge, simt ca și tine, atunci, căldura arșiței la tălpi, o arșiță plăcută, magică, pe care nu vrei să o ignori. Desigur, amintirea poate fi mai vie sau mai puțin vie în mintea copilului foarte mic, însă a intervenit talentul scriitoarei de mai târziu și dorința ei de a trece prin întâmplare.

ţărâna răvăşătă- s-a strecurat o eroare de tipar.

Am citit cu multă plăcere,

Sofi

[Caleopi Efrem]

Vă mulţumesc din suflet, doamna Sofia! Mă bucur că v-a plăcut!Apreciez în mod deosebit criticile. Mă tem că am destule greşeli, încerc, pe cât îmi stă în puteri, să le corectez!

[Vasilisia Lazăr]

Foarte frumos! Mi-a trezit o nostalgie... Nu, nu sunt greșeli. :) Felicitări!

[Caleopi Efrem]

Vă mulţumesc, mult!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Foarte frumos! Mi-a trezit o nostalgie... Nu, nu sunt greșeli. :) Felicitări!

[Nikol MerBreM]

Mi-a plăcut atmosfera care se degajă din paragraful de final!

Drag,

Nikol

[Ion Lazăr da Coza]

Un exces de virgule.

Textul place.

da Coza