Japonezul (6)

[Mihaela Suciu]

 

      Stihiile vremii își făceau de cap! Un amalgam de ploi mărunte, burniță și vântoase luaseră cu asalt așezarea. Cea mai dificilă era însă negura pâcloasă... Bîîîr! Tamisa curgea prin micul „târg”, iar locuitorii lui - veseli cum sunt sangvinicii, deveniseră, într-o lună, adevărați londonezi: flegmatici și taciturni. Ca-ntr-o fotografie reușită, în plumburiul ei fluid, exista și o mică pată de culoare. Cu precizie metronomică, fata cu cizmulițe, pelerină și umbrelă, toate roșu aprins, deschidea ușa biroului. Colegii erau încântați s-o vadă, mai ales când își scotea cizmele cauciucate și se ivea piciorul lung, lung, de li se lungeau ochii, din podele pââână-n... decolteul ei.

      Pentru bătrânul șef-contabil (pensionar reangajat, nea Vasile - cum obișnuiau toți să-i spună, om blând, pedant, expert în profesie) surprinzătoare era mărimea pantofilor raportată la înălțimea fetei. Negri, cu toc mic, aceștia așteptau cuminți, în linie, lângă cuier, acolo unde erau lăsați zilnic. Fata îi purta doar în zona firmei, făcând schimbul încălțărilor la venire și plecare.

      Azi, nea Vasile îi măsura, din curiozitate, cu palma. Mâinile sale vorbeau de tinerețea unui război, despre el, familie și supraviețuire! Tatăl plecat pe front, mama rămasă cu cei mici în tinda casei, iar el (copil de unsprezece ani) și fratele (de nouă ani) arau cum se pricepeau, dar cel mai greu era la capătul ogorului, când trebuia întors plugul. Se așezau pe brazdă, trăgeau un bocet sănătos și se îndemnau: „Hai, Vasile! Hai, Gheorghe!” Anii trudei pământului, suiți în podul primitor al palmelor, erau singura marcă înfierată; Iaca, acolo, niște șanțuri brăzdate! În fond, când familia se reîntregește și vin și alți frați, și toți sunt sănătoși, de ce să nu te bucuri? Nici ulterior, întreruperea studiilor, lunile muncite la „canal” până i s-a scos și analizat „dosarul anti...” nu l-au afectat sufletește, s-a întors în sat, a muncit contabil la C.A.P – un an și s-a reînscris la I.S.E, anul următor. Ca să nu rabde de foame, pentru o masă caldă la cantina altei facultăți, a urmat un curs de peisagistică urbană; bun și ăsta! Țăranul din el iubea tot ce-l înconjura și mai ales natura, avea memorie și nici acum nu uitase denumirile latine. Nici frigul căminului nu i-a venit de hac; organizați, metodici, el și ceilalți studenți, ziua tăiau lemne pentru Securitate și noaptea alimentau soba... „Întotdeauna alegerile sunt emoționale, raționalul vine doar să demonstreze alegerea.” - era crezul său și „Nimic nu te poate schimba în rău, dacă nu-ți imprimi pe inimă”. Inima-i creștea cu fiecare clipă... La fel ca uimirea sa! Un copil mare! Cum sta cu palma întinsă, susținând pantofiorul... acum era „prințul”.

      „Cenușăreasa” i-a spus scurt, surâzând: „Pardon!” și l-a încălțat.

 

(va urma)

 

Notă: E scurt cu posibile greșeli (vă rog, spuneți), dar dacă nu-l postam acum iar amânam, așa fac mereu...

[Crinu Sorin Leşe]

Păi da, că de aia ziceau cei care ştiau ce zic, că "cine zice la el zice" :)))

Mihaela Suciu a spus :

Mno, tu ce zici, să mă uit doar în mine? :))

Felicitări! De ce? De aia!

Ești mereu pe fază! Și-mi ești drag, cu tricolorul tras... 

Crinu Sorin Leşe a spus :

Miha, deoarece întotdeauna suntem ceea ce vedem în ceilalți. :) De aia! :)))

Mihaela Suciu a spus :

Crinu, de ce numele tău, mie-mi rimează cu „chinu”? :))

Crinu Sorin Leşe a spus :

Pardon! Pe cine a încălțat? :)))

[Pop Dorina]

Spumegă realul în paralela trecerii de la o lume apusă la prezentul cu „pantofii”. Am citit cu drag. Felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

Ce zici:

 Inima-i creștea cu fiecare clipă... La fel ca uimirea sa! Un copil mare! Iar acum, era „prințul” și „Cenușăreasa”, cum sta cu palma întinsă, susținând pantofiorul...

     Tânăra i-a spus scurt, surâzând: „Pardon!” și l-a încălțat.

=============================================

 Inima-i creștea cu fiecare clipă... La fel ca uimirea sa! Un copil mare! Cum sta cu palma întinsă, susținând pantofiorul... acum era „prințul”.

     „Cenușăreasa” i-a spus scurt, surâzând: „Pardon!” și l-a încălțat.

Fragmentul promite.

da Coza

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Dorina! Mă bucur că faci parte din „realul” meu!

Pop Dorina a spus :

Spumegă realul în paralela trecerii de la o lume apusă la prezentul cu „pantofii”. Am citit cu drag. Felicitări!

[Mihaela Suciu]

Pardon! - finalul e ca-n text, dar în alt context! :))

Mulțumesc, Ioane! Mă bucur mult, mult c-ai intervenit! Concluzia ta mă „sus-ține”! Mă pregătesc să iau o coală albă și să continui... Începe „beția”! :))

Ion Lazăr da Coza a spus :

Ce zici:

 Inima-i creștea cu fiecare clipă... La fel ca uimirea sa! Un copil mare! Iar acum, era „prințul” și „Cenușăreasa”, cum sta cu palma întinsă, susținând pantofiorul...

     Tânăra i-a spus scurt, surâzând: „Pardon!” și l-a încălțat.

=============================================

 Inima-i creștea cu fiecare clipă... La fel ca uimirea sa! Un copil mare! Cum sta cu palma întinsă, susținând pantofiorul... acum era „prințul”.

     „Cenușăreasa” i-a spus scurt, surâzând: „Pardon!” și l-a încălțat.

Fragmentul promite.

da Coza

[Nikol MerBreM]

"Cu precizie metronomică" am vizualizat "mica pată de culoare" şi mi-a plăcut  (adică cel de-al şaselea japonez), cu tot cu fata cu cizmulițe şi cu nea Vasile rătăcit pe malurile Tamisei. 

Drag,

Nikol

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, frumos! Nu mă mir de precizia metronomică, ai o imaginație debordantă și scrieri frumoase.

Nikol MerBreM a spus :

"Cu precizie metronomică" am vizualizat "mica pată de culoare" şi mi-a plăcut  (adică cel de-al şaselea japonez), cu tot cu fata cu cizmulițe şi cu nea Vasile rătăcit pe malurile Tamisei. 

Drag,

Nikol

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos pentru cele șase inimioare! Mă bucură fiecare semn de lectură!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc celor șapte membri! Vă îmbrățișez!

[Vasilisia Lazăr]

Superb! Cu asta am spus totul.