Muzicuța

[Giurgiu Silvia]

  Feragosto, sărbătoarea Sfintei Maria, lume multă și pestriță urcă și coboară muntele, pe  jos sau cu telescaunul, tarabe încărcate cu obiecte provenite din diferite colțuri ale lumii, pe care negustorii, ca să fie cât mai convingători, le laudă în gura mare, improvizând pentru fiecare strofe bombastice și amuzante, cam greu de înțeles în limba locală. Târgul anual de Sf. Maria, organizat la cota 2000, nu se dezice nici în acest an și atrage turiști veniți pentru o gură de aer proaspăt și răcoros dintre nisipurile fierbinți ale plajelor ce îmbrățișează cu pasiune poalele Apeninilor, dornici să guste din bunătățile locului, pe care le stropesc din abundență cu mustul primelor recolte de Chardonay din podgoriile bogate ale regiunii. Grătarele sfârâie neobosite, împânzind pădurile muntelui cu arome amețitoare, rulotele porchetarilor autohtoni se aliniază cuminți de o parte și de alta a străzilor, expunându-și cu mândrie capodoperele culinare, care de care mai ingenios alcătuite, mai gustoase și mai artistic prezentate: faimoasele ,,porchette” care fac deliciul tuturor, în orice perioadă a anului și care nu sunt altceva decât un rulou uriaș din toată carnea macră a unui porc, condimentată special, învelită în șoriciul acestuia, obținând forma fără oase a corpului, la care se adaugă capul animalului , copt îndelung și cu o tehnică specială, doar de ei știută. Succesul și faima acestui preparat a trecut hotarele țării și pe bună dreptate! 

  După ce ne-am întors de pe culme, unde am fost să aducem un omagiu Fecioarei Maria, al cărei altar tronează în punctul cel mai frumos și mai greu de atins al muntelui și unde, de data aceasta ni s-a permis să ajungem cu mașina, am coborât la Passo Lanciano, popasul turistic cu pricina și atrași de exotismul tarabelor, ne-am amestecat în mulțimea ce admira mărfurile, cumpărau și se târguiau cu impetuozitate când privirea mi s-a oprit pe o tarabă plină cu instrumente muzicale, create de un indian bătrân și împodobit cu straiele tradiționale ale neamului său exotic și misterios. 

   - Nu pot să cred! O muzicuță! am exclamat eu încântată. O voi cumpăra pentru tatăl meu, neapărat!    Mi-au revenit în minte serile copilăriei mele când venea de la muncă pe motocicleta lui, pe care o auzeam încă de la intrarea în sat, iar eu alergam să deschid porțile cele mari, împiedicându-mă de câinele nostru, care recunoștea motorul înaintea mea și se năpustea printre picioarele mele, ca să-și întâmpine stăpânul cum se cuvine. Tata sosea mereu surâzând, își scotea meticulos casca decolorată de pe cap, mă săruta duios pe creștet și îmi făcea cu ochiul arătând către portbagajul, pe care se afla nelipsita sacoșă, priponită ingenios cu o curea ce mirosea a piele veche de vițel, în care descopeream de fiecare dată, ori un pachet de rahat, dulcele meu preferat, ori o pungă cu bomboane asortate sau halva, alături de care aburea invariabil o pâine mare și neagră, pe care le înșfăcam mulțumită, asemeni unei regine ce își încasează tributul cuvenit. Uneori îmi dădea de furcă cureaua aceea sucită și răsucită după fiarele portbagajului și săriturile obraznice ale câinelui, înnebunit și el de parfumul irezistibil al pâinii, dar le dovedeam de fiecare dată și intram în bucătărie fericită. 

   Mama mă privea zâmbind în colțul basmalei iar tata surâdea în colțul gurii, cu ochii lui blânzi și frumoși, dezmierdându-mi bucuria de copil pofticios. Eu respectam ritualul acelor seri speciale și aduceam tatei ca pe un trofeu prețios piculina și muzicuța, cele două instrumente muzicale, la care el cânta cu talent și pasiune. Tata știa să cânte la aceste instrumente dumnezeiește și mai știa el ceva la care era neîntrecut de nimeni, pe vremea aceea: să spună povești!  

   Acum era departe, bătrân, bolnav, iar serile nu mai cânta la muzicuță, căci noi nu mai eram niciunul pe acasă și mama nu-i mai pretindea recitalurile de odinioară, așa cum făceam noi. Se mulțumea să-l asculte citind cu voce tare din Biblie sau cărți de istorie religioasă și să-și împărtășească unul altuia impresiile pe care le aveau fiecare despre clasa politică, ale căror nume le știau pe de rost, spre uimirea noastră. Tata avea vaste cunoștințe de istorie, geografie, politică, religie și avea niște argumente infailibile în polemicile cu noi, copiii lui. Datorită muncii sale, venea în contact cu oameni instruiți care îl respectau pentru inteligența și nivelul său de informare, neobișnuite pentru un om simplu, cu șapte clase, dar el își completase educația singur, citind tot ce-i cădea în mână, rar și cu voce tare, în liniștea și intimitatea camerei lui. 

   Strângeam între degete muzicuța aceea roșie, ignorând cu desăvârșire privirile uimite ale indianului care habar nu avea cum să interpreteze lacrimile ce curgeau tăcute din ochii mei. Am tresărit puternic trezită de trilul cunoscut al armonicii, pe care bătrânul indian a considerat înțelept s-o testeze personal, ca să mă convingă mai repede să o cumpăr, probabil. Amintirile s-au risipit cuminți prin ungherele sufletului, de unde le chemase gândul meu. Am plătit muzicuța cu sufletul plin de bucurie și speranță. 

   De Crăciun am ajuns acasă și darul meu a fost prilej de mare surpriză și bucurie pentru tatăl meu drag. S-a apucat să cânte imediat și privirea aceea obosită și stinsă de suferință a prins să strălucească , surâsul caracteristic, în colțul gurii nu a mai dispărut multă vreme de pe chipul senin și frumos. Acum bunicul cânta cu tot sufletul nepoților săi, la fel cum le cânta odinioară copiilor cocoțați pe genunchii lui, sau așezați cuminți alături de el în patul auster de scânduri. Sufletul meu se luase la întrecere cu muzele, binecuvântând pe bătrânul indian ce construise cu mâinile lui iscusite și noduroase, un vis de fericire și tinerețe. 

   Acum surâdeam cu toții când constatam lipsa subită a tatei, ce profita de neatenția noastră ca să dispară în odaia lui, de unde auzeam triluri divine, ce se revărsau peste noi și timp. Mi-a povestit mama că a cântat la muzicuță toată iarna aceea. A încetat aproape de începutul primăverii, când Domnul a hotărât să-l aducă aproape de El, printre corul Său de Heruvimi. 

   Am regăsit muzicuța și piculina tatei după câțiva ani într-un fund de ladă de zestre și le-am adus la mine acasă, ca pe niște relicve sfinte. Am cântat la ele pentru micul meu nepoțel, primăvara asta, deși sunt complet negată, dar râsetele și chiotele lui de fericire m-au făcut să mă simt un virtuoz al muzicii, nu altceva!

  

  

[Mihaela Suciu]

Amintiri povestite cu multă duioșie. Felicitări!
Muzicuța mi-a amintit un cântecel pentru nepoțel: https://www.youtube.com/watch?v=GQhdiZ8A1RM și pentru noi cei mari, că tot am dansat de curând la o nuntă de mi-au sărit toate tuleiele: https://www.youtube.com/watch?v=UknaDCMrWCA, iar la melodia asta îmi dau mereu lacrimile: https://www.youtube.com/watch?v=t0EwjO19AOk