Să ne trezim Demiurgul

[Giurgiu Silvia]

  Privesc pagina albă ce așteaptă nedumerită dezmierdarea cuvintelor, dar acestea rătăcesc amestecate prin golul minții, risipite de torentul tristeții, prin toate hățișurile sorții. Singurătatea lucrează tenace, cot la cot cu dorul neostoit și asemeni unor gropari impasibili lărgesc mormântul din suflet, ca să încapă în el cât mai multe vise și speranțe ucise. Brațele cad inerte peste lutul negru mustind de lacrimi iar degetele adună grămezi de suspine, rostogolindu-le peste fluturii agonizanți ai iluziilor, zădărnicite de neputință și dezolare. Câtă tristețe!... Câtă descurajare!... Cât dor!... Răsuflarea se întretaie și apoi se oprește sporadic sub presiunea timpului inamic. Creierul geme cu fulgere ascuțite, brăzdând întunericul durerii, de curcubee sângerii. Ochii se închid, goliți de lumină și plâng în tăcere sub pleoapele ermetice. 

  Suflete înfrățite întru dor și înstrăinare bat cu disperare la porțile grele ale țării, care li s-au închis implacabile, renegându-și fii. Printre zăbrelele lor, ochii goliți de bucurie și iubire își cântă disperarea într-un Ave Maria funebru, îndoliind primăvara și aruncându-i lumina în hăul trădării. 

   Exodul proscrișilor curge asemeni unui fluviu în aval, către orizonturi ostile, refuzați, alungați și uitați. Rădăcinile le-au fost extirpate în totalitate din pământul fertil al Edenului natal și zeii străini ai lumii îi țin în robie pentru o altă veșnicie. Doar un petic de cer și un mănunchi de stele mai aparțin fiecăruia și acolo sus își dau întâlnire câteva suflete evadate din grotescul cotidian, plătind tribut în stihuri sublime ce cântă povestea trasă la indigo a unui popor înrobit. Atât de aproape de cer, lira durerii străbate galaxii și trezește Zeul adormit al Muntelui Sacru, peste care Timpul a cernut cenușa uitării și a zidit rușinea trădărilor.

   Magia naturii renăscute într-o altă primăvară, țese pe pânza sufletelor creștine credința aproape stinsă a unui neam ciopârțit și dezbinat, pictându-i legendele în culori vii, înălțând către imensul albastru mândria colbuită și speranțele mânjite de sânge. Pe un petec de cer, sub un mănunchi de stele, suflete surori se regăsesc venite din depărtări și cântă despre Învierea Celui Zidit în muntele tainic, care luptă să doboare zidurile dezbinării de neam. 

[Mihaela Suciu]

Ce trist! Înainte nu puteam pleca, acum ai noștri sunt proscriși. Și există dor, al nostru, al celor plecați...

[Sofia Sincă]

Suferință, angoasă, disperare, depresie. Sper că te-ai mai eliberat de aceste sentimente, prin acest mic text.

Însă, dacă te referi doar la România mi se pare puțin exagerat. Românii se pot întoarce oricând, porțile țării sunt deschise, însă cei ce au plecat, au găsit prin alte țări ceva mai bun decât la noi, de nu se mai întorc. Nu vor să se întoarcă... țara îi primește cu tot ce implică. Prin urmare, fiecare alege dacă să rămână sau să plece și asta mi se pare un câștig al poporului. Până la urmă, noi învățăm, acum, democrația, nu o avem nici în cultură, nici în moștenire.

plătind tribut în stihuri sublime ce cântă povestea trasă la indigo a unui popor înrobit. - la ce te referi? Până la urmă toate țările mai mici sunt subordonate altora mai mari, mai puternice.

În fine! Să-i dăm textului valoare literară pe care o merită.

Sofy

[Giurgiu Silvia]

D-na Sofia, textul e tot o metaforă plină de semnificații personale! Teoretic da, porțile țării sunt deschise pentru toată lumea, să intre și să iasă când dorește, dar la nivel individual, absența unor oportunități fundamentale care să-i țină pe români acasă, ridică bariere de netrecut. Vă mulțumesc pentru prezența constantă și contribuția foarte importantă pe care o au opiniile dumneavoastră în evoluția mea literară! Vă doresc Sărbători Pascale luminate, cu bucurie și pace în suflet! Cu infinită stimă și respect, Silvia G.

[Corina Militaru]

Foarte frumos scris! :)