Dihorul

                                                                       

   Luna, aşa i se păru lui Stelică, ba apărea, ba dispărea după perdelele plumburii ale norilor. Casa spre care se îndrepta era pe o muchie de deal. Cam aplecată şi coşcovită de ploi arăta, în zilele însorite, de acolo, de pe povârniş, casa aceea. Dar, parcă, numai de ploi? Ultimele surpări din malul dealului luaseră la vale câteva case răzleţe. Răspunsul primarului sunase sec: „Cine i-a pus să se cocoţe, acolo, sus ca huhurezii?” Auzi vorbă de primar… Cică, vremuri grele au bătut la poarta fiecăruia, dar cazul Damiancăi poate fi trecut la „moravuri şi neprincipialitate”. Auzi vorbă!? De parcă ai arunca, pur şi simplu, vorba, ca pe o furcă de paie în coteaţa porcului. Lasă, că, vă arată Stelică „neprincipialitate” (accentuă) – ne-prin-ci-pi-a-li-ta-te! Parcă aşa zicea şi preşedintele acela, borţos şi umflat, de acolo de la masa prezidiului (prezidiu întocmit în comisia de judecată pe întreprindere). Auzi: „Nu am admis şi nici n-o să admitem de-acum încolo, ca cineva să ducă de râpă morala şi disciplina colectivului”. Păi, a văzut el, vreo clipă, dacă fumega şi hornul casei, la Damianca? Ca principiu, na! Ce prostii! Că n-ai un bărbat, în ograda ta, să mai dreagă, să mai facă câte ceva... ce trebuie să sară ei şi pe tine, asta n-o vezi? Haa! Da’, mi-a plăcut cum i-ai pus, Damianco, cu botul pe labe: „Ce-i mă!? Aţi pus cloşca în polatră la mine şi acum v-aţi adus aminte să-i întoarceţi ouăle?”... Deodată, deveni mai atent. Din depărtare, se auzea o îndrăcită sârbă la acordeon. Era doar toamnă, vremea nunţilor, de! Pesemne, era o nuntă în sat. Ocoli gardul înălţat din faţa casei, gândindu-se că s-ar putea să fi fost încuiată poarta mare, aşa că intră prin spate, pe portiţa din fundul grădinii. Undeva, prin apropiere, trosni un vreasc putregăios. Pesemne nu era singur pe acolo. Urechile lui percepură şi un al doilea zgomot pe undeva, înfundat. Îl ţintui pe loc ceva asemănător cu o lucire neobişnuită prin întuneric, o sclipire ca de ciob de sticlă, ce ar fi făcut pe oricine să creadă că are în faţa lui o nălucă. „Cine, Doamne iartă, mai poate fi pe aici, aproape de miezul nopţii?” Rezemă bicicleta de un tufan şi se lăsă la pământ; primul instinct al celui care nu se vrea descoperit. Îşi încordă atenţia încercând să descopere de unde venea zgomotul. Mai că şi uitase că, în fiecare sâmbătă, vecinul – cum îl prevenise, mai demult, concubina – ieşea cu puşca în deal la vânat. De data asta, nu era vecinul. Într-un boschet de salcâmi tineri, desfrunziţi, se împleticea o capră în propria-i funie.

- Ptiu, lua-te-ar să te ia, de împieliţată!

Ce-i drept, coarnele ei îi cam băgaseră fiori pe şira spinării. La ferăstruica de la odaia din dos, a ibovnicei, zări luminiţa unei lămpi pe gaz. „Iar nu e lumină! Ăştia-s în stare să-ţi ia lumina şi să-ţi planteze capra în cale, ca dracul pe întuneric”.

Ciocăni în geamul ferăstruicii de trei ori semnalul cunoscut. Nu i se răspunse imediat. Repetă semnalul.

- Cine e?, se auzi un glas de femeie.

- Eu, Stelică…

Fereastra se deschise, şi, în cadrul slab luminat, se ivi bustul unei femei - chiorându-se, în ferăstruica întredeschisă, prin ochelarii de vedere.

- Tu erai, Stelică? Ce cauţi, pe aici, prin spate? Doar nu era tras zăvorul la poarta mare?!, se miră femeia, luminându-se la chip, când îşi descoperi musafirul. Hai, vino pe uşa din faţă... Mă duc să-ţi deschid.

- Măi, măi, se cruci femeia, cum dădu cu ochii de ibovnic. Şi eu care credeam că i-or fi băgat ăia, azi, în adunare lu’ Stelică al meu, minţile în cap. Proasta de mine, de unde să ştiu eu că tot la Sultănica ta o să tragi. (Aşa îi plăcea să fie mângâiată).

- Băgat ei… pe aia, înjură Stelică, agăţându-şi hainele umezi în cuier.

- Aoleu?!... Şi eu stau ca proasta în târg şi mă tot minunez, mă Stelică, iar tu vei fi fiind îngheţat şi flămând. Să ştii că nu am decât slănină cu ceapă…, da’, o să-ţi fac şi nişte ouă bătute cu jumări, la plită. Acuş-acuş se face pentru Stelică al meu, se agita femeia pe lângă musafirul nocturn. Puse masa, una-două, şi se dădu mişcată la vorbele omului care tocmai îi gusta bucatele la masă:

- Să-ţi mai aduc?

- Astea sunt sănătate curată, Sultănico, nu ciolanele de la mesele ălora. Auzi tu?, schimbă el vorba, e vreo nuntă prin sat? Că auzii o muzică, pe undeva…

- Este!, răspunse femeia, punându-i dinainte o farfurie cu alte feluri de bunătăţi. A lu’ Fănel, cel din postata de după muchia de la moară. E nun-mare Fotografu vostru.

- Cânta-i-ar coţofana pe casă şi lui…, se burzului Stelică, auzind numele naşului. Îşi descărcă năduful, izbind cu sete în ceapa pe care şi-ar fi dorit-o a fi tigva Fotografului. „Măi Stelică, îi auzea el sfătoşenia colegului de lângă strung, mă, nu vezi că eşti ca un cal înhămat la căruţă? Când nu i-o veni ei bine, te dă Damianca afară şi o să ajungi precum câinii ăia care uită de rostul lor şi umblă aiurea cu tinicheaua de coadă să mai atragă şi altora atenţia. Du-te mă, la femeia ta, la casa ta, cât te mai primeşte”... „Dacă te crezi aşa milos, ce nu te duci, mă, tu, la ea, şi te dai cocoş pe basmaua soacrei?”, i-a replicat el, celuilalt. Mă rog! Asta apucase să zică şi asta fusese singura lui ripostă, da Fotografu, neam! Ce ţi-e în guşă, şi-n căpuşă: „Nu vezi, mă, că orbecăi prin pustiu, fără apă, fără umbră, ca un câine vagabond alergând după gaura covrigului, ori oi fi crezând că norocul trece taman pe la poarta Damiancăi?”

- Auzi, Sultănico! Ăştia nu se gândesc decât cum să ne pună pielea pe băţ, lămuri el nedumerirea femeii.

- Lasă, Stelică! N-au decât să-şi izmenească ei minţile până n-or mai putea. Tu tot Stelică să rămâi şi o să te iubesc… mai ceva ca ăia din serialul cu Tanţa şi Costel.

Stelică nu zicea nimic. Muşcă adânc din ceapa bulbucată, până îi dădură lacrimile. Femeia îşi dădu cu palma peste frunte:

- Aoleu?! Cum am uitat eu? Se repezi la dulap şi umflă o sticlă de gâtul ei subţire, trântind şi un pahar pe masă. Ia o ţuică şi lasă-le încolo…

Stelică bău primul pahar pe nerăsuflate, fără să-l mai clătească prin gură cum avea obiceiul, apoi îşi turnă singur pe al doilea cu care procedă întocmai ca şi cu primul. Deodată ajunse până la urechile lor vocea melodioasă, tremurată a solistei de la nuntă:

 

„Că bine vă potriviţi

 Ca doi porumbei iubiţi

 Ce numai pe-o rămurea

 Se iubesc toată noaptea”…

 

Pesemne, nuntaşii ieşiseră în bătătură şi, la lumina lunii, încinseseră hora. Să fi fost numai aşa o aripă de vânt care purtase melodia până, hăt, departe? Stelică şi Damianca se priviră întrebători, numai din ochi. Se prefăceau că nu înţeleseseră cuvintele cântecului, dar fiecare, la rândul său, ştia că şi celălalt auzise, destul de limpede, cuvintele, şi le înţelesese. Damianca cedă, în cele din urmă, şi deveni drăgăstoasă. Făcu lumina lămpii mai mică şi, dezbrăcându-şi capotul, se aruncă în pat. Trase de plapumă, acoperindu-şi formele uşor deformate (doar era femeie la patruzeci, patruzeci şi ceva de ani) şi, de acolo, îl îmbie pe Stelică să vină lângă ea.

- Copilul doarme dincolo?, întrebă Stelică, aşa într-o doară. Şi cum femeia încuviinţă printr-o mişcare sus-jos a capului, scoase din servieta cu care venise, două chifle „fantezii” pe care le puse pe un colţ al mesei. Sunt pentru el, adăugă.

Se făcuse târziu, presupuneau, dar nici unul nici altul nu îndrăzneau să se dea jos din patul călduţ, să-şi ia ceasurile, agăţate în cuiul din perete, să vadă cât mai arăta ora. Tăceau. Dar, precis, fiecare se gândea la câte ceva. Muzica de la nuntă ajungea în continuare până la ei.

- Ei drăcie! Să ştii că se aude prin microfoanele alea. S-o fi dus naşul cu plocon la ăia de la staţia electrică să le dea lumină. Că prea, prea… Damianca însă tăcea mai departe, şi doar îi trecea mâna prin păr, mângâindu-l absentă.

- Ce-aş mai da, mă, să ştiu că Fotografu s-a dus la ăia cu ploconul, auzi tu, Sultănico? Se ridică de spate, şi-şi potrivi mai bine perna sub cap.

- … şi să-l mai aud eu în adunare pe Fotografu, după aia: „l-am ascultat pe colegul nostru, strungarul Meremelu Stelian, care arăta în cuvântul pe care l-a luat aici, domnule preşedinte Octav, – către Damianca: acesta era preşedintele comisiei – aşa… cum că a fost bolnav de inimă, că avea trimitere la policlinică, şi e la tratament, d-aia nu l-a găsit comisia acasă, de nu ştia nici soţia lui de o lună de zile de urma lui. Este? Cum faci, măi Meremelu, de-ţi dă doctorul aşa uşor, atâta timp, concedii medicale? Ce fel de boală e aia, dacă, auziţi, soţia lui spune că n-a mai dat pe acasă de o lună de zile!”… Tăcu gânditor cu braţul  drept, ţinut sub cap.

-… ăilalţi nici măcar n-au râs la glumele tale, mă Fotografu!, se stropşi Stelică la una din umbrele închipuite pe perete, de semăna get-beget cu a lu’ Fotografu.

- A ta, le-a spus şi asta, ălora din comisie?, întrebă Damianca. Se vedea, pe chipul ei, că era cu gândul în altă parte.

-… şi acum umblă cu plocon pentru nunta lu’ Fănel de pe muchia de la moară, se prefăcu Stelică a nu fi auzit întrebarea femeii.

În curte se petrecea, pesemne, ceva. Damianca era atentă la acel ceva, dar se străduia să nu piardă nici vorbele bărbatului de lângă ea. Cârâia o pasăre în coteţ, şi nu cârâia a bine.

- Ce, pustiului, să fie?, se întrebă femeia. Apoi, ca să alunge gândurile rele:

- Şi mutulică acela a lu’ Moise, ce tot îi striga lu’ Fotografu, de-acolo de jos, de pe bancă: „Mă Fotografu, pă Damianca întreabă, mă, ea poate să ştie precis ce-i cu divorţul...”

- Mai dă-l în p… măsii, şi pe acesta. Doar cu gândul să fi dezvelit o altă femeie, şi se arăta el, acolo, na, buricul pământului. De alde ăştia, Sultănico, mai pe la toate colţurile.

Afară se porni iarăşi cârâitul unei păsări, la care se asociară apoi şi altele. Cârâiau a primejdie.

- Ce, dracu, să fie?, se întrebă iarăşi femeia. Dar se linişti; păsările încetară alarma. Auzi tu, Stelică? Eu zic să nu mai vii pe le mine o vreme, până s-o aplana. Era fericită că găsise acest cuvânt - arăta că era şi ea isteaţă, şi să îndrăznească un mucos, ca „mutulică” sau altul, să se pună cu ea - …până s-o „aplaná”. Accentuă tare pe ultimul a. Poate or uita cu toţii, că eu nu vreau să ajung să mă pună ăia în discuţie. (De data asta bătea ea în retragere.)

- Vrei tu să nu mai vin?, o întrebă Stelică, apucând-o de bărbie. Vrei tu, Sultănico?

- Apoi… n-aş prea vrea, se codi Damianca, maimuţărindu-se.

Afară, dinspre coteţ, păsările se porniră toate să cârâie a şi mai mare primejdie.

- În coteţ, cred că a pătruns cineva!, se alarmă Damianca ridicându-se şi ea în capul oaselor. Ascultă şi tu, Stelică?!

- Aş! O fi fătat iar căţeaua peste cuibar, ce crezi? Ca acum un an. Şi atunci tot aşa făceau, că te-a prins mirarea. Ziceai: nu-i a bună, să ştii, cu găinile astea. Şi nu era. Şapte căţei fătase, în cuibar, căţeaua aia roşcată. Ţii minte? Cum să nu! Nu m-ai pus tu să opresc doi şi p-ăilalţi să-i arunc la gârlă?

- Eu zic că a pătruns cineva în coteţ! N-auzi buşiturile?

- Ei şi tu, acum! Poate o fi vreun semn şi o veni Valică al tău cu Săndiţa... Glasul i se frânse căci acum auzea şi el, destul de clar, buşiturile alea venite dinspre coteţul cu păsări. 

- Măi, chiar, ce să fie? se întrebă şi el.

Stătură ce stătură, ascultând amândoi, tăcuţi, acele buşituri înfundate, însoţite de cârâitul păsărilor încolţite de vreun duşman răsărit tam-nisam peste ele. Nu mai era nicio îndoială; zgomotul venea dinspre coteţul cu păsări. Un fel de vitejie, ivită din nu ştim ce resort ascuns, îl aruncă pe Stelică, din plapumă, drept în picioare.

- Sultănico, repede un felinar, până nu e prea târziu.

Înşfăcă felinarul din cui şi, fără să mai aştepte alt ajutor, scăpără un chibrit de aprinse fitilul cu gaz. În timp ce manevra cu o mână felinarul, îşi încheie cureaua la pantaloni cu cealaltă, apoi sări, aşa desculţ, în bocancii grei, ţintaţi pe talpă – bocanci rezistenţi, de serviciu –, şi apucă mânerul de la clanţa uşii, ţâşnind, ca din puşcă, afară. Damianca îi strigă în urmă:

- Stelică, mai bine lasă felinarul mă, ai grijă să nu fie careva, să mă expui…

- Fii fără grijă, dragă! Ştiu eu ce fac, bombăni Stelică, tropăind bocancii pe caldarâm. Se opri după numai câţiva paşi, întrucât zări nişte umbre, care se mişcau dincolo de garduri, şi feri lumina felinarului, ascunzând obiectul în spatele său. Erau nuntaşii care se întorceau către casele lor. Recunoscu pe câţiva, după timbrul glasurilor chiar aşa împleticite de băutură. Treceau la vale. „Poate că nu au văzut nimic”, îşi făcu Stelică semnul crucii cu degetele de la mâna stângă.

- Ptiu drace, iartă-mă! Dreapta e ocupată, Doamne, vezi şi tu!

Aşteptă să se îndepărteze nuntaşii şi, când nu mai auzi nimic, se desprinse de zidul casei, îndreptându-se spre coteţul păsărilor. Acesta era de fapt o magazie, destul de încăpătoare, despărţită în două; de-o parte stăteau închise păsările, de alta, închise oile. Stelică găsi uşa de la intrare, sprijinită într-o furcă cu colţi de fier, uşor deplasată într-o parte. „N-oi prinde acum o vulpe, să-i fac Damiancăi o scurteică? Straşnic s-ar mai potrivi”. Desprinse furca din pământ, şi, cu ea în mână, abia avu timp să tragă uşa, când pătrunse în magazie, că o vietate necunoscută ţâşni din celălalt capăt izbindu-se de scândura tare a uşii şi ricoşă la picioarele lui. Abia de avu timp să nu scape felinarul din mână. Simţi însă cum ceva moale, catifelat, i se încolăceşte la picioare, şi în pulpa piciorului i se înfipseră nişte dinţi mărunţi, ascuţiţi. Scoase un răcnet neaşteptat de tare, mai mult de teamă decât de durere, şi lovi, cu vârful bocancului, hidoşenia, cum ai lovi într-o minge. Bocancul îi zbură pe deasupra capului; se feri într-o parte să nu cadă chiar asupra lui, dar şi ghemotocul acela moale zbură lateral, lovit în plin, de izbi zidul, şi căzu jos. Doar acum avu timp Stelică să zărească, la lumina felinarului ridicat deasupra braţului, acel ceva necunoscut. De jos, de la picioarele zidului lateral, îl priveau, printre mustăţile zburlite, ochişorii sclipitori ai unui animal de culoare cafenie, cam cât o pisică bine hrănită. Un miros greu îl făcu pe Stelică să strâmbe din nas.

- Ptiu! scuipă. Da ştiu că ăsta pute mai ceva decât un dihor!

Animalul era încă năucit de lovitura primită. Nu reacţiona în niciun fel. Găinile alergau, dintr-un colţ în altul, speriate. Câteva zăceau, în mijlocul grajdului, gâtuite. „Al dracului, mă hipnotizează! Stai că-ţi arăt eu cine-i nentu’ Stelică!” Cum animalul părea să-şi revină, şi cum nu ştia de nu avea să sară şi asupră-i, Stelică împinse coarnele furcii de fier, ca pe o pavăză, înspre animal.

- Stai un pic băieţaş, că vedem noi care pe care, dialogă el cu animalul de lângă perete, zburlit ca pentru un nou atac.

Îşi trecu felinarul în mâna cu care aţintea furca asupra vietăţii şi, fără a o scăpa din ochi, căută cu cealaltă, bocancul sărit din picior. Îl găsi repede şi, până ca animalul să facă o nouă mişcare, aruncă cu furca în direcţia lui. Animalul se zvârcoli, sărind de câteva ori în sus, făcu câteva rotocoale, şi ultimele tresăriri ale trupului şi le dădu în coarnele furcii, pe care Stelică avu timp s-o prindă, la timp, de coada de lemn. Doar ce se întoarse pe călcâiul singurului bocanc din picioare, că uşa grajdului se deschise brusc şi, în ea, apărură câteva capete.

- Io’-te, bă! Dacă acesta nu-i Stelică, atunci io-s dracu gol, auzi Stelică prima voce.

- Ziceaţi, bă, că pune cineva focul în grajdul Damiancăi! Nu-i decât Stelică al nostru, măi!, răsună a doua voce.

- Dacă nu-i stafie, şi eu nu-s beat, atunci acesta-i Stelică al nostru, Stelică de la strungărie, cum vă văd şi mă vedeţi! Doar că ăsta a cam ocolit nunta lui Fănel!, guiţa a treia voce.

- Cum, mama dracului, a ajuns ăsta aici? Nu-s eu papa de la Roma, da acesta e Stelică în carne şi oase, măi băieţi. Aici ţi-e stabilimentul, măi Stelică?, se obrăznici altă voce.

Printre ei, Stelică recunoscu (şi după floarea mare de nun) pe Fotografu, apoi pe Moise şi alţi câţiva, care, în adunarea aia, nu luaseră cu toţii cuvântul, iar din priviri i se păruse că nici nu-l condamnaseră. Acum, ce-i apucase de săreau cu gura pe el?

- V-am spus eu, bă, se auzi sentinţa lu’ Fotografu. Ăstuia, muierile o să-i mănânce capul.

Ce mai putea să le răspundă? Acum şi aici, el care… Şi nu schiţă decât acel gest de copil nevinovat, că nu înţelege nici el, cum naiba de se află acolo când era mult trecut de miezul nopţii, şi le arătă furca de fier, cu animalul din care se scurgea un lichid puturos.

- Era un dihor! Intrase la găini, doar nu era să-l las. Credea că, în felul acesta, se putea apăra.

- Săracu’ Stelică!, îl compătimi cineva. S-a izmenit la minte, de tot. Nu vedeţi, bă, că e tulburat?

- Damianco, Damianco!, striga altul. Ieşi afară femeie, că a înnebunit Stelică. Apoi către cel de lângă ei: Bă Stelică, ţin’-te tare, vine acuşica!

Dinspre casă, nimic. Niciun semn. Zarva în curte se înteţea. După o vreme, se zări o fantă de lumină la uşa ce da la balconul din faţa casei. Nu se deschise, ci numai se auzi cheia în broască. Apoi, nimic. Uşa fusese, pe cât pricepu Stelică, încuiată. Fanta de lumină apăru în dreptul ferestrei. O fantă de lumină, laterală, se desprinse uşor şi, prin deschizătură, se auzi glasul Damiancăi:

- Nu vă e ruşine? Ia căraţi-vă, cu Stelică al vostru cu tot, beţivilor! Ce, la mine e comedii? Şi le trânti fereastra în nas la toţi. După care, căzu şi perdeaua la geam şi dispăru bruma de lumină. Umbrele celor veniţi se agitau către ieşire.

- Sultănico!, se auzi, prin larma de afară, şi glasul spăşit al lui Stelică, acum strecurându-se, tiptil, spre prichiciul ferestrei abia închise. Deschide Sultănico, o să-ţi explic totul. Nu-i ce crezi!

- Trombonistule!, veni răspunsul, de după perdele.

Alde Fotografu, alde Moise şi ăilalţi începură să râdă.

- A dracului comedie!, izbucni unul dintre ei. Hă, hă… măi, măi... ca să vezi! După care, începură cu toţii să se care pe uliţă, în jos.

Undeva în sat, se făcu auzit primul strigăt de cocoş, vestind zorile unei noi dimineţi. Stelică desprinse, cu talpa piciorului, dihorul din colţii furcii şi, tot privindu-l, îl apucă, din senin, o ură năprasnică împotrivă-i:

- Tu-ţi mama şi…

Restul zbură odată cu dihorul în care izbise cu toată puterea. Asta, fiindcă se simţi, dintr-o dată, atât de singur şi cu picături reci de sudoare pe frunte, ca după un mare cutremur de pământ.

                                                                      

 

                                                        (acesta e textul prozei cum a apărut ăn cartea mea 2015/AZAPLAR)

Vizualizări: 182

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

O întâmplare reală de la Berca (dacă ar ști personajele, aici cu numele lor reale, ce am scris despre ele... ), dar luați-o doar ca pe o întâmplare oarecare.

Satul și preocupările lui variate, cu zbucium sau armonie, cu întâmplări ce cad în umor negru, uneori. Imagini ale realității.

Nu am scos nimic, deoarece cred că aceste scrieri sunt tipărite, publicate. Nici nu intenționez să fac vreo dezbatere asupra textului.

Aș dori doar să spun că ai cam depășit temporal într-un loc: Tu tot Stelică să rămâi şi o să te iubesc… mai ceva ca ăia din televizor. Am înțeles că acțiunea se petrece înainte de 1989, și atunci televizoarele nu produceau scene de amantlâc... Doamne ferește.

Referitor la nume, nu e frumos :)) Puteai să folosești alte nume. Ești bun de tras prin judecăți...

Am citit cu plăcere,

Sofy

(Așa e doamna Sofia: povestirea mi-a apărut într-un volum. Eu am trimis-o aici, pentru că la vremea când am scris-o, o cunoștință îmi ceruse o proză pentru LUCEAFĂRUL. Citind bucata mi-a zis că l-a deranjat începutul ei, altfel o publica). Fapt pentru care am aruncat manuscrisul, de l-am regăsit într-o ladă de carton când am făcut curat în apartament și am zis să intre într-o carte. În vremea când am trăit aceste întâmplări eram în acele comisii de anchetă socială (nu mai știu cum se chemau) înființate de sindicate să dea curs scrisorilor venite pe adresa sindicatelor din fabrici. P.S. Nu cred că are cine mă da în judecată: Au trecut peste 40 de ani de atunci (având în vedere vârsta lor, cam la 40 de ani...), bine ar fi să mai fie în viață cineva. Doar cu „Fotografu” m-am întâlnit (la 20 de ani de la acea întâmplare descrisă), în momente ciudate: fusese prins sustrăgând curent iar eu lucram la Electrica, pus să-l judece. Am postat-o, aici, pentru a stârni amintirile celor care au trăit acele vremuri. Cu respect pentru comentariu. 

„Tu tot Stelică să rămâi şi o să te iubesc… mai ceva ca ăia din serialul cu Tanţa şi Costel.” Mi-au atras atenția cele spuse de Doamna Sofia Sinca... și m-am uitat în carte. Textul postat inițial era chiar ciorna aruncată. APOI textul a fost refăcut cum ESTE ACUM postat și a apărut în cartea mea AZAPLAR. Îmi cer scuze pentru că am postat o ciornă și nu textul scris și publicat. 

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 58 minute în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 1 oră în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Erezia artei a lui Costel Zăgan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 8 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 11 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 12 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 12 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Povestea pietrei de leac a utilizatorului Monica Pester
cu 12 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog o clipă ... a lui Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog tablou mirabil, multiform a lui Floare Arbore
cu 13 ore în urmă
Postare de log efectuată de Elisabeta Drăghici
cu 13 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA iar echinocţiu a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Elisabeta Drăghici îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 13 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr
cu 13 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut profilul lui Elena Lucia Spătariu Tudose
cu 13 ore în urmă
Lui Maria i-a plăcut discuţia Pietre (de Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 13 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog VALENTA culori în iarbă a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 13 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor