„La Ghizunie”, versuri - autor, Ion Lazăr da Coza

[Ion Lazăr da Coza]

La Ghizunie

  versuri, 120 de pagini

  Editura Armonii Culturale-Adjud, anul 2016, ISBN 978-606-746-144-2;

Volumul de față a apărut întâi online, pe site-ul ÎNSEMNE CULTURALE.

Firește, varianta printată diferă puțin de cea virtuală.

Țin mult la această carte și regret cumva (aici îi dau dreptate soției!) că am editat-o în tandem cu romanul, care o umbrește, apoi mulți vor spune că sunt un grafoman, deși aparițiile mele editoriale sunt în anii: 2002, 2008, 2011, 2016, 2016.   

 

[gina zaharia]

Paşi prin faţa templului din Delphi

(Cuvânt-înainte la volumul de versuri „La Ghizunie”)

 

 

     La Ghizunie este răscrucea unde Ion Lazăr da Coza face pact cu secretele satului vrâncean, cărora le promite seriozitate în taina scrisului şi roluri trainice, astfel încât să poată domni cu lejeritate întreg caracterul ţăranului, fără de care bogăţia cugetului nu ar mai fi deplină.

     Autorul a cutreierat uliţele în lung şi-n lat şi a fotografiat, în detaliu, fiecare aspect, altfel cum am fi putut retrăi clipele răsucite cu talent în fuiorul timpului de cei mai destoinici interpreţi, pe care ctitorul i-a îmbrăţişat încă din primele apariţii pe scena poeziei şi ni i-a dăruit în cel mai curat mod?

     Mai întâi poetul nostru şi-a ales actorii. Aveau scenariul lor, un scenariu din care nu lipseau regionalismele, trebuia doar să fie prezenţi, cu mic cu mare, în filele ce urmau a fi caligrafiate de „Ion a’ Chetrei”.

     Ogorul pe care îl vor fi arat, promitea rod îmbelşugat. Hambarele erau pregătite. Fiecare eveniment trebuia să parcurgă potecile deschise de autor ca mai apoi să se aşeze la locul său, în pridvorul istoriei.

     Iar când Ion Lazăr da Coza a zis „O să scriu şi eu La Lilieci-i mei/ Aducându-vă un omagiu” (Prologească), apoi s-a ţinut de cuvânt. Şi intră în scenă, pe rând Nălăică Doisă, Dănvacă, Ionel a’ lu’ Căposu’ ş.a., dar, mai ales, Moţăilă, personaje pe care nu ai cum să nu le îndrăgeşti, atâta timp cât poartă la piept emblema acelor meleaguri străjuite de munţi, peste care norii nu ştiu decât să binecuvânteze truda celor ce înrămează un tablou pe cât de firesc pe atât de amuzant! Poetul aduce din realitatea imediată umorul şi pe unde îl presară pe acolo trec pelerinii spre Ghizunie, iar un suvenir atât de veritabil nu strică niciodată!

     E suficient să respiri dimineţile protagoniştilor că şi te afli într-o dinastie nuanţată, fiecare situaţie prinde contur şi te cheamă să-i fii martor, chiar şi pentru Bujulică bătrânu’, la judecată. Autorul se joacă lejer cu stările tale, îţi stârneşte compasiunea îndată ce ai tras o porţie de râs: cu rata de seară ajunse în satul/ liniştit ca un cimitir nou/ zăticninindu-se pe ultima/ treaptă a casei/ către babă oftă/ care în pragul bătrân/ aştepta/ – Degeaba ai carte, băbuţă, dacă n-ai ochelari... (Judecata).

     Din când în când, prozatorul Ion Lazăr da Coza trage cu ochiul prin frânturile de versuri. E atent să surprindă reacţia cititorului când lirismul atinge cote regale: că de fapt voiam să vă mai spun ceva/ despre Cotin Guscă/ da ăla din povestirea mea Lacul Negru. (Tandreţe, of).

     Cum am putea uita Crucea umbrelor şi Apusul îngerilor, unde scriitorul poartă satul pe epoleţi de paradă şi se mândreşte ca nimeni altul că e vrâncean şi că ştie să citească în sufletele oamenilor, că ştie să măsoare pământul (fie şi pe google earth), că-i place să-l colinde cu gândul cât e ziua de lungă. Adevărat, pe un display mare, îşi ţese imaginaţia – e maestru neîntrecut. Pentru el salutul zorilor e plecăciunea pe care o face în faţa cuvântului, totdeauna cu dăruire şi sfinţenie, la fel ca ţăranii în ziua hramului, când nu ştiu cum de-l îmbrăca mama/ că atunci în acea zi [tata] arăta altfel/ altfel/ din timp îi pregătea colac în care înfigea/ un leuţ/ şi-n pragul casei/ respectoasă/ îi săruta mâna/ apoi se pupau pe gură/ era singura ocazie/ când în văzu-ne făceau asta/ şi ne erau dragi. (Hramul).

     Drag ne este Ion Lazăr da Coza care, astăzi, pe lângă Labirintul de zăpadă, adaugă în palmaresul său liric încă un volum preţios – un crez veritabil cu care sfinţeşte, din plin, talentul. Succesul său e garantat! Ne-o mărturiseşte şi Moş Pricochie, un autentic interpret al ecoului vizuinii-oracol: Apăi cu moşu’/ se spune că ăluia/ căruia ghizunia nu-i întoarce/ vorba aşa cum a grăit-o/ îi om însemnat. (La Ghizunie).

 

Gina ZAHARIA

 

 

[Vasilisia Lazăr]

La Ghizunie – paradisul de dincoace de timp

(Cuvânt-înainte la volumul de versuri „La Ghizunie”)

 

       Scriitorul Ion Lazăr da Coza s-a făcut remarcat pe scena literară atât ca poet, cât şi ca prozator.

       A debutat în anul 2002 cu volumul de versuri Labirintul de zăpadă, dezvăluindu-ne o poezie răscolitoare, impresionantă, o poezie în care viaţa înseamnă, în egală măsură, sacrificiu, luptă şi agonie, dar şi acceptare, speranţă, zbor.

       Publică apoi volumele de proză scurtă Crucea umbrelor (2008) şi Apusul îngerilor (2011), pentru care sursele de inspiraţie le-au constituit plaiurile vrâncene, respectiv viaţa locuitorilor de la munte, cu bune şi rele.

        Citind povestirile lui Ion Lazăr da Coza, nu ai cum să nu remarci curgerea naturală, fără obstacole, a firului narativ, un excelent simţ al cuvântului viu, precum şi o mare deschidere spre lirism. Spontaneitate, originalitate şi expresivitate sunt doar câteva dintre atributele care-i definesc opera.

         Întorcându-se la vers, în volumul de faţă, La Ghizunie, poetul Ion Lazăr da Coza nu s-a putut despărţi (ori poate că nu a dorit să se despartă) total de prozatorul Ion Lazăr da Coza, continuând să „fotografieze”, printre corzile lirei, realitatea satului vrâncean, surprinzând-o, măiestrit, în ipostaze cât mai inedite şi din unghiuri insolite, prelungind astfel vraja din cele două volume de povestiri. Textele, în număr de patruzeci şi două, sunt situate la graniţa dintre poezie şi proză, reprezentând o experienţă surprinzătoare şi reuşită, chiar dacă poezia se distanţează considerabil de abordarea anterioară, predominant confesivă, recurgând acum la epic şi descriptiv, şi, uneori, la dramatic. Poetul pare a se dispensa de orice convenţie prozodică, metafora şi simbolul fiind ca şi absente, dar excelează prin comparaţii şi epitete inspirate, liricul cedând cu uşurinţă locul naraţiunii şi teatralului.

          Pe măsură ce te adânceşti în lectură, nu ai cum să nu observi o anumită influenţă soresciană, „vină” mărturisită de autor chiar din poezia-pilot a cărţii, în care îşi recunoaşte statutul de „epigon” al marelui Marin Sorescu, cel din ciclul La Lilieci: Privind spre Bulzeşti/ Le-ntorc gându’:/ O să scriu şi eu La Lilieci-i mei/ Aducându-vă un omagiu. (Prologească).

           Şi totuşi, La Ghizunie se vrea (şi chiar este) altceva. Ceea ce-i conferă particularitate, făcând diferenţa faţă de scrierile din La Lilieci, avem să aflăm tot din mărturisirile autorului, făcute cândva în spaţiul virtual: „Sorescu cultivă anti-prozodia, ca stare poetică prin revers, cultivă discursul intenţionat prozaic şi oralitatea ţărănească… dar el a scris în altă epocă, personajele lui au trăit în altă epocă. Eu aduc în poezia mea o vagă umbră de textualism... Specificitatea mea, îmi place să cred, constă şi în „concubinajul” pe care-l accentuez cât pot de mult (pentru unii, exasperat de mult) dintre arhaic şi contemporan, dintre arhaisme şi neologisme. Asta e lumea rurală de azi! Pentru mine, ţăranul nu-i o piesă din vitrina nu-ştiu-cărui muzeu, trăieşte, evoluează, arde etape… noul copleşindu-l. Apoi Sorescu e oltean, eu sunt moldovean – regiuni şi regionalisme diferite, obiceiuri şi eresuri diferite, abordări diferite. Mă axez foarte mult pe etnografie…”

           Într-adevăr, luate separat, fiecare dintre texte poate fi văzut şi ca un fragment dintr-un studiu etnografic în care apar referiri la arhitectură, port popular, ocupaţii, elemente de socializare şi relaţionare străvechi (cum ar fi claca ori şezătoarea), ca valori ale spiritualităţii poporului român, dar şi informaţii din actualitatea imediată (discoteca, televiziunea şi internetul). Astfel orice fapt de viaţă a devenit un spectacol, ori pur şi simplu un înscris cu valoare documentară a unor întâmplări absolut autentice, poeticul fiind oarecum sacrificat în favoarea trăirii directe sau a înregistrării neutre a întâmplărilor petrecute în comunitate. Cu un ascuţit simţ al observaţiei, poetul-povestitor sancţionează cu ironie, sarcasm şi umor, tarele semenilor printr-un limbaj sugestiv, de multe ori inventând cuvinte sau expresii adecvate scenei descrise, psihologiei ori condiţiei sociale a personajelor (se aghesmuieşte, handralici, gubeajă, ţârcăli, hotorâsî, bizdighea, bejleagă, zărzări, matroaşca, bârnăcreaţă, babâlca, suge-malţ, hăitan, bahotârcă, bosoli, bondări, masculinèi, andronelul alfa, zborşi, menelaul, blidărind, odgonèni, ghizdări, sărsăieşte, zăgănos, ţurcăli etc.), foloseşte, dar nu în exces, regionalisme (zobolină, coţopăni, zăticni, produşcă, zgâncă, râmaci, cabalaie, vânturuşcă, şugui, perş, bosomioage, ţârcăială, tetea, hoarnă, rugumuş, ghirtoc, giumeri, stuchi, ghersui ş.a.), cât despre neologisme, las plăcerea cititorului să le descopere singur. Tot aici vreau să punctez că, adeseori şi-n mod expresiv, autorul întârzie intenţionat descrierea unor fapte, fiind pur şi simplu furat de spectacolul verbal: însă asta mi-a intrat/ la suflet/ mai mult/ ca celelalte/ patru/ ghimpe şi aloe/ nu altceva/ suspină precum Vezuviu-n asfinţit colega/ (hopa/ ăsta a avut cinci nu doar trei neveste/ cum pazăleam eu/ – pazăleam vine de la puzzle –/ şi devin pe dată invidios/ că persoana mea n-avuseră măcar atâtea/ femei darămite soţii/ [mă laud cu contraperformanţa sexuală/ ca bravul Cărtărescu poate-poate/ mă susţine/ şi pe mine cineva/ la Nobel/ na])/ şi ochii/ i s-au umezit pe dată. (Empatia).

          Ion Lazăr da Coza creionează, printr-un melanj epico-liric seducător, aspecte umane din spaţiul rural românesc, eroii săi, asupra cărora se apleacă cu o ironie duioasă, nefiind mai prejos de personajele din snoavele populare. Poetul-narator înveşniceşte o multitudine de voci şi roluri prin care se exprimă colectivitatea sătească, pornind de la actori, situaţii şi scene de viaţă reale, în majoritatea lor.

          Credinţele şi datinile, relaţiile familiale, munca zilnică sau sezonieră, dar şi unele trimiteri spre fabulos – a se vedea poezia ce dă titlul acestei cărţi –, constituie cadrul în care se înscriu instantaneele, pentru că fiecare poem reprezintă o mică secvenţă din sarabanda comunităţii. Tipologia personajelor este de o mare diversitate: grave, dramatice, groteşti şi mai cu seamă comice, ele aparţin unei lumi de o neobişnuită mobilitate spirituală.

Autorul se dezbracă adeseori de frac şi coboară între ţăranii lui dragi, identificându-se cu ei, ba chiar fiind şi protagonist în două rânduri, sub numele Ion a’ Chetrei.

            În sat, toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi despre aproape fiecare există o istorioară prin care respectivul a rămas în memoria colectivă. Numele şi poreclele acestora sunt pur şi simplu savuroase, făcând, adeseori, deliciul lecturii. Exemplific doar: Nălăică Doisă, Dănvacă, Moţăilă, Odăgădău, Lalău, Malahuca, Penistiţa, Clepcea, Plavel şi Troader, Nitoaşcă, Govârjeu, Ziziric, Mafoame etc.

            Prin tot ceea ce a scris, îndrăznim să credem, Ion Lazăr da Coza rămâne un nume însemnat în peisagistica literaturii vrâncene, cu o operă care relevă o certă valoare artistică şi care, mai mult ca sigur, va trece cu brio testul Timpului.

 

Vasilisia LAZĂR

[teodor dume]

da, "un autentic interpret al ecoului vizuinii-oracol: "

citit cu multă plăcere

mulţumesc pentru surpriza deosebită pe care mi-aţi făcut-o.

stimă şi consideraţie,

teodor dume,

[Sofia Sincă]

Catedrala ecoului vrăjit

 

 

Pe Ion Lazăr da Coza l-am cunoscut întâi ca prozator, prin două excelente volume de povestiri (Crucea umbrelor şi Apusul îngerilor), ca apoi să aflu că a debutat cu un volum de poezie încărcată cu sublim şi trăire – Labirintul de zăpadă –, întreaga sa operă fiind cuprinsă de entuziasm şi febrilitate.

În cartea de faţă, La Ghizunie, întâlnim un alt scriitor, evident sub acelaşi nume, dar abordând o altă scriitură. Un „epigon”, cum se autodefineşte din modestie, al lui Marin Sorescu, ce-şi desfăşoară activitatea pe meleaguri vrâncene. Personal, consider că autorul nostru, dornic să aducă în acest ciclu o poezie de o manieră asemănătoare, a trecut mult dincoace graniţa epigonilor.

Socotindu-se „un ciudat al satului”, pentru că a îndrăznit să se ridice la rangul învăţătorului, a intelectualului, în general, poetul ne surprinde cu acest stil de prozo-poeme, ilustrând aspecte rurale. Chiar dacă satul se uită la el cu ochi miraţi, ignorându-i munca, el îl iubeşte şi îi închină adevărate ode, îi ridică monumente prin scrierile sale.

Încă de la începutul volumului, cititorul se poate delecta cu creaţii ironice, degajate, înclinate spre ludic. Ce poate fi mai comic decât un bărbat „aghesmuit”, cum îl etichetează el, cu epifaniile sale. Din substrat reiese însă credinţa ţăranului simplu în „Cel de Sus”, ce îşi recunoaşte păcatul şi caută mântuire în orice ipostază, dar, mai ales, în orice poziţie (cu turul în vânt). Situaţia fiind între râs şi plâns, între măreţie şi grotesc.

În aparenţă, autorul consemnează elemente şi întâmplări banale din mediul sătesc – instantaneele, în marea lor majoritate, fiind reale, ne asigură el! – pe care la înveleşte într-un umor viguros, apanaj al spiritelor alese, folosind din abundenţă regionalisme din zona Vrancei arhaice, de unde îşi trage seva, inspiraţia şi rădăcinile. Cum subiectele abordate sunt diferite, firesc, şi poemele prozo-lirice sunt diferite ca alcătuire. Practic, fiecare scriere e un prototip. Prin temă, unele întreţin focul perpetuu al sentimentului de nedreptate socială sau divină, sădind dileme ori controverse. O durere prelungă pusă în formă umoristică, tulburător imaginativă, încât un ochi plânge, altul râde.

Alteori sufletul autorului, transfigurat artistic, încarcă fericit textul cu sentimentalism şi nostalgie şi-apoi îmbracă eroii. Exemplificator ar fi nătângul satului… de fapt, „sunt doi veri frumoşi” ce poartă aceeaşi poreclă – Moţăilă –, amândoi cu un defect delicios de vorbire, personaje pitoreşti întâlnite des de-a lungul cărţii, fără a ni se arăta când e unul, când e celălalt. Deţinând arta de a semăna un comic-trist asupra protagoniştilor, pe care îi îndrăgeşte fără tăgadă, îi ironizează cu dulce candoare, ca pe toate personaje sale, deopotrivă, le arată limitele materiale şi/sau spirituale. Formele variate în care sunt prinşi toţi eroii din texte, elementele constitutive ale construcţiei indică multe trăiri: bucurie, frustrare, blazare, extaz sau agonie. Limbajul folosit – un aliaj dintre arhaisme şi neologisme –, onomatopeele, împreună cu alte figuri de stil lasă în urmă impresii artistice impresionante, ele dând valoare acestor poeme.

Intriga îl duce câteodată în păcatul pantei epice pentru scurt timp, dar frapează prin mesajul purtat de dulceaţa amintirilor. Îndeosebi cu cele ale copilăriei şi a iernilor de altădată unde deznodământul conferă o situaţie mai mult decât hilară. Prin tonul ironico-afectiv, autorul îşi păstrează o autonomie estetică semnificativă faţă de alţi scriitori.

Modul de alcătuire al creaţiilor din acest volum, la interferenţa dintre lirism şi epic, o dă în special împletirea frazelor într-un mod degajat. Tenta evident narativă este, doar în aparenţă, reprezentată şi de sublinierea dramatică a acţiunii, însă curgerea are formă lirică.

Întotdeauna foarte concentrate, versurile poartă mesajul cu uşurinţă totuşi, ele asigurând autenticitate şi prin slalomul seducător pe care cititorul este invitat/provocat de a-l face printre regionalisme, limbajul popular şi neologisme. Astfel se evidenţiază însuşiri ale ţăranului român, ale românului, în general, cum ar fi cea de patriot verde, vrednic de a se vinde la prima ofertă, precum şi modul judecătorului de a rezolva pricinile.

Prin natura lui, satul întruneşte tot soiul de caractere, inedite sau obişnuite. Asta şi-a propus să scoată în evidenţă Ion Lazăr da Coza, în aceste creaţii. Locuitorii ba se căsătoresc după legi stricte, ignorând iubirea, ba alţii, mai bine situaţi, au ibovnice. Când sunt departe de umilinţa pe care o cere credinţa, eroilor li se impută habotnicia şi făţărnicia. Îi „dojeneşte” cu dragoste şi înţelegere pe ţăranii inocenţi, făcând haz de necaz. Latura hâtră a minţii sale inventând diferite incidente copilăroase puse pe seama membrilor unei familii care se tachinează.

Textele născute, în majoritatea lor, din realitate se întorc în real. Acolo unde este cazul, le burduşeşte cu limbaj cronicăresc, iar în alte locuri cu imagini din spaţiul virtual.

Dezvăluie în faţa noastră, în afara intrigilor, imagini, însuşiri ale nevoiaşilor, realităţi dulci-amare cu alură sofisticată, unde finalul conţine întotdeauna pastila de râs, pe care, adesea, o înghiţim cu greu. Se leagă de obiecte, locuri comune existente în prezent, creând intriga săteanului inteligent şi spiritual, presărată cu dragoste şi graţie, ori fenomene luate prin comparaţie între generaţii, scrise cu desăvârşită savoare poetică.

Şarm, căldură, ironie dulce, amintiri, întâmplări ale satului cu ghiduşia românului pus pe glume, chiar şi în situaţii limită… toate acestea alcătuiesc poemele epico-lirice, reuşind de a ne scoate din monotonia poeziei obişnuite. Şi cum poetul se implică profund în acţiune, în conflicte, găseşte şi rezolvarea lor, tot prin situaţii ironico-umoristice. Foloseşte destul de des paranteze pentru o autocaracterizare subtilă, ceea ce reprezintă sarea şi piperul textului, realizând valoare literară netă.

El construieşte atent grafic, liric şi epic textul, iar cuvintele, nu de puţine ori omonime, dau savoare lecturii. La fel de bine reuşeşte să redea obiceiuri, graiul, ori relaţia interumană din zonă. Orice întâmplare, fie şi dramatică, el ştie s-o redea cu haz, încât dramaticul se confundă cu umorul. Şi cum să nu te destinzi la asemenea final... chiar dacă în substrat stă o dramă.

Delectându-te cu aceste texte ale lui Ion Lazăr da Coza, simţi că vorbeşti altă limbă, că trăieşti altfel. Te vezi consăteanul său, devii prieten cu animale sale, sau admiri, uimit şi fără rezerve, natura descrisă. De fapt nu sunt decât părţi veridice din viaţa satului, scrise acum pe un alt calapod decât cel de proză ori de poezie pură.

Mergând pe urmele lui Marin Sorescu, autorul pare a nu fi uitat de „locomotiva din spate”, cum zicea marele scriitor, şi a iuţit pasul, adăugând scrierilor lui un strop de modernitate şi sofisticare, afirmăm noi, nu gratuite.

În ultimul text aflăm că „La Ghizunie” este un loc real – nu se putea altfel –, în munţii Vrancei eterne, ce seamănă cu o catedrală arsă, care a păstrat în vizuina sa eresurile străbunilor şi influenţa magică ce a avut-o asupra lor, implicit asupra autorului. Sub tutela acestui loc fermecat şi-a plasat poetul creaţiile sale pentru a le transmite posterităţii. Cu originalitatea lor, cu inocenţa ludică a personajelor cuprinse aici, dar şi cu avalanşa de regionalisme şi neologisme, care dau voluptate lecturii, s-a reuşit o notă personală a acestor texte. I-a ironizat, i-a certat cu tărie pe eroii scrierilor sale, dar cu siguranţă i-a şi iubit în aceeaşi măsură, simţindu-se legat pe veci de ei.

Chiar dacă poezia lui Ion Lazăr da Coza ar fi un filigran extrafin, din cel mai nobil material, tot l-aş mângâia uşor... dar cu o imensă grijă ca să nu-i strivesc vreo literă.

 

Sofia SINCĂ

[Valeriu Anghel]

Coperta a IV-a

Ion Neculce a pus în fața „Letopisețului” său 42 de legende cu titlul „O samă de cuvinte”. Acestea conțineau tradiții „ce sîntu audzite din om în om, de oameni vechi și bătrîni” sau trăite de el. Farmecul lor constă în conținutul educativ, cumpănit anecdotic, într-un limbaj care îl ajută la portretizarea unor personaje.

La Neculce m-a dus gândul citind cele 42 de poezii, majoritatea portrete sau mici narațiuni realizate într-un limbaj al vrâncenilor de toată mâna pe care nimeni nu l-a mai reușit până acum, nici în versuri, nici în proză. Că metoda e împrumutată de la Marin Sorescu, parcă nici nu mai contează, pentru că expresia lingvistică este cu totul alta.

Felicitări!                  

                         Prof. Valeriu Anghel

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc tare mult, Gina, pentru generozitatea de care ai dat dovadă - un Cuvânt-înainte metaforizat, expresiv și, zic eu, la obiect!

Reverență,

gina zaharia a spus :

Paşi prin faţa templului din Delphi

(Cuvânt-înainte la volumul de versuri „La Ghizunie”)

 

 

     La Ghizunie este răscrucea unde Ion Lazăr da Coza face pact cu secretele satului vrâncean, cărora le promite seriozitate în taina scrisului şi roluri trainice, astfel încât [...] 

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc tare mult, draga mea Lisia, pentru generozitatea de care ai dat dovadă - un Cuvânt-înainte la obiect și cuprinzător!

Iubire,

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

La Ghizunie – paradisul de dincoace de timp

(Cuvânt-înainte la volumul de versuri „La Ghizunie”)

 

       Scriitorul Ion Lazăr da Coza s-a făcut remarcat pe scena literară atât ca poet, cât şi ca prozator.

       A debutat în anul 2002 cu volumul de versuri Labirintul de zăpadă, dezvăluindu-ne o poezie răscolitoare, impresionantă, o poezie în care viaţa înseamnă, în egală măsură, sacrificiu, luptă şi agonie, dar şi acceptare, speranţă, zbor.

       Publică apoi volumele de proză scurtă Crucea umbrelor (2008) şi Apusul îngerilor (2011), pentru care sursele de inspiraţie le-au constituit plaiurile vrâncene, respectiv viaţa locuitorilor de la munte, cu bune şi rele.

        Citind povestirile lui Ion Lazăr da Coza, nu ai cum să nu remarci curgerea naturală, fără obstacole, a firului narativ, un excelent simţ al cuvântului viu, precum şi o mare deschidere spre lirism. Spontaneitate, originalitate şi expresivitate sunt doar câteva dintre atributele care-i definesc opera.

         Întorcându-se la vers, în volumul de faţă, La Ghizunie, poetul Ion Lazăr da Coza nu s-a putut despărţi (ori poate că nu a dorit să se despartă) total de prozatorul Ion Lazăr da Coza, continuând [...] 

[Ion Lazăr da Coza]

Aceleași trăiri le-am avut și eu, și Lisia când am primit/citit recenta dvs apariție editorială!

Stimă,

teodor dume a spus :

da, "un autentic interpret al ecoului vizuinii-oracol: "

citit cu multă plăcere

mulţumesc pentru surpriza deosebită pe care mi-aţi făcut-o.

stimă şi consideraţie,

teodor dume,

[Ion Lazăr da Coza]

Generos și aplicat Cuvânt-înainte, dragă Sofia!

Am, prin optica ta, a Ginei, a Lisiei și a domnului profesor Valeriu Anghel, o panoramă bogată asupra ghizuniei... Desigur, îmi doresc și alte păreri critice, în special din partea terților.

Cu drag și mulțumiri,

Sofia Sincă a spus :

Catedrala ecoului vrăjit

 

 

Pe Ion Lazăr da Coza l-am cunoscut întâi ca prozator, prin două excelente volume de povestiri (Crucea umbrelor şi Apusul îngerilor), ca apoi să aflu că a debutat cu un volum de poezie încărcată cu sublim şi trăire – Labirintul de zăpadă –, întreaga sa operă fiind cuprinsă de entuziasm şi febrilitate.

În cartea de faţă, La Ghizunie, întâlnim [...] 

[Valeria Merca]

Lumea satului reprezintă locul de armonie şi echilibru sufletesc, în care valorile spirituale primează. Tot ce ne leagă de satul românesc, indiferent asupra cărei zone geografice poposim, de la simple unelte, până la arhitectura casei ţărăneşti, de la truda zilnică a muncii câmpului până la odihna binemeritată a trupului, toate acestea au propriul cântec, propria rânduială,  rostul adânc, prin care simplitatea, armonia, voia bună, tristeţea, umorul se constituie într-un tezaur spiritual.
Iramplasabil, prin originalitate, dezvoltat simt al umorului, har în păstrarea folclorului autentic vrâncean, volumul ’’La Ghizunie’’ reprezintă rodul iubirii de semeni, perpetuarea tradiţiilor şi sfinţirea locului natal.
Sunt convinsă că voi reveni cât mai des ‘’’La Gizunie’’ şi în viitorul apropiat mă voi pricopsi cu nişte căpriţe, cu riscul de a le scăpa (pierde)   în Grochiţe, în cosârea oamenilor, în varianta ardelenească, opusă, dară, un soi de antonim: Coastea Diacului, că acolo-i pământu' meu, doară am avere, zău!:)
Strâng în semn de preţuire şi drag mâna lu’ Ion a’ Chetrei! 

[Ion Lazăr da Coza]

Scurt și cuprinzător!

Vii mulțumiri, maestre!

Valeriu Anghel a spus :

Coperta a IV-a

Ion Neculce a pus în fața „Letopisețului” său 42 de legende cu titlul „O samă de cuvinte”. Acestea conțineau tradiții „ce sîntu audzite din om în om, de oameni vechi și bătrîni” sau trăite de el. Farmecul lor constă în conținutul educativ, cumpănit anecdotic, într-un limbaj care îl ajută la portretizarea unor personaje.

La Neculce m-a dus gândul citind cele 42 de poezii, majoritatea portrete sau mici narațiuni realizate într-un limbaj al vrâncenilor de toată mâna pe care nimeni nu l-a mai reușit până acum, nici în versuri, nici în proză. Că metoda e împrumutată de la Marin Sorescu, parcă nici nu mai contează, pentru că expresia lingvistică este cu totul alta.

Felicitări!                  

                         Prof. Valeriu Anghel

[Ion Lazăr da Coza]

La așa radiografie, a Ghizuniei, făcută cu sufletul, ce aș mai putea spune? Poate că un Mulțumesc! e prea puțin, dar te știu generoasă, dragă Valeria...

Valeria Merca a spus :

Lumea satului reprezintă locul de armonie şi echilibru sufletesc, în care valorile spirituale primează. Tot ce ne leagă de satul românesc, indiferent asupra cărei zone geografice poposim, de la simple unelte, până la arhitectura casei ţărăneşti, de la truda zilnică a muncii câmpului până la odihna binemeritată a trupului, toate acestea au propriul cântec, propria rânduială,  rostul adânc, prin care simplitatea, armonia, voia bună, tristeţea, umorul se constituie într-un tezaur spiritual.
Iramplasabil, prin originalitate, dezvoltat simt al umorului, har în păstrarea folclorului autentic vrâncean, volumul ’’La Ghizunie’’ reprezintă rodul iubirii de semeni, perpetuarea tradiţiilor şi sfinţirea locului natal.
Sunt convinsă că voi reveni cât mai des ‘’’La Gizunie’’ şi în viitorul apropiat mă voi pricopsi cu nişte căpriţe, cu riscul de a le scăpa (pierde)   în Grochiţe, în cosârea oamenilor, în varianta ardelenească, opusă, dară, un soi de antonim: Coastea Diacului, că acolo-i pământu' meu, doară am avere, zău!:)
Strâng în semn de preţuire şi drag mâna lu’ Ion a’ Chetrei!