„La umbra Vezuviului”, roman - autor, Ion Lazăr da Coza

[Ion Lazăr da Coza]

La umbra Vezuviului

roman, 270 de pagini

Editura Salonul literar-Focşani, anul 2016, ISBN 978-606-8580-27-2.

[Corina Militaru]

Felicitări, dragă Ion, pentru ultimele tale cărți. Un vis realizat, o satisfacție meritată din plin. Nu în ultimul rând, o desfătare pentru cititori, pentru mine cu siguranță :) Să mă număr printre prietenii tăi, este un prilej de bucurie pentru mine. Știi cât de mult te admir! :) Cu drag!

[Culiţă Ioan Uşurelu]

 

Scrisul – strop din nectarul zeilor

(Cuvânt-înainte)

 

 

Suntem, iată, în faţa unui nou roman incitant, La umbra Vezuviului, scris de Ion Lazăr da Coza şi apărut în mai 2016 la Editura „Salonul literar”.

Încă de la început ni se dezvăluie intriga: în familia unui patrician bogat şi influent, din oraşul Pompei, se naşte un copil cu grave malformaţii. Fără ştirea tatălui, copilul este substituit cu pruncul Saphirei, servitoarea şi confidenta aristocratei Flavia Antonia Rincianus. Va afla tatăl, până la sfârşitul romanului, despre acest aranjament? Apare astfel misterul, pe care poate-l va descifra (sau nu) şi cititorul... Pentru că, aşa cum scria Petre Ţuţea, „Misterul, tainele întregesc omul.” Omul, această fiinţă orgolioasă, pretinde că înţelege lumea, dar, de fapt, are nevoie de mister. După cum afirma şi Mircea Eliade, fiinţa umană „are nevoie de a asista la întâmplări, de a le viziona, de a le asculta.” Şi Ion Lazăr da Coza ne face părtaşi la întâmplări de excepţie. Dar să nu credeţi că e singurul mister sau intrigă pe care le vom observa. Practic, fiecare personaj introdus în scenă aduce o uneltire, un trecut tumultuos ori sibilinic, sau proiectează un viitor mistic ori plebeu.

La câtva timp de la acest eveniment, Caecilius Antonius Rincianus, militar de carieră, detaşat în Iudeea rebelă, se întoarce în sânul familiei, abia acum împlinite. Va stoarce de la sclavii din casă informaţii despre toate câte s-au petrecut în absenţa sa şi porunceşte intendentului Hermus să pregătească şapte seri de petreceri excentrice, „Ştiindu-se că oraşele italice, ca şi municipiile din provincii, de altfel, căutau – chiar dacă uneori acestea nu sesizau diferenţa dintre sublim şi barbar – să imite şi deseori să depăşească Roma în fast şi extravaganţă…” (pagina 71).

Scriitorul, cu măiestrie, ne face martori la şapte regaluri în care ne descrie cu lux de amănunte răsfăţul culinar din Roma, dar şi din bucătăria altor popoare integrate în imperiul roman până la acea dată. Desigur, nu puteau lipsi luptele dintre gladiatori, luptele cu animale sălbatice, jocurile bucolice, dar şi simpozioanele cu a lor fineţe elenă.

Continuând lectura, la un moment dat eşti tentat să faci o paralelă între acest roman, La umbra Vezuviului, şi capodopera Quo vadis, a lui Henryk Sienkiewicz, amândouă abordând acelaşi subiect – naşterea creştinismului. Paragraf cu paragraf, ne dăm seama însă că e mai mult o replică dată (păstrând proporţiile, totuşi!) celebrului roman. Autorul îşi poartă cititorul tot mai mult pe versantul arid al adevărului istoric rezultat din ultimele descoperiri arheologice şi din cele mai recente interpretări teologice. Ne spune chiar, prin vocea patricianului Caecilius Antonius Rincianus, că multe cărţi şi pasaje din Biblie sunt apocrife. Un alt pas pe care îl face Ion Lazăr da Coza, în această direcţie, este că punctează elegant faptul că odată cu dispariţia apostolului Petru, creştinismul din inima imperiului are un puternic recul, fiind resuscitat de mai impulsivul Marcu, apostol care predica la acea dată în Alexandria, precum bine se ştie.

Saphira, sclavă în casa Rincianus, după cum am spus la început, cu prilejul unei vizite în Ţara Făgăduinţei, îl descoperă pe Mântuitor (propriu-zis descoperă cultul acestuia!), devenind o ferventă (sau fanatică?) propovăduitoare la ea în ţinut, urcând ierarhic până la statutul de episcop, statut împărţit cu doi bărbaţi, Agulus şi Severus, ce se dovedesc a fi invidioşi pe succesul şi pe harul ei… Insistând prea mult pentru ca stăpâna sa, Flavia Antonia Rincianus, să-şi păstreze, în lumina perceptelor creştine, puritatea (aceasta îndrăgostindu-se de un tânăr aristocrat), Saphira este înzestrată şi eliberată/alungată de pe domeniul Rincianus. Din acest moment, devine personajul în jurul căruia se coagulează acţiunea romanului. Conform pildei biblice, ea începe să înmulţească, să tot înmulţească „cei trei talanţi” până când, prin dibăcie şi prin dese şantaje emoţional-religioase, ajunge printre cei mai bogaţi şi influenţi cetăţeni ai urbei, fără însă a-şi uita menirea de căpătâi. Dimpotrivă, ajutându-se de banii pe care-i apără chiar şi prin crimă, „pescuieşte suflete”, îşi recapătă râvnitul statut de episcop, mituieşte autorităţile pentru ca întrunirile creştine să fie iarăşi tolerate… Aici ne este zugrăvită viaţa de zi cu zi a unei societăţi puternic polarizată, coruptă, perversă, crudă şi extrem de mobilă – astăzi puteai fi invitat de împărat la cină, mâine te rugai de cerşetori să te primească lângă ei, la umbra vreunui templu… Notabilă (şi simbolic aşezată sub pecetea florii de oleandru – o floare frumoasă, dar amară) este evoluţia fizică şi spirituală a pruncului infirm, Teodoros, care, la maturitate, se va confrunta cu bastardul Lauraentius Caecilius Rincianus. Încet-încet, răsar noi personaje ori sunt mai bine conturate cele deja existente. Amintesc câteva: Hermus, intendentul, ce se dovedeşte a fi un şacal, smulgându-i averea stăpânului; Bilubus, paznicul domeniului şi omul de încredere al Saphirei; Lepidus Clodius Metellus, fratele Flaviei Antonia – un juisor prin excelenţă; Puerum, prietenul mai mult decât platonic a lui Teodoros; gladiatorul Leopardus-Mkog; prostituata Erotrice; tânăra vestală etc. Însă şi personajelor episodice (Petru, Marcu, Joseph şi Castia, Claedus, Nepaedus ş.a.), cărora scriitorul, din câteva trăsături de condei, le face portrete vii, puternice, memorabile chiar. Totuşi atmosfera cărţii redă perfect începutul unei lumi noi, când apele nu s-au separat încă de pământ, când totul este sub semnul întrebării şi-al incertitudinii. Prin comportamentul oportunist ori ingenuu al majorităţii personajelor romanului (unul dintre aceştia, extrem de pitoresc, se transpune în pielea marilor eroi din legendele lumii – aluzie la livrescul din Biblie) parcă se precede/prevede viitorul bisericii creştine: caritate, altruism, speranţă, lumină etc., dar şi schisme, erezii, dizidenţe, autoritarism, fariseism… Cu toate acestea, aşa cum ne asigură şi scriitorul pe coperta a IV-a, nu se încearcă lezarea sentimentele creştinilor, ci sunt puse de o parte şi de alta argumente.

Romanul este bine documentat, incandescent pe tot parcursul său, fluent, nestructurat pe capitole sau fragmente, deşi acţiunea se întinde pe mai bine de două decenii. Dacă am trăi în vremuri normale, el şi-ar găsi locul printre cărţile ce au abordat cu succes naşterea creştinismului, sau viaţa din oraşul Pompei. Fireşte, e posibil ca un exeget să deceleze oarece anacronisme ori licenţe istorice, făcute, probabil, cu intenţie (dar cu ştiinţa disimulării) de către scriitor pentru o mai mare plasticitate a scrierii. Seducător a rămas şi stilul autorului. Pentru cine nu-l cunoaşte din scrierile anterioare, va fi o mică revelaţie. Un uşor reproş se poate aduce frazelor prea arborescente, ele solicitând la maxim atenţia cititorului. Imposibil de evitat au fost cuvintele şi expresiile în limba latină. Pentru acestea, autorul nu a recurs la explicarea lor în subsolul paginii, ci, inteligent, îl face pe cititor să le descifreze din context… Finalul romanului e precipitat, fiind dictat de erupţia vulcanului Vezuviu (24 august, anul 79). Chiar şi aşa, scriitorul ne face martori la destinul frânt (sau nu) al principalilor actori.

Mi-aş dori, la o nouă lectură, să găsesc alt deznodământ pentru personajele din această carte (în special pentru cei doi îndrăgostiţi… Nu, nu e vorba despre Flavia Antonia şi Quintus Valerius!), căci, nu-i aşa, ce scriitor e acela care nu te face să fii empatic cu eroii lui? Iar Ion Lazăr da Coza ştie acest lucru foarte bine!

Cartea merită, desigur, să fie citită şi recitită pentru vigoarea firului său epic, pentru complexitatea detaliului istoric redat, pentru imaginaţia debordantă cu care a fost construită o lume. Găsim aici timpuri, oameni şi credinţe, totul fiind descris cu mare minuţiozitate şi forţă de către un scriitor care se impune tot mai puternic în literatura română.

Cred cu tărie în acest roman, cred în scriitorul Ion Lazăr da Coza!

                                                                                             Culiţă Ioan UŞURELU,

                                                                                             director al Editurii „Salonul literar”

 

 

[Culiţă Ioan Uşurelu]

Apreciez mult ceea ce faceți aici!

Succes!

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări din inimă, Ionică, și mai doresc asemenea desfătări. O mare realizare! 

Maestre Culiță Ioan Ușurelu, mulțumim mult pentru prefață, pentru editarea impecabilă a acestei bijuterii literare și... pentru tot! Prețuire!

[teodor dume]

o carte istorie a ceea ce am fost şi suntem ca oameni.

mulţumesc  din suflet,

teodor dume,

[Sofia Sincă]

Am citit „La umbra Vezuviului”…

 

…iar conștiința, dar mai ales plăcerea mă îndeamnă să spun/scriu câteva cuvinte, câteva păreri personale.

De la începutul-începutului vreau să-mi exprim tulburarea, fascinația și admirația pe care le simt atât de vii după lectură. Tot ce voi scrie va fi sub aceste auspicii.

Nimic nu este ceea ce aștepți, ceva cu care ești obișnuit să citești când pui mâna pe un roman. Deși am previziuni destul de fidele, aici, în acest roman nu am putut prevedea nimic.

Spațiul acțiunii este plasat în interiorul Imperiului Roman, orașul Pompei, la poalele Vezuviului. Timpul – la granița dintre antic și apariția creștinismului, după documentarea personală a scriitorului.

Din legătura cu viața sfinților pe care-i pomenește și care au relații directe cu personajele romanului, nu putem vorbi de vreun an clar definit. Așa cum a sesizat și domnul Culiță Ioan Ușurelu în prefața cărții, nu putem vorbi cu exactitate de anul 1 (unu) al erei creștine, el trebuie a fi decalat cumva... Dar într-o lume atât de veche, ce mai contează câțiva ani, în sus sau în jos?

Personajele romanului sunt diverse: de la edili, alături de soțiile lor tinere sau mai puțin tinere, frivole sau nu, căpitani de oști, împăunați cu victorii răsunătoare, la sclavi; de la preoți, cu ale lor vestale sacre, la femeile ușoare care colorează urbea; de la hoți, la neprihăniți; de la păgâni, la creștini, cu viața și preocupările lor, cu ciudățeniile și prefăcătoriile lor, toți preocupați de un singur gând – câștiguri cât mai mari, goana după averi și, implicit, putere, supunerea celuilalt prin orice mijloace.

Ca personaje principale se detașează Saphira și Teodoros, născut infirm, fiul unei angelice soții de demnitar, Flavia Antonia. Aceasta din urmă, soția unui însemnat conducător de oști și edil al orașului, nu se poate prezenta în fața bărbatului ei, venit din grele expediții militare, cu un infirm și este înlocuit de fiul servitoarei, Saphira, născut normal. Astfel adevăratul fiu al Flaviei Antonia crește în condițiile impuse de Saphira, destul de dure, devenită femeie liberă prin grația stăpânei – mama naturală a ologului. Aflăm viața grea, nesigură a sclavilor, felul cum sunt tratați aceștia – destul de firesc pentru acea vreme –, dar și legătura de prietenie și nu numai, legături stabilite prin aproprieri impuse de viață și instincte, dintre Teodorus și Puerum – fiu de sclavi – care l-a crescut practic pe acest năpăstuit al sorții. Aflăm de asemenea despre relațiile creștinești fragile, încă în formare, despre corupții și decepții, despre sărăcie și opulență, despre politica nu departe de cea din zilele noastre, despre prietenii adevărate și trădări, și, mai ales, despre atrocități inimaginabile, orgii făcute cu bună știință, spre distracția aristocrației vremii.

Facem cunoștință cu o minte sclipitoare, descătușată de orice bariere, la un autor care își varsă preaplinul scriitoricesc într-un roman, ce, cu siguranță, va avea răsunet.

Nu vreau să expun mai mult firul narativ pentru a nu diminua dorința pasionaților de lectură de a citi această carte, însă nu pot să nu remarc forma impecabilă în care este scrisă, esteticul artistico-epic, folosit de autor.

Pretind că am citit tot ce a publicat Ion Lazăr da Coza până acum și vreau să vă destăinui că am descoperit și aici același tip de scriitor, detașat de orice inhibiție (nu că l-aș socoti inhibat), dezlănțuit, atent la fiecare frază, minuțios, dinamic, romantic, autor cu repere scriitoricești de valoare, cu idei de artă modernă în literatură. Puține substantive nu sunt însoțite de atribute care să le pună în valoare, procedeele și mijloacele artistice folosite transmițând cu prisosință emoțiile dorite, uneori cu extaz. Cine citește secvența ursoaicei în agonie sau a unui personaj înfășurat în mațe de porc și înghițit, apoi regurgitat de piton, nu le uită ușor. De asemenea cruzimile timpului practicate ca jocuri de plăcere, scrise cu expresivitate, ca pe o informație solidă. Și nu sunt singurele secvențe care trec cititorul prin furcile caudine. Sunt elemente ce remarcă cu ușurință siguranța autorului pe scrierile sale. Firul narativ are ritmul său aparte, apăsător, dinamic, dar mereu într-o premisă macabră. Rostirile religioase ale Saphirei, devenită episcop prin recunoașterea apostolului Petre, și anume că sfârșitul este aproape, îndemnul la pocăință, produc efecte perturbatoare în rândul celor ce o ascultă.

Ion Lazăr da Coza ne pune în fața unor trăiri decente sau indecente, dar nu scabroase, ne aduce în față scene grotești, uneori imprevizibile, trecându-le printr-un romantism apăsător. Pudibonderia dispare și nu te poți plânge. Îl gratulează pe Teodoros cu toate plăcerile vieții, uneori cu patos, alteori cu ironie seacă. Îl lasă să descopere cu febrilitate prietenia, iubirea, regretul, eșecul și durerea.

Pe parcursul unor pasaje întregi, cartea are ca obiect religia. Contrazicerile dintre personaje scot în evidență etapa de naștere a creștinismului. Nici politica nu lipsește. O campanie de alegeri ne oferă cu obstinație suspansul și comportamentul imprevizibil dintre Teodoros și Lauraentius – frați de lapte, cel puțin. Desigur unul trădează, joacă murdar... Cine? Vă las plăcerea să descoperiți singuri.

Ideea întregului roman se desfășoară după un fir rotund, începe și se termină cu aceleași personaje care s-au despărțit la un moment dat, dar care au destine comune, sfârșind în același mod, viața lor fiind pecetluită de capriciile Vezuviului.

Ultimul paragraf este făcut pentru a ucide orice formă de întinare sufletească. Mută cititorul de la extaz la agonie, făcându-l pentru moment să uite că totuși romanul are partea lui de ficțiune...

Cartea, „La umbra Vezuviului” este înțesată de pasaje în care se descriu, cu ironie sau nu, locuri, comportamente, evenimente, caractere, într-o atmosferă pur scriitoricească de mare valoare. Conține o aglomerare de detalii care-i sporesc farmecul.

Tot acest melanj de scene calme, exuberante sau violente, unele succedate de altele, conduse de o forță motrice, inspiratoare de disconfort uneori, atrage la lectură, la contemplare, acceptând impresia curgerii vremii într-o altă epocă, departe de tine. Sunt comori fabuloase, scoase la iveală pentru a afla cum s-a format lumea aceasta prin care viața transcedentală găsește în fiecare clipă esența momentului.

Alături de „Quo vadis” a lui Sienkiewicz, „La umbra Vezuviului” de Ion Lazăr ca Coza poate poposi cu siguranță în literatura de mare valoare, pentru că e o carte care are toate ingredientele.

 

 

Text scris la cald, azi 26 iulie 2016

Sofia Sincă.

[Valeriu Anghel]

Un roman pe care am avut plăcerea să-l citesc în manuscris. Am adăugat, sau șters, o virgulă-două. Atât. L-am citit cu sufletul la gură și sunt convins că nu va rămâne doar un titlu de carte.

Te felicit, Ionică, și îți urez mult succes în continuare!

                                prof. Valeriu Anghel

[Valeriu Anghel]

Vă felicit și eu pentru tot ce faceți aici, pe site! Succes!

[Ion Lazăr da Coza]

Corina dragă, prețuirea e reciprocă, după cum bine știi!

:)

Corina Militaru a spus :

Felicitări, dragă Ion, pentru ultimele tale cărți. Un vis realizat, o satisfacție meritată din plin. Nu în ultimul rând, o desfătare pentru cititori, pentru mine cu siguranță :) Să mă număr printre prietenii tăi, este un prilej de bucurie pentru mine. Știi cât de mult te admir! :) Cu drag!

[Ion Lazăr da Coza]

Mă onorează și, zic eu, îmi înnobilează scrierea acest generos Cuvânt-înainte!

Multe, multe mulțumiri!

Stimă,

Culiţă Ioan Uşurelu a spus :

 

Scrisul – strop din nectarul zeilor

(Cuvânt-înainte)

 

 

Suntem, iată, în faţa unui nou roman incitant, La umbra Vezuviului, scris de Ion Lazăr da Coza şi apărut în mai 2016 la Editura „Salonul literar”.

Încă de la început ni se dezvăluie intriga: în familia unui patrician bogat şi influent, din oraşul Pompei, se naşte un copil cu grave malformaţii. Fără ştirea tatălui, copilul este substituit cu pruncul Saphirei, servitoarea şi confidenta aristocratei Flavia Antonia Rincianus. Va afla tatăl, până la sfârşitul romanului, despre acest aranjament? [...]

                                                                                             Culiţă Ioan UŞURELU,

                                                                                             director al Editurii „Salonul literar”

 

 

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumim, domnule Culiță Ioan Ușurelu! Aici ajutăm cât și cum putem tinerele condeie și-i admirăm pe maeștri! 

Culiţă Ioan Uşurelu a spus :

Apreciez mult ceea ce faceți aici!

Succes!

[Ion Lazăr da Coza]

Dacă această scriere ar avea doar două carate, una ți s-ar cuveni, draga mea!

Cu iubire,

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Felicitări din inimă, Ionică, și mai doresc asemenea desfătări. O mare realizare! 

Maestre Culiță Ioan Ușurelu, mulțumim mult pentru prefață, pentru editarea impecabilă a acestei bijuterii literare și... pentru tot! Prețuire!