7. Tata Niţu (fragment)

[ELENA AGIU-NEACSU]

Cu inima strânsă căci se apropia Paştele, iar el venea acasă cu o veste nu tocmai plăcută, Ionel nu putu admira peisajul din autocar deşi se afla la geam. Pe dinainte-i se derula ca de pe bandă filmul vieţii lui de până atunci. Rememoră fără să vrea întâmplarea ce i-a marcat existenţa şi l-a făcut să ia o decizie, care abia acum realiza că nu fusese înţeleaptă. Înţelegea că a greşit şi că ar fi trebuit să-şi asculte părinţii, dar regretele erau tardive.
Îi trecu pe dinainte seara în care venind acasă mai devreme decât de obicei, găsise copiii singuri. Văzându-i totuşi liniştiţi crezuse că Sonia plecase până la magazinul de la parterul blocului de unde mai cumpărau ba una, ba alta. Timpul însă trecea şi ea nu apărea. Dăduse copiilor să mănânce şi îi lăsase privind la desene animate, promiţându-le că vine repede. Pe Roxana, fata cea mică şi cu probleme, o băgase într-un sac şi o legase de pătuţ. Ciugulise şi el ceva în grabă şi plecase în căutarea ei. Coborâse scările în fugă, intrase în magazinul de la parter, cumpărase o ciocolată ca să nu dea de bănuit fetelor că ar fi păţit ceva şi o pornise pe bulevard spre Parcul Rozelor. Îl bătuse în lung şi în lat, iar apoi o luase pe faleza râului Bega în jos. Luase cartierele la rând, fiecare străduţă şi alee, intrase în baruri şi cafenele, dar fără niciun rezultat.
Când ajunsese acasă, trecuse de miezul nopţii. Copiii adormiseră îmbrăcaţi şi cu televizorul deschis. Roxana se zbătea în sac şi plângea înăbuşit. Fusese nevoit să-şi ia concediu pentru a avea grijă de copii şi pentru a o căuta, dar căutările se dovediseră zadarnice, aşa că văzând că nu apare, îşi chemase părinţii. Cum primiseră telefonul lui, cum lăsaseră toate treburile şi îi săriseră în ajutor, dar mai ales îl sfătuiseră tranşant să divorţeze, însă el nu-i ascultase. Continuase s-o caute disperat, ba chiar se gândise că ar putea fi vorba de o răpire, cum se zvoneau atâtea cazuri în ultima vreme.
În cele din urmă anunţase şi poliţia, dar degeaba, căci nu îi dăsuseră de urmă. Ieşise ea singură de unde stătuse peste trei săptămâni, iar Ionel, sensibil din fire, o iertase, mai că îi pupase picioarele în naivitatea sa. Abia acum înţelegea cât de lipsit de maturitate fusese, dar faptul era deja consumat. De astă dată călcase iarăşi alături şi era hotărât să n-o mai ierte, dar ceea ce îl deranja era faptul că tocmai ea cerea divorţul. Găsise un babac cu bani şi voia să se asigure femeia, să nu mai muncească, dar la copii nu se gândise, aşa cum nu o făcuse nici în urmă cu zece ani când fugise cu cel mai bun prieten al lui, din câte aflase mai apoi.
Ce e drept, copiii erau mărişori acum. Pe Roxana fuseseră nevoiţi ca încă de la plecarea din ţară s-o interneze la un orfelinat pentru copii cu dizabilităţi, dar ceea ce îl frământa pe el în acest moment era cum vor primi părinţii săi vestea, dar mai ales mama sa.
Chinut de gânduri, nici nu realiză când ajunse în ţară. Abia la graniţa cu România se dezmetici şi luă hotărârea de a sta de vorbă mai întâi cu tatăl său. De aceea când coborî din autobuz, se bucură s-o vadă la poartă pe naşă-sa. Lăsă bagajul la ea şi coborî în vale unde se afla atelierul de dulgherie al acestuia.

[Corina Militaru]

O schimbare de ritm așteptată! Nerăbdătoare să citesc următorul capitol! :)