Dileme 19

[Giurgiu Silvia]

• Postat de Silvia Giurgiu în Aprilie 29, 2016 la 11:21pm
• Vezi blog

   Lea pierdu instantaneu noțiunea locului și a timpului din clipa în care, chipul mamei străluci la fereastră. Nu înțelegea ce fac mâinile ei între barele de oțel rece ale porții și de ce, degetele trag de ele cu atâta deznădejde. ,,Mama, mama...” murmura ea luptându-se cu obstacolul  inexplicabil care o separa de ființa aceea străvezie, ce unduia ca o lumină fierbinte în spațiul infinit dintre ele și ce părea că în loc să se apropie, de fapt se îndepărta. Brațele ei se întindeau implorante, opunându-se acelei iluzii teribile. 

   - Lea!... Dumnezeule!... Acum ființele eterice alcătuite din raze de lumină orbitoare erau două... sau poate mintea ei împotmolită într-o confuzie opacă, le dublase. Se cutremură din cap până-n picioare, electrizată de atingerea neașteptată a unor degete ce le strângeau pe ale sale. Ochii îi erau larg deschiși, dar nu vedeau. Doar creierul îi luase foc și ardea cu vâlvătăi astrale. Deodată își simți trupul cuprins într-o dublă îmbrățișare, ucigător de dulce, de caldă și de protectoare. Pălălaia mistuitoare din capul ei începu să se domolească stinsă de pârâul de lacrimi, ce explicau imposibilitatea de a mai distinge imaginile. Vru să le îndepărteze, dar brațele erau ocupate să atingă entitățile de lumină divină, ce o dezmierdau și o învăluiau cu fluidul unei iubiri dumnezeiești. Brusc, perdeaua lichidă de pe ochii ei fu îndepărtată duios de alte mâini, pe care ea le prinse în ale sale și le reținu îmbătată de parfumul lor unic, le apăsă pe ochii închiși, ce încercau să zămislească cu ajutorul inimii și al minții, chipurile dragi. Se temea să nu dispară, dacă le va răni cu privirea ei vinovată. Când reuși să deslușească vorbele ce-i curgeau în auz de ceva vreme, fără să le înțeleagă, dar pe  care le percepea ca pe o mângâiere nepământească, ce-i vindeca sufletul de toate rănile de care era plin, îndepărtă cu smerenie palmele mamei ce coborâră lin pe obrajii uzi ai fiicei, într-o mângâiere duioasă precum aripa unui înger.

   Ochii clipiră încă orbiți, până reușiră să suporte atâta frumusețe, apoi se umplură până la frontierele simțurilor cu chipurile părinților săi ce radiau de  fericire, de neîncredere și de spaima de a nu se trezi dintr-un vis negrăit de frumos pe care îl trăiau toți trei. Se sorbeau din priviri, se atingeau și se întrebau fără să aștepte răspunsuri. Lea reveni dintre stele și coborâ într-o realitate despre care nu-și imaginase că mai poate exista, dar din care nu mai voia să se desprindă niciodată.

   - Mamă, tată, iertați-mă! fură primele cuvinte pe care le rosti cu rațiunea ceva mai limpede. Mă puteți

primi din nou, în viața voastră? Dacă nu vreți, am să înțeleg! Însă nici ea nu credea ce spunea. Nu, n-ar înțelege și nu ar suporta să îi piardă din nou. Atunci ce naiba tot îndruga? Se rugă să fi spus acele cuvinte doar în gând, să nu cumva să primească ce merita.

   - Hai să mergem în casă! Avem multe de vorbit și de lămurit! își auzi ea tatăl. 

   - Da, da e mai bine! consimți mama uitându-se jenată împrejur. Pe la porți apăruseră câțiva curioși atrași de scena ciudată de la poarta vecinilor.

   Lea se lăsă condusă de brațul ferm al mamei, care părea că se teme să nu-i scape din nou copila pierdută și regăsită, iar tatăl le urmă trăgând după sine valiza uriașă, luptându-se mai mult cu tremurul picioarelor decât cu greutatea ei. Nu reușea să se dezmeticească din șocul vieții lui și călca pur și simplu în străchini, de emoționat ce era. Lea pășea ca în transă, întorcându-și privirea în toate părțile, fascinată de magnetismul și frumusețea locului. Când descoperi ușa deschisă de mama ei, se opri în prag blocată, de parcă se temea să intre în lumea lor, nesigură, speriată și vinovată. 

   - Lea, esti acasă, copila mea! îi șopti încurajator la ureche mama. Fii binevenită! Cu pas de convalescentă, tânăra păși pentru prima dată în casa părinților, șovăielnic și timid. Nu recunoștea nimic din ce vedea și numai acasă nu se simțea. Mama o conduse blând către o canapea imensă din piele albastră și o îndemnă să se așeze, îngrijorată de paloarea nefirească a fiicei, apoi dispăru pentru o clipă, ca să se reîntoarcă cu un pahar cu apă proaspătă și rece, pe care îl oferi Leei. Se așeză alături cuprinzându-i umerii cu dragoste și duioșie, apoi o trase ocrotitor la pieptul ei. Imediat simți fierbințeala lacrimilor ce îi umeziră stofa fină a cămășii, dar nu fu surprinsă. Le lasă s-o inunde în voie, mângâind în tăcere buclele de culoarea mierii ce i se revărsau pe umăr. Suspinele se întețeau eliberând durerea încuiată într-o inimă martirizată de timp și destin. Lea plânse îndelung în brațele iubitoare ale părinților, ce o încadrau ca doi străjeri și care își jurau din priviri să o păzească de acum înainte de toate stihiile vieții, care le-o răpise cu cruzime cândva. Ascultară cu smerenie povestea sufletului ce grăia prin suspinele din ce în ce mai domoale, până tăcerea se lăsă peste ei, ca un văl limpede. Furtuna trecuse și seninul cerului o înghiți puțin câte puțin, lăsând lumina și bucuria să nască speranțe și noi oportunități.

[giurgiu maria]

Se revarsă emoțiile din cuvintele tale intens, asemeni  unei cascade amețitoare ca  apoi când au depășit punctul critic valurile  să curgă lin asemeni unui fluviu în câmpie. M-a încântat lectura. Felicitări Silvia!

[Corina Militaru]

Emoționant fragment! Am citit cu plăcere! :)