IN MEMORIAM: LOCUL CREATORULUI ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ PORNIND DE LA CAZUL EMINESCU- I

[Sorina Zota]

„Pe Eminescu nu-l cunosc în întregime nici specialiştii, acesta e adevărul. Şi lucrul e limpede de arătat: din cele câteva mii de file ale manuscriselor eminesciene, zeci şi zeci de file sunt scrise în limba germană. După ştirea noastră, nimeni nu le-a descifrat şi folosit încă. Nu ne dăm seama, fireşte, dacă descifrarea lor ar schimba ceva în cunoaşterea lui Eminescu (poate că la capitolul pregătirii şi instrucţiei lui ele ar aduce o contribuţie esenţială, poate că în vreuna din notaţiile lui figurează un gând extraordinar), dar a ţine seama de tot ce s-a păstrat din scrisul şi notele lui este o datorie pe care oricine o va găsi elementară. Totuşi nu ne-am îndeplinit-o.”

Constantin Noica^[1]

 

       Genialitatea lui Mihai Eminescu pare să-i fi făcut cumva o defavoare - dacă luăm în consideraţie faptul că ori de câte ori se vorbeşte despre el, mai tot omul se gândeşte şi evocă la nivel subtil doar latura poetică, plină de savoare şi conţinut, iar publicistica în domeniul social şi politic, pare pentru cei mai mulţi o latură dacă nu ambiguă, atunci în mod sigur puţin mediatizată sau cunoscută.

       Mulţi eminescologi au luat în consideraţie şi au studiat ambele laturi ale lui Eminescu: poet romantic de geniu, şi, ziarist asumat în consideraţiunile sale cu privire la societatea românească a timpului său - în care atitudinea şi spiritul ascuţit, plin de atenţie, au demonstrat pe deplin - chiar periculos de clar, dragostea pentru naţiunea română (folosim cuvântul dragoste aici chiar şi cu riscul^[2] înţelegerii lui printr-o prismă posibil demodată, poate chiar răsuflată pentru unii contemporani ai noştri).

       Actualitatea lui Eminescu este incontestabilă în societatea românească. Conjuncturile politice şi sociale par să se „îngrămădească” în a ne oferi un „súi géneris” déjà vu cu privire la „perspectiva sa globală asupra fenomenelor şi mentalităţilor care reapar şi după o sută şi mai bine de ani de când paginile sale au fost scrise.”^[3]

       Publicistica lui a fost privită mereu cu degetul la gură în imitarea semnului tăcerii.

       A fost cenzurată, a fost interzisă. În memoria poporului din care a apărut a fost lăsată să existe doar în dimensiunea lui de poet, deşi activitatea lui de bază a fost cea de ziarist.

        Sub îngrjirea lui Perpessicius - care a editat manuscrisele originale ale lui Eminescu - apar şasesprezece volume, dintre care numai cinci cu conţinut de poezie, iar restul alcătuite din articolele scriitorului din perioada 1870 -1883 şi 1888 - 1899.

       Cu toate acestea, reacţia multor „intelectuali” este una care sună cam aşa: „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine.”^[4]

        În condiţiile în care Eminescu beneficia de o conştiinţă excepţională, atentă la cele mai mici detalii şi cu o vizibilă tendinţă spre perfecţiune, nu mai putem spune că ceea ce publica scriitorul în Timpul mai poate fi numit doar o corvoadă acaparatoare, destinată primirii unei sume de bani spre menţinerea existenţei de zi cu zi. În schimb, putem să ne gândim la dimensiunea oferită de articolele publicate de Eminescu, a ziaristicii timpului său şi nu numai.

      Activitatea jurnalistică a lui Eminescu este privită în timpul vieţii lui de contemporanii literaţi doar ca o acţiune făcută la „comandă”, dictată de partidele aflate la putere. În Eminescu – Fragmentarium - Nicolae Iorga pune lucrurile în matca lor firească şi afirmă despre toate supoziţiile pline de „bunăvoinţă” ale detractorilor ziaristului poet că, toate, reprezintă „o mare injurie, fiindcă omul - (Eminescu, n.n.) a crezut fiecare rând pe care l-a scris şi n-a avut în viaţă decât nenorocul pe care l-a avut pentru că s-a îndărătnicit să nu scrie decât ce corespundea cu conştiinţa lui cea mai lămurită, cea mai incapabilă de a fi schimbată.”^[5]

       Nicolae Iorga este poate primul scriitor care aduce lumină în cazul gazetăriei şi articolelor publicate de tânărul poet - atunci când subliniază falsitatea perceperii unui Eminescu nebun ori care publică doar pentru a trăi - în articolul scris în 1903 - Eminescu şi generaţia de astăzi - Cu prilejul unei cărţi nouă..

         „Eminescu, care făcea totul cu o conştiinţă fără greş... (...) oricât de mult l-ar fi răpit de la masa de lucru a versului său necontenit cizelat până la înveşmântarea lui cu toate atributele perfecţiunii - ziaristica a însemnat pentru Eminescu mai mult, mult mai mult decât o simplă îndeletnicire remuneratorie şi temporară. (...) iar ziaristica s-a transformat sub pana lui (...) într-o adevărată şi permanentă profesiune de credinţă.”^[6]

        Comunicativitatea eminesciană este pusă în valoare de scrierile destinate - nici unui cenaclu literar, nici prietenilor - ci însuşi neamului, spre trezirea egregor-ului şi conştiinţei române, prin punerea în lumină a adevăratelor conotaţii din activitatea puterii conducătoare.

       Din articolele „pierdute prin ziare” ori din caietele nepublicate „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul” ^[7](s. n)

        Tot Iorga limpezeşte adevărul intenţiilor reale ale contemporanilor tânărului poet: Maiorescu apare cu primul volum de poezii ale lui Eminescu de abia după ce ziaristul este declarat „nebun”, iar confraţii literari se simt în sfârşit consfinţiţi prin eclipsarea lui, în vreme ce Haşdeu manifestă un „adânc dispreţ pentru” poet” prin hohote batjocoritoare.”^[8]

        Ca de fiecare dată, rebeliunea tinerelor generaţii aşează lucrurile acolo unde le e locul, căci tineretul este singurul care simte pulsul viu al lui Eminescu şi începe să-l imite: îşi lasă părul lung, se uită crunt şi fix în ochii vorbitorului şi lansează „moda” halucinatorie stârnită de invectivele adresate celui „acuzat” de „nebunie”, în timp ce, fără multă paradă colectează bani pentru susţinerea lui.

        Una dintre calităţile gazetarului Eminescu ca jurnalist este aceea că merge direct la sursă şi evită să scrie „după ureche”, iar locul în care poate fi găsit de cele mai multe ori e Parlamentul.

       El este unul „de-al casei” în această instituţie - redată exact în activitatea ei în paginile ziarului Timpul - şi participă ca auditor şi spectator – uneori dezamăgit, alteori curios, iar în alte ocazii amuzat la polemicile furibunde, ori inutile, ale celor aleşi la cârma destinului istoric românesc.

       În aceeaşi măsură îşi face drum şi în Senat ori Camera Deputaţilor. Eminescu descris de Perpessicius - îşi scrie articolele în urma vizitelor acestor sedii politice în reculegerea „odăii lui de sihastru”^[9] şi este în calitatea lui de jurnalist, un autor de cronici dintre cei mai versatili, dar, mai ales, vigilenţi cu putinţă, cu ochiul şi pana îndreaptă permanent atât pe evenimentele interne cât şi pe cele externe „în stare să redacteze în goana condeiului şi pe o filă de maculatură un editorial polemic, un entrefilet de urgenţă, o revistă a ziarelor”^[10] sau „un reportaj parlamentar.”^[11]

       Filologul şi lingvistul Sextil Puşcariu pune la rândul său o tuşă cu totul deosebită asupra modului de exprimare eminescian, atunci când menţionează norocul nostru ca neam de a avea bărbaţi mari care „au ştiut să îndrume mersul nostru cu înţelepciune”^[12], iar despre Eminescu spune că: „n-a fost numai un geniu ce şi-a spus cuvântul incidental în limba românească, ci acolo unde a vorbit el începe graiul sonor al bărbăţiei însăşi în literatura noastră, cu el am trecut pragul în vremurile nouă.”^[13]

        Cazul Eminescu şi locul creatorului în societatea românească este studiat îndeaproape din punct de vedere filosofic de Noica.

       În Cuvânt împreună despre rostirea românească Constantin Noica luminează un capitol care – chiar dacă aparent pus pe „tapetul” literaturii româneşti în special prin „Luceafărul” - ne referim la trimiterea cognitiv - filosofică subînţeleasă a poemului, nu este evidenţiat aşa cum ar trebui din punctul de vedere al limbii române.

        „E de necrezut cum s-a scris la noi, atât de adânc despre Eminescu, în timp ce mijloacele de lucru asupră-i n-au fost întotdeauna la înălţimea gândului critic. N-ar fi fost nevoie de o catedră Eminescu – care trebuia, totuşi făcută şi ea spre a se alcătui un index” ^[14]spune filosoful şi eseistul retras la Păltiniş, cu referire la conceptele de infinit şi infinire propuse de Eminescu în Sărmanul Dionis, termeni care îl provoacă în „jocul ielelor” pe gânditor şi îl determină să remarce extraordinar de fin şi profund nevoia lui Eminescu de a crea „doi termeni noi, ba încă să-i şi pună în aceeaşi frază. De ce? Răspunsul ni se pare simplu; pentru că ştie să gândească filosofic şi pentru că ştie să vorbească româneşte.”^[15] (s.n.)

       Ca fin observator eminescian, Noica face o constatare interesantă cu privire la limbajul lui Eminescu, aceea că dicţionarele româneşti fac trimiteri de orice fel cu privire la natura şi înţelesul cuvântului infinit, inclusiv italienescul infinitamente - care nu pare să aibă nici o noimă în româneşte – dar nici unul nu se ocupă de terminologia propusă de romanticul poet român.

        Cu toate că noţiunea „infinire” ce desemnează la Eminescu sfârşit fără nici un sfârşit - termenul nu poate fi catalogat drept infinit simplu „deşi termenul apare în câteva rânduri la Eminescu, dicţionarele noastre nu-i fac nici un loc încă.”

       Toată această trimitere la limbajul eminescian are scopul de subliniere a profundei autenticităţi care a însoţit permanent condeiul lui Eminescu în tot ce a lăsat în scris, cu precădere în planul socio-filosofic.

 

 

 

 

---

^[1] apud - Bucur Popescu - Mihai Eminescu, Opera Politică -1880 - 1883, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, pg. IV.

^[2] Aşa cum îl citează pe Eminescu şi. conf. univ. dr. Valeriu Râpeanu, cunoscut eminescolog:„Scrierile cosmopolite şi nihiliste ieşite din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie şi naţionalitate sunt mofturi” -  Eminescu, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2000, colecţia Mari ziarişti Români, pg. 9.

^[3] Valeriu Râpeanu, op. cit pg. 9.

^[4] Nicolae Georgescu - Boala şi moartea lui Eminescu - Criterion, 2007,

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:WCXF3N-yUmIJ:l...

^[5] Nicolae Iorga -  Eminescu - Editura Junimea, Iaşi, 1981, pg.  311.

^[6] Valeriu Râpeanu -  Eminescu,  Mari Ziarişti români,  Editura Fundaţiei „România de mâine”, pg. 5.

^[7] N. Iorga,- Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1981, pg. 86.

^[8] Ibidem, pg. 84.

^[9] Perpessicius -  Eminesciana - Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pg. 70

^[10] Ibidem, pg. 70

^[11] Idem.

^[12] Antologie – Eminescu poetul naţional - Editura Eminescu, Bucureşti 1983 - Sextil Puşcariu, Mihai Eminescu, pg. 87.

^[13] Ibidem, pg. 87

^[14] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, pg. 63.

^[15] Ibidem, pg.63.

[Ion Lazăr da Coza]

Fără îndoială, ai evoluat mult în redactarea textelor! Însă mai ai scăpări:

• apar şasesprezece șaisprezece volume, dintre care numai cinci cu conţinut de poezie, iar restul alcătuite din articolele scriitorului din perioada 1870 -1883 şi 1888 - 1899. probabil 1889! 

• Una dintre calităţile gazetarului Eminescu ca jurnalist este aceea 
• etc.

Rețin: noţiunea „infinire” ce desemnează, la Eminescu, sfârşit fără niciun sfârşit  

Felicitări!

da Coza

[Sorina Zota]

Ce m-as face fără tine Ioane-)))))

Chiar mă gândeam cum  o sa fie după atâta timp-)))

Pe vremea când ... de fapt doar acum câţiva ani, în cadrul unui training pe agenţii de ştiri am fost admonestată că am scris şaisprezece in loc de şasesprezece, iar la revolta mea că am scris corect, mi s-a comunicat că se păstrează cuvântul iniţial întreg întreguţ-)))

Dar ăsta era bietul Vasas, Dumnezeu să-l ierte... 

Gramatica limbii române se schimbă mai des ca ciorapii noştri cei de toate zilele ...

 In cazul jurnalistului, cum să-ţi spun io Ioane, am repetat - dacă binevoieşti să observi - de atâtea ori termenul de gazetar încât era imperios necesar să-l înlocuiesc. Cine zice că nu-i bine jurnalist?

Da`, ce să spun, îmi place că de fiecare dată când mai apuc să postez şi eu ceva , hop! apare o chestie gen "hmmm... ai evoluat" ...

E de bine, ca să zic, dar cel mai mult îţi mulţumesc pentru aplecarea asupra textului-))))

Dincolo de toate, chiar sincer, îţi mulţumesc frumos!-)))

[Ion Lazăr da Coza]

Păi, în aceeași propoziție, nu putem să zicem despre cineva că e și gazetar, dar și jurnalist! Ori, ori! Asta am vrut să subliniez. :))