Țara nemângâiaților
- ”Ce timpuri, Mihai! Îți vine să crezi?
- Păi, sincer, parcă am uitat. Dar mai bine. Dacă aș mai fi trăit o zi acolo, lumea asta ar fi fost o barcă scobită din vise. Atât! La primul curent m-aș fi răsturnat și după un timp de abandon, aș fi plutit pe mare, al nimănui. Visul meu dintâi s-ar fi desprins primul, ca un membru amputat.
- Mai ții minte care a fost primul tău vis?
- Nu e greu. Să fiu îmbrățișat!
- Ei, cum, din tot ce ai fi putut să-ți dorești pe lumea asta, ceva atât de simplu și firesc să devină visul cei dintâi? Cum e posibil?
- Draga mea, pentru asta ar trebui să mă însoțești în țara nemângâiaților.
- Ce caraghios sună! Există așa ceva?
- Hai să vezi!” Și am luat-o de mână spre țara din care îmi luasem rădăcinile...
Locul nașterii mele. Anonim. Știu doar că m-am născut într-un sat de munte. Aveam un an când mama a murit și tata m-a luat ca pe un colet prea greu de dus spre orașul lui de câmpie. Un apartament sărac avea să-mi găzduiască gândurile și visele prea greu de purtat. Tata muncea mult. Eu eram copilul cu cheia de gât. Descuiam orice gând dintr-o singură privire. Oamenii mi-au părut dintotdeauna seifuri cu lacăte. Iar eu eram prea curios ce se află pe fundul seifului. Dar ca să ajung acolo, dădeam la o parte emoții, măști, slăbiciuni. Când ajungeam la fund aveam mai mereu o mare dezamăgire. Până la urmă, nu era nicio comoară. Nimic special, două – trei sentimente mascate, o lacrimă în colțul ochiului stâng și atât.
Printre colegii de joacă eram cunoscut drept ”ăla fără mamă” sau orfanul. Până aici nimic neașteptat. Nu mă deranja, căci adevărul copiilor e mai ușor de suportat decât minciuna adulților, dar asta aveam să aflu mai târziu. Atunci nu purtam mănuși. Îmi plăcea să pipăi lucrurile, să le simt textura, fie că erau flori, obiecte, sau eu însumi.
Vei râde, căci de aici mi s-a tras pățania care avea să-mi schimbe viața. Într-o zi obiceiul meu de a palpa realitatea s-a extins asupra propriului corp. Mi-era frig, dar asta nu era o scuză. O toamnă târzie îmi dădea frisoane și inițial pentru a mă încălzi, apoi pentru a menține starea de bine, mă îmbrățișam și îmi mângâiam brațele în gesturi molcome, calde și materne, cu ochii închiși și bărbia în piept. Așa m-a surprins Mircea, un tovarăș de joacă și m-a privit cu cea mai buimacă căutătură, încercând să așeze în cine știe ce sertar al înțelegerii scena de dinaintea lui.
După un minut l-am privit în ochi atât de surprins, încât a fugit. Am fugit și eu după el. Când a ajuns la ceilalți copii din fața blocului, am știut că totul e pierdut. Gâfâind, le-a dat vestea cu aplomb: ”Mihai se îmbrățișează singur! L-am văzut eu cum se mângâia pe brațe” și arăta cu gesturi largi cele văzute la mine. Aveam 8 ani și lumea mea a căzut în genunchi sub tirul privirilor contrariate și ironice.
De atunci, pentru toți cei din jur, adulți sau copii, am devenit „nemângâiatul”. Practic întreaga mea identitate fusese capturată într-un singur cuvânt, și așezat pe un raft sus, acolo unde nu umbli decât în caz de maximă nevoie. De regulă, la curățenia din preajma sărbătorilor. Și atunci doar ca să ștergi un pic praful, apoi tăcere.
Să nu crezi acum că Țara Nemângâiaților e un tărâm atât de rece și neprimitor. Nu! E doar un loc în care crești, sprijinindu-te de tine însuți. Se vorbește prea mult despre marginalizare. Da, am crescut cu o etichetă care m-a făcut să mă văd un intrus în normalitate. Copiii de la bloc aveau mame, bunici și uneori frați. Și chiar dacă erau probleme într-o familie, ele erau bine cosmetizate în avalanșa întâmplărilor care priveau de regulă pe ceilalți. Cum eram eu, nemângâiatul.
O lună de la acel eveniment care mă marcase profund am ocolit scara principală a blocului, locurile de joacă ale copiilor, și orice ar fi putut să mă aducă în centrul atenției. Apoi, concentrat pe școală, am pornit pe drumul meu. Nu ieșeam după ore, preferam biblioteca sau lecturile îndelungate acasă.
Tata venea acasă fără chef, deschidea televizorul cu sticla de vodkă în față, până când ecranul îi arăta o lume mai bună. Mâncam hrană rece, conserve, ce prindeam. Nu conta. N-am avut așteptări de niciun fel. Și nu spun doar de dragul detașării de trecut, ci efectiv nu puteam concepe ca viața să aibă mâini de mamă, gust de mâncare caldă sau orice ar fi semănat cu aceasta.
Îți închipui ce tresărire am avut în ziua când am întâlnit-o pe Amalia. Ca niciodată, lungisem drumul dinspre școală spre casă, făcând un ocol pe aleea cu castani. Am ales o bancă la întâmplare și efectiv m-am prăbușit în unul din acele momente în care toate se rup sub tine și ecoul lor se prelungește sumbru. Să fi trecut o oră, nu aș putea să spun exact cât, mă aud strigat de o voce veselă:
- ”Ești nou pe aici? Nu-mi aduc aminte să te fi văzut până acum!”
Îmi venea să-i strig un cel mai lipsit de maniere”Și ce-ți pasă?”, dar totuși am aruncat o privire în direcția vocii. ”Doamne, ce ochi negri iscoditori! Și ce claie de păr negru în dezordine!” Țin minte că am început să râd în hohote, fără să-mi pese cine mă privea, până când fata din fața mea, oarecum cătrănită de reacția mea necontrolată, înlocui privirea curioasă cu una de-a dreptul furioasă.
- ”Râzi ca un prost!” au șuierat cuvintele ei la urechea mea, și fără să-mi aștepte răspunsul, s-a răsucit pe călcâie și a călcat apăsat peste tristețea mea.
De atunci, zi de zi am trecut în drum spre casă pe aleea cu castani, sperând s-o revăd, și aproape îmi luasem gândul, când în ziua primei ninsori din cel al doisprezecelea an al meu, am revăzut-o în același loc din care doi ani mai devreme plecase nervoasă. Am recunoscut-o imediat, deși trebuie să recunosc că părul ei suferise îngrijiri de care nu avea nevoie, și acum stătea prins într-o coadă de cal strânsă bine în elastice. Avea o înfățișare mult prea cuminte pentru ceea ce-mi aminteam, și culmea asta mă enerva peste măsură. Într-atât, încât m-am oprit în fața ei și i-am ciufulit părul, eliberând coama aceea care cădea atât de bine pe umerii ei.
Poți să-ți imaginezi ce-a urmat. O ploaie de cuvinte a căzut fulgerător peste mine.
- ”Ești culmea! Nu pot să cred că iarăși tu reușești să-mi strici ziua! Credeam că n-am să te mai văd niciodată!”
- ”Aha! recunoști, deci, că te-ai gândit la mine”, i-am întors-o eu, total amuzat de reacția ei. A urmat o nouă furtună, apoi brusc, calmă, s-a așezat lângă mine pe banca aceea, acoperită de zăpadă.
Am stat așa ca doi proști vreme de un ceas. Ea, așteptând să mai spun ceva, eu intimidat de noua fațetă a lucrurilor. Ningea peste noi, dar fulgii nu reușeau să-mi acopere roșeața obrajilor. La un moment dat n-am mai suportat și am vrut să mă ridic de pe bancă. Ea m-a oprit luându-mă de mână și a zis scurt:
- ”Mai stai!”
Am rămas așa cu mâna ei în mâna mea, fără să spun nimic. Priveam amândoi fulgii până am devenit și noi un fulg. Nu-mi era frig, culmea nu simțeam decât degetele ei apăsând pe nervuri. Într-un târziu, am început să plâng. Era după ce ea se ridicase brusc, și cu un simplu ”Mulțumesc!” părăsise banca de rămăsesem din nou singur. Așa cum mă știam din prima zi a vieții mele.
N-am dormit o săptămână după aceea. Sărbătorile se apropiau și au trecut prin mine la fel de banal ca de obicei. O primăvară apoi o vară de neliniște, și încă una...încă două.
Era o toamnă cum nu mai fusese demult. Un octombrie cu frunze nuanțate își deschidea brațele spre mine. Aveam cincisprezece ani și nu așteptam nimic. Nici măcar pe fata care mă ținuse de mână fără să mă întrebe care mi-e numele, vreme de trei ceasuri.
Ultimii ani trecuseră absent. Copilăria mea se îndepărta de mine, așa sălbatică și neprimitoare cum fusese. Mă chinuiau întrebări despre originea mea. la care nu aveam să primesc răspuns vreodată. Pentru tata, asemenea probleme erau din lipsă de activitate, adică la ce bun să discuți despre trecut când sunt atâtea de făcut în prezent. Ce-i drept, devenisem de un pragmatism care mă speria și pe mine. Nu aveam planuri de viitor, totul se petrecea azi, și mai ales, acum.
Acum dacă privesc înapoi, îmi dau seama că toate lucrurile care au contat pentru mine s-au întâmplat toamna. Undeva, printre puzderia de frunze moarte, viața a împins la limită cele mai adânci trăiri ale mele. Așadar, mă găseam pe aleea cu castani care îmi obsedase ultimii ani și ale cărei taine le cunoșteam doar eu, centimetru cu centimetru. Măsurasem obsesiv pașii dinspre școala, care funcționa atât ca școală generală cât și ca liceu, spre banca unde primisem prima fărâmă de umanitate. O sută cincizeci și șapte de pași. Atât! Iar de acolo spre casă nu mai conta. Pentru că lucrurile nu se întâmplă decât pe un singur sens, orice măsurare înapoi o consideram inutilă. La fel de inutilă precum trecutul meu.
În dreptul băncii am oprit numărătoarea, după obicei, și m-am așezat. În fața mea, un vârtej de frunze își dansa partitura, iar eu priveam distrat jocul. În ultima vreme mă trezeam scriind versuri care nu aduceau cu nimic cunoscut, mai degrabă erau gânduri versificate. La început le-am ignorat, apoi le-am scris totuși pe hârtie, până deveniseră dependență. Măzgăleam la nesfârșit cuvinte și expresii fără legătură, la fel de fragmentate ca și viața mea.
Am scos deci, o hârtie și un pix și am scris atât ”Toamna, colivie de frunze”. Nu-mi explic de ce, dar n-am putut să continui. Vedeam frunzele evadând prin dansul lor, aveam imaginea coliviei, cu zăbrele scurte și dese, dar nu reușeam să văd pasărea din colivie. M-a enervat lipsa mea de imaginație și voiam să plec, când o mână s-a strecurat printre mâinile mele și a apucat brusc hârtia. Am tresărit la gestul acesta, cum era de așteptat. Am sărit ca un arc dar mâinile mi s-au oprit în aer, în timp ce din piept, pasărea a ieșit, eliberată de luciditate.
Era ea! Mai frumoasă decât o știam și cu o privire mai sălbatică decât aș fi crezut.
- ”Carevasăzică, ești poet!” strâmbă din nas.
- ”Sunt, pe naiba!” i-am retezat-o scurt. ”Unde ai fost anii ăștia?”, am continuat tăios.
- ”Ce mai contează? Acum sunt aici!” și privirea ei deveni blândă ca în ziua în care mă ținuse de mână.
Au urmat ceasuri în care pasărea a rupt colivia de frunze în care mă adâncisem. Apoi luni, apoi ani.
Aveam douăzeci de ani și viața mă mângâiase cu poezie și cu femeia frumoasă și sălbatică, care din ziua cu toamnă, se numea simplu, Regina. Umblam împreună prin țara mea, a nemângâiaților și deși nu ți-am spus niciodată povestea aceasta, credcă a trebuit să mor de multe ori pentru a putea să învăț să fiu viu.
Dar vezi bine, sunt încă aici. Într-o toamnă fără nesaț, evadat din propria colivie. Nu port cu mine decât amintirea femeii care a trecut prin mine ca un fier încins, până a învățat să mă uite. Mi-au trebuit ani să recuperez mângâierile, să nu mai flămânzesc după fiecare pauză de afecțiune.
Altfel, suntem cumplit de banali. Dacă n-am avea un vers în noi de scris, un demon de îmblânzit sau un trecut de depășit. În ceea ce mă privește, le-am făcut pe toate. Acum îmi rămâne doar un singur lucru. Să mă bucur.
Cuvinte cheie :
Felicitări, Mihaela!
Mulțumesc mult!
Mihaela... mergi pe un drum nou. Visul tău în proză se va materializa prin romanul „Tătărușca” care „se derulează” pe blogul meu personal. Cititorii tăi te vor căuta și aici, fii convinsă. Felicitări pentru „călătoria” cu care ne-ai onorat în „Țara nemângâiaților”... La mult mai multe inspirații hârtioase de acum înainte! Cineva de acolo de sus... e mereu cu tine!
Felicitări, dragă Mihaela! :)
Ceva vreme in urmă, prin "Ţara nemângâiaţilor" am fost şi eu, şi-am dat de lacrima ta ce mi-a mângâiat sufletul, iar tu ştii asta. Acum când inima ta se bucură, se bucură si inima mea! Felicitări. scumpa mea!
Sincere felicitări!!
Felicitari, Mihaela!
O proză bine scrisă, cu responsabilitate și talent!
Felicitări!
da Coza
Este proza care m-a dărâmat pur și simplu. Un ZECE pe care l-am dat din toată inima. Puteam să jur că e scrisă de un bărbat. :) Bravo, Mihaela! Mult succes în continuare!
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor