Diploma: Premiul al II-lea, eseu – „Amalgam” de Mazilu Iulia

[Vasilisia Lazăr]

AMALGAM

                                                                                            

                 Perioada prin care trecem fiecare, de epuizare energetică, emoţională, imediat atribuită divinităţii… altfel sacralitatea s-ar pierde în banalul efemerităţii, are ca rezultat un tumult al spiritului. Acesta se trece prin sita realităţii şi se filtrează îndeajuns, încât noi, oamenii, să o putem suporta. Se administrează sub formă de licoare dezumanizantă. Asta e toamna.

                 Nu îi putem atribui o anumită stare, căci are o multitudine de tonalităţi, dar îi putem atribui emblema eligibilă de treaptă de tranziţie. Este ca o perioadă absentă din graficul trăirii. Încercăm să îi dăm un sens, altfel nu am împlini condiţia de fiinţă umană. Dar poate că nici nu ar trebui să îi căutăm unul. Este o perioadă de refacere sufletească, o escapadă a spiritului în neant, o nevoie. Ni se adună duhul într-un gând, iar acesta se înghesuie în străfundul interiorului nostru, în încercarea de a se feri de vibraţia cu tonuri grave, acumulată, aşteptând dispersarea acesteia. Rare sunt momentele când lăsăm în voie urmarea acestui curs. Ne implicăm mereu fiinţa însetată de noimă în acest proces lugubru şi dezechilibrăm balanţa straşnică a firescului. Credem cu convingere că guvernăm orice ne aparţine.

                 Aşa e toamna. Interiorul se transpune în exterior, iar tot ceea ce ne înconjoară devine palid. E o iluzie că noi suntem cei influenţaţi, când de fapt noi transformăm întregul cu care venim în contact. Este realitatea interioară - un mod de a ni se explica prin natură şi prin modul ei de a se reface periodic, faptul că sufletul nostru este dependent de o asemenea vindecare ritmică. Face parte din ciclul unanim al persoanei, al fiinţei, implicit al naturii. În jurul nostru plutesc doar suflete dezechilibrate. Parcă suntem sub efectul opiumului: suntem aţintiţi cu exactitate într-un gol. Suntem siguri de propriul simţ, dar în realitate doar pendulăm ameţitor între fiinţă şi nefiinţă, rugând parcă să ne fixeze o forţă exterioară. Acum, în acest moment de slăbiciune, orice schimb energetic stingher nouă ni se pare benefic, pentru că nu mai suntem conştienţi de propriul flux. Şi aşteptăm...poate că toamna, cu aşteptarea şi nebuloasa ei e un purgatoriu al stărilor noastre. Nu ştim dacă spre iad ori spre rai, dar în ce iad mai putem păşi care să fie identificat mai bine decât toamna? Aşa că rămânem ancoraţi aici, până când suprafaţa ni se va arăta de bunăvoie, căci pentru rai nu avem pretenţii, iar iadul nu poate fi mai întunecat decât licoarea otrăvitoare a stărilor mizerabile ale toamnei.

                 Şi ne trezim într-un final şi realizăm că toamna nu-i decât o stare tranzitorie ce ne ajută să purcedem în finalizarea unor stadii incipiente ale unor simţiri intrate, poate, în putrefacţie; o senzaţie mortuară care ne ajută să înviem un paradox, nu-i aşa?

[gina zaharia]

Felicitări!

[Corina Militaru]

Felicitări! :)

[Valeria Merca]

Felicitari!

[Ion Lazăr da Coza]

Mici contradicții, mici epatări (ciclul unanim al persoanei...) etc.

Am citit cu interes.

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări, Iulia!