Melancolie

[Pop Dorina]

                                                                                     Melancolie

                             

               Muzica pașilor mei pe trotuar, însoțită de șoaptele frunzelor pregătite de nemurire, sparge liniștea din parc. Silabele, lunecând spre zorii unei alte existențe, parcă-mi înfig un pumnal în inimă. Mă opresc. De ce? Nu știu. Desfigurate frunzele tac, pregătindu-și în demnitate sfârșitul. Liniștea devine amfitrioană. În inocența mea aș vrea să-mi cer scuze frunzelor pentru măcelul care l-a declanșat mișcarea mea spre nicăieri. Simt o mângâiere puțin răcoroasă. E vântul care mi-a citit gândul. Îmi șoptește ceva... nedeslușit, neînțeles. Pașii mei acompaniază dansul frunzelor în drumul lor spre veșnicie. Ridic privirea. Alte frunze-mi invadează ochii, sufletul, mintea. Cuvintele din gândul meu vorbesc. Zâmbesc privind copacul îngălbenit. E toamnă. E toamnă și-n sufletul meu. O toamnă care predestinează mister, magie. În toamna frunzelor miroase a moarte. În toamna mea înțelepciunea coaptă în ani de fericire împletiți cu umbre de tristețe își strânge recolta. E bogăție?

               Mă așez pe o bancă. Privesc spre interiorul meu care-și cerșește echilibrul. Un echilibru pe care trupul meu îl are, dar refuză să-l împrumute gândurilor mele. Simt că un înger din armata divină s-a așezat pe bancă lângă mine. Mă ia în brațe și parcă-mi radiază putere. Vreau să-i vorbesc, dar ochii umeziți au reușit să-mi încleșteze buzele.

               Deodată îngerul s-a înroșit. I-am transmis emoția mea? Plutim. Pământul rămâne undeva jos, dar banca e sub noi. O mână imensă ne ține ca pe-o jucărie: eu, îngerul și banca. Am amețit. Închid ochii, dar nu de teamă. Poate oboseala îmi crează halucinații. Vreau să revin cu picioarele pe pământ. Încerc să mă ridic de pe bancă. O mână venită de nicăieri sau poate din interiorul meu mă apasă pe umăr. Mă simt legată de bancă. Îngerul tulburat tremură. Deschid ochii. Leșin. Un zâmbet îmi privește tulburarea. Cineva îmi suflă viață peste obrazul speriat. Deschid și închid ochii de câteva ori. Ce mi se întâmplă? De ce mie? Epuizată mă ascund în sacul propriei inconștiențe. Suflul îngerului nu se mai aude. Îl caut cu privirea. Buzele îmi tremură. Disperată încerc să strig. Plutesc cu banca. Cum și de ce? Sau poate mai corect spus: unde? Atâtea întrebări fără răspuns. Gândul mi se cicatrizează în mișcarea gravitațională a băncii. Am revenit pe pământ, dar tremur. Nu am puterea să mă bucur. Tremur și plâng.

                Îmi repet mereu: Sunt puternică! Nu am voie să cedez. Și ar trebui să fiu mulțumită cu ce am. Dar ce am? Am o familie fericită, doi copii care ușor, ușor alungă dependența mea. Ce-mi doresc? Nu știu. Of! O altă viață... Pentru aceasta ar trebui să mor ca să renasc în altă viață. Dar ce sunt eu? O frunză? Nu. Mă agăț cu disperare de această viață ca de un ram bătut de vânt, încercând să mai cârpesc câte ceva. După toamnă categoric nu vine primăvara, doar în lumea frunzelor.

               Plictisit să-mi zâmbească, soarele se ascunde. Lumina a fugit în sufletul meu consolat de înțelepciunea minții mele. Mă ridic, iar dansul sălbatic al frunzelor pregătite de plecare zdrobește din nou tăcerea. Adulmec aerul răcoros al zilei obosite și-mi încarc plămânii cu voință. Voință? Da. O dorință de a merge mai departe. Viața e frumoasă și poate unică... În altă viață poate c-am fost o frunză, dar acum sunt EU. Un eu care pășește cu demnitate, ca un acrobat, pe sfoara vieții încercând să-și păstreze echilibrul stabil deasupra unei prăpastii. Ce prăpastie? Am zburat de pe trotuarul cu frunze rănite și moarte în propria existență. Fragilitatea existenței mele mi-a teleportat gândul deasupra râpei. Trupul se grăbește să ajungă dincolo de ea până când sfoara nu va fi mișcată de vânt. Obosită și derutată plutesc în incertitudini.  O înălțare spre lumină. Gata! Am ajuns. Sunt de cealaltă parte a prăpastiei. Am reușit!

               Pământ... Mă pun în genunchi și mă aplec dorind să-l sărut. Face parte din mine. Îl simt în tălpi de fiecare dată când deciziile mă determină să-mi țin coloana vertebrală dreaptă. O voce mă strigă, ordonându-mi să mă ridic. Caut cu privirea persoana care mă cheamă, dar în măreția ei, în fața mea apare catedrala sufletului meu. Alerg desculță ca și un copil. Petale de trandafiri se strivesc sub nerăbdarea mea. Ușa este deschisă. Nu mă grăbesc să intru. Gust dulceața clipei solemne. Lumina îmi mângâie protectoare fruntea. Mă îmbrac cu mister și pătrund curajoasă în interior. Revigorat trupul tocmai a primit harul de a merge spre infinitul din mine.

               Pașii mei grăbiți sfidează șoaptele frunzelor care-mi cerșesc îndurare. Ies din parc și mă îndrept spre stația de tramvai. Mașinile aleargă pe lângă mine încercând să-mi spele visele. Mă trezesc la realitate. Cât o fi ceasul? Scot telefonul din poșetă să văd. Trei apeluri ratate și un mesaj. Citesc mesajul puțin îngrijorată. Zâmbesc. E sâmbătă, sămbătă seara. Copiii mă înștiințează că merg în club. Verific și apelurile. Sunt tot de la ei. Dar cum de n-am auzit telefonul? Pentru o jumătate de oră poate... am fost o frunză. O frunză care a reușit să scape din dansul morții. Mă simt mai puternică.

               Agitația din stația de tramvai ar vrea să mă atenționeze că am revenit într-o lume plină de zbucium, căutări și zgomot. Nu-mi place, dar evadarea mea luase sfârșit. Sosește un tramvai. Nu e cel pe care-l așteptam eu. Ceilalți urcaseră luând cu ei frământările din aer. Liniștea instalată pentru câteva minute este ruptă de o apariție bizară. O ciudățenie umană se apropie de mine. Mirosul înțepător de mâncare stricată alterna cu cel al unei transpirații îmbibate în hainele  sale ponosite. Cerșesc prezența frunzelor moarte. Mirosul veșniciei lor mi-au înviorat trupul. Magia s-a distrus? Stă deoparte ca un spectator obosit. Brusc, fac un pas înapoi. În disperarea sa, acesta-mi simte slăbiciunea și se apropie. Vorbește incoerent, dar înțeleg că-mi solicită ajutor. Nu știu cum să reacționez. M-aș ascunde în spatele trotuarului, dar îngrozită și imobilizată mă deghizez într-un purice care tremură. Un zgomot puternic îmi transformă disperarea în soluție. Urc rapid în tramvai și încerc să închid cu gândul ușa. Nu reușesc. Strania înfățișare rămâne pe trotuar. Pericolul trecuse sau cel puțin așa credeam.

               Gândurile parcă mi s-au șters cu buretele sau se mișcă greoi ascunse dincolo de pleoapele obosite. Umbra nopții învăluie imaginile care fug împreună cu tramvaiul. Am ajuns. Cobor. Mă pișcă frigul luându-mă în brațe. Aș vrea să alerg, dar grăbesc doar pasul. Îmi place să mă plimb seara , dar nu plesnită de vântul obraznic.

               Pe trotuarul obosit pașii mei nu sunt singuri. O umbră îi urmărește. Mă opresc. Mișcarea sacadată din spatele meu mai persistă câteva secunde. Spionându-mă, noaptea mă învăluie. Nu fuge. Nu se ascunde. Pătrunde în pașii mei dublându-i. Teama e ca o floare cu spini. Respiră din asfalt injectând în mine necunoscut. Din spate o armată de frunze îmi împinge ființa derutată. Mă împiedic în pașii nopții, înclinându-mi trupul. Să fug? De cine? Nu întorc privirea. Simulez putere, dar sufletul meu tremură ascuns în poșetă. Ridic capul cerând îndurare. Siguranța s-a evaporat. Aș sorbi ultimul strop, dar nu mai am putere să-l caut.

               Sosesc acasă. Ating întrerupătorul și lumina îmi invadează instant casa. Din oglindă, un chip cunoscut îmi zâmbește. Te-ai întors? Nu răspund la provocări. Mă așez pe canapea. Comunic tacit cu telecomanda dorind să mă delectez. Ceartă, ironie, mizerie. Moartea frunzelor avea ceva feeric în ea. Lumea de dincolo de micul ecran e seacă și fără valoare. De ce? Natura se regenerează, iar cei de pe sticlă în disperare încearcă a fi remarcați. Eu-l din mine stă deoparte ca un avocat al apărării. Ucideți trufia și dați viață frunzei din toamnă! Cine? Cum? Magia s-ar sparge dacă am înțelege că noi suntem doar un element din univers. Ne împotmolim intenționând să înțelegem mișcarea celorlalte segmente ale universului. Revin la imaginile de pe micul ecran. Privesc în gol. Gândurile mele au plecat la plimbare încercând să-mi târâie și trupul după ele.

               Pătrund ușor în lumea viselor. Copilul din mine, cu o creangă înmugurită, lovește gardul din fața casei bunicilor. Soarele fericit zâmbește adulmecând mirosul de plăcintă. Ar vrea să intre și în casă spre a se înfrupta cu bunătățile pregătite de bunica, dar autoritar îi ordon să mă aștepte la ușă. Înfulec repede o plăcintă cu brânză și cartofi și fug să-mi caut copilăria pierdută în cutia timpului. Mă trezesc. O lacrimă a trecutului înmugurește în realitatea toamnei mele. Bunicii mei sunt frunze? Au fost oare vreodată? Încerc să caut un răspuns.

               Ușa se deschide. Un miros de fum pătrunde din hol. Mă uit pe geam. Lumina îmi confirmă faptul că exist. Eu, cea care se ascunde dincolo de oglindă. Eu, care am ucis ieri dansul frunzelor. Eu, copilul care cândva se juca cu crengile ordonând soarelui să stea în loc. Eu, cuvântul care și-a mutat viața în veșnicia frunzei. Aceeași eu sărutată de proprii copii obosiți, refuz a mai visa. A început o nouă zi. Simt prospețimea zilei de sărbătoare. Ce sărbătoare? E însăși victoria propriei existențe.

               Îmi mângâi cuvintele și merg mai departe. Să mă opresc? Nici vorbă. Viața e frumoasă și merită trăită. Adio frunze!

[Corina Militaru]

Foarte frumos, Dorina! :) 

[Pop Dorina]

Îți mulțumesc frumos, dragă Corina, pentru lectură și apreciere.

[Pop Dorina]

Presupun că v-a plăcut finalul, fiindcă l-ați rescris în comentariu...

Vă mulțumesc mult, doamnă Iris Marinov, pentru apreciere și popas.

[Valeria Merca]

Placut surprinsa de starea (ta)  de ''Melancolie''.

Am citit cu mare drag,

[Pop Dorina]

Îți mulțumesc, dragă Adelaide, pentru apreciere.

[Ion Lazăr da Coza]

 Notă: Supărătoare este folosirea locuţiunii adverbiale ca şi, care are funcţie comparativă, însemnând „la fel ca“ („Băiatul era, ca şi tatăl său, un impertinent”) în locul adverbului de comparaţie ca („Ca şi mod de exprimare era un incult” în loc de „Ca mod de exprimare era un incult”)

Un text bine scris!

da Coza

[Ioniţă Gabriela]

-emoţie plus o notă de umor,, nu răspund la provocări,, şi un mesaj pe măsură ,, Viața e frumoasă și merită trăită.,,

PREŢUIRE!

[Pop Dorina]

Îți mulțumesc, dragă Gabriela, pentru popas și apreciere.