Umbra în uniformă (Fragment 1)

[Dumitru Danaila]

IAR VINE CRĂCIUNUL cu forfota lui, cu goana zăbăucă după cumpărături. Când era copilă, parcă altul era farmecul marii sărbători, venea tot cu alaiul său de lumină pentru suflet, pocnind din bici venea, dar nici vorbă de zarva nebună de astăzi. Să nu ne aventurăm însă în comparaţii. Pentru Natalia Smeianu, Crăciunul nu mai are de mult magia de altădată. Până în anul trecut, se mai amăgea că simte bucuria zilei binecuvântate când copiii o mai scoteau din starea de om fără rost, interesat să treacă mai repede momentele zgomotoase, strălucitoare, pline de veselie, care numai sărbătoare nu însemnau pentru ea. De data asta, nici copiii nu mai vin, ei au aranjamentele lor, petrec în felul lor, tinereşte. E prima dată când va fi singură în clipele care adună familiile în jurul bradului împodobit, al mesei încărcate de bunătăţi. Ce ar fi putut face doamna învăţătoare, e învăţătoare Natalia Smeianu, ce ar fi putut face în faţa unei asemenea situaţii? Ar fi putut să se opună? Şi de ce s-ar fi opus? Asta e soarta părinţilor, cândva rămân singuri, cei pe care i-au crescut îşi iau zborul, aşa e firea vieţii. Ei, chiar singură nu va fi nici de data asta! Singură n-a fost niciodată. Nici când era la casa bătrânilor, nici după ce, cu douăzeci şi patru de ani în urmă, peste familia ei s-a abătut un mare necaz şi Crăciunul n-a mai fost ce fusese în anii ei tineri şi luminoşi.
Era ca acum, acum suntem în 2013, se apropia marea sărbătoare, venea Ajunul din 1989 şi soţul său, Atanase Smeianu, Tase, cum îi zicea ea, încă nu-şi găsise timp să dea o fugă până la ţară, să aducă de la socri porcul crescut, tăiat şi tranşat de ei, contra cost, de bună seamă, dar asta însemna o afacere tare profitabilă. Pe vremea aceea, când în măcelării te întâmpinau doar cârligele goale, înşirate precum vrăbiile pe sârmă, porcul era o avere. Tase nu avusese putere să se dezlipească de lângă televizor nici măcar o oră, cât să transporte averea la domiciliu, era fierbere mare în oraşul-reşedinţă de judeţ de la Curbura Carpaţilor, cum era în toată ţara în zilele când o lume apunea şi alta îşi făcea hotărâtă apariţia, când schimbul de putere şi de orânduire nu se petrecea cu flori şi cu strângeri de mână prieteneşti, ci sub gloanţe. Tot românul urmărea cu sufletul la gură ce se întâmpla pe micul ecran, ce se întâmpla de fapt în capitală şi în marile oraşe. Tase fusese în piaţa din faţa Palatului Comunal, unde se adunase mulţimea, luase parte la revoltă şi de-asta, mai interesat decât alţii să ştie ce se petrecea în zilele acelea istorice, nu avea ochi decât pentru ecranul Telecolor-ului procurat după multe intervenţii, de care se lipise parcă pentru totdeauna. Fusese în piaţă, făcuse parte din mulţime, dar nu dăduse din coate, nu se zbătuse să iasă în faţă, fusese unul din mulţime şi atât. Stătuse acolo până se terminaseră cuvântările reprezentanţilor celor ce pătrunseseră în Palat, apoi se îndreptase către casă cu un amar sentiment de inutilitate. Ce să facă el acolo? La ce era bun un pensionar în acele momente încordate? Ar fi fost bun şi un pensionar dacă era bun de luptă, însă el fusese de mult declarat inapt pentru confruntări fizice. Era acolo, la Palat, o avalanşă de tinereţe. Şi el… El nu-şi văzuse rostul printre tinerii înflăcăraţi, dornici de schimbare, deşi schimbarea o dorea şi el. Venise acasă şi nu-şi mai luase ochii de la televizor. Abia în Ajun, la insistenţele doamnei, care se plângea că nu are ce pune pe masa Crăciunului, a plecat la Năeni să aducă porcul. Vin avea, primise mai de mult de la ţară, îi dădeau socrii cu mărinimie, brad mai era timp să cumpere, cozonacii se umflau în tăvi, asta era treaba doamnei, doamnă îi zicea Nataliei, cum îi spuneau copiii la şcoală, sau doamna Lia, când vrea să o alinte. Pe lângă toate astea, cadourile erau cumpărate de mult. Ce-ar mai fi trebuit pentru apropiata sărbătoare? N-ar mai fi trebuit nimic, şi aşa nu prea avea lumea chef să petreacă, schimbarea care se întâmpla în acele zile redusese nemilos farmecul Crăciunului.
Conducea atent Dacia lui veche dar bine conservată, scoasă rar din garaj, mai mult pentru concedii, pentru drumuri la ţară şi uneori doar de paradă, cum îi plăcea lui să spună. Voia să îşi limpezească mintea şi nu reuşea, se învălmăşeau acolo frânturi din incredibilele secvenţe ale evenimentelor începute la Timişoara şi extinse în Bucureşti şi în marile oraşe. Era nervos, avea ceva cu sarmalele, pe ele îi căzuse ciuda că a trebuit să se desprindă de televizor. „Nu se poate, domnule, fără sarmale! Nu se poate şi gata, bombănea în gând. Fără sarmale, nu e Crăciun! Cui îi mai arde de sarmale în zilele astea însângerate? Uite că-i arde, doamnei mele îi arde! A trecut vreun Crăciun fără să pună ea de toate pe masă? Cum-necum, nu ne-a lipsit niciodată nimic. Şi ce era dacă aduceam porcul mai târziu? Se strica acolo… Are dreptate doamna mea, e cald, iar a venit Crăciunul fără zăpadă… Până la urmă, o oră trece repede… Da, dar câte nu se pot întâmpla într-o oră? Aflu eu care mai e situaţia când ajung acasă!”
Şi n-a mai aflat… După ce ieşise din şoseaua ce duce spre Bucureşti şi începuse să urce drumul spre Năeni, i s-au împăinjenit ochii şi n-a mai avut putere să stăpânească volanul. Maşina a luat-o bezmetică spre câmp, a intrat în şanţ şi s-a dat peste cap. Tase n-a mai apucat să afle mersul evenimentelor care au bulversat ţara.
Când a primit vestea, doamnei învăţătoare i s-a părut că totul s-a oprit în loc şi nimic nu mai funcţionează pe lumea asta, i s-a părut chiar că lumea nu mai e, nici măcar Dumnezeu nu mai e, s-o recreeze. Abia târziu, când a văzut multe chipuri încremenite adunate în jurul ei, când a început să răspundă la întrebări îngăimând cuvinte fără legătură, a înţeles prăpădul care se abătuse asupra familiei sale, a înţeles că trebuie să fie tare, să nu se piardă cu firea în faţa copiilor. A trecut peste cumplitele momente cu capul plecat spre pământul care îi înghiţise soţul, strângând din dinţi şi încleştând pumnii, fără bocete şi răfuieli cu nedreptatea care i-l smulsese brusc şi brutal din braţe. A trecut, numai ea ştie cum, peste clipele crâncene ale despărţirii de omul drag, dar o întrebare stăruia în mintea învălmăşită. O zgândărea întrebarea asta mai mult decât atâtea altele care o asaltaseră după ce o linişte grea se aşternuse în apartamentul de la etajul al doilea al unui bloc de pe bulevardul cu castani îmbătrâniţi, bulevardul tinereţii sale, care crede şi acum că ar fi cel mai frumos din oraş, cu toată împăunarea altora ce se socotesc mai grozave. Cu ochii spre cer, repeta în gând întrebarea: „Ce mă fac eu, Doamne, singură, cu doi copii? Barem să fi fost întreagă… Fără el, am rămas o jumătate de fiinţă…” Când şi când, se încuraja: „În vremurile trecute, erau familii, mai ales la ţară, care aveau zece şi chiar mai mulţi copii şi nu dispera nimeni dacă unul din părinţi pleca mai devreme la ceruri…” Nici ea nu dispera, nu se plângea, dar dispariţia fulgerătoare a soţului îi readusese în suflet teama de sfârşit care o împresurase cu câţiva ani în urmă…
Doamnei învăţătoare îi plac, de bună seamă, copiii, de-asta a şi ales meseria de a-i modela în primii lor ani de şcoală. Avea şi ea doi copii, fată şi băiat, mult mai răsăriţi decât prichindeii de la clasă şi era tare mândră de ei. Acum ar urma să vină şi al treilea copil, neplanificat ar trebui să vină, forţat s-ar putea zice, cam la zece ani după ce încă tânăra femeie apreciase că şi-a făcut deja datoria de a lăsa moştenitori. S-a simţit însă rău multe zile, luni la rând s-a simţit rău. A alergat pe la diverse cabinete medicale, a făcut analize peste analize şi tot nu a aflat cauza răului care nu-i dădea pace. Până în ziua când un doctor i-a vorbit deschis despre gravitatea bolii instalate în corp şi i-a sugerat că naşterea unui copil ar avea o influenţă benefică asupra îndepărtării cauzelor care au produs groaznica suferinţă. Nu s-a tânguit, n-a acuzat, n-a ocărât, n-a blestemat pe nimeni, nici n-avea pe cine, nu era nimeni vinovat de boala ei, nici viaţa nu şi-a blestemat-o, n-avea decât să accepte cursul ei aşa cum era în acele momente sumbre.
Vine Crăciunul şi îl va întâmpina singură Natalia Smeianu. Chiar şi aşa, nu va lipsi de pe masă nimic din ce se afla când se adunau toţi ai casei şi întreceau cu vocile lor zvonul de sărbătoare venit din fiecare locuinţă, indiferent cât de sărăcăcioasă, toată lumea sărbătorea, de la ţânc la vârstnic, de la pricopsit la avut. În cantităţi mai mici, dar va pune pe masă de toate. Şi va aştepta. Va veni, cum a venit întotdeauna, Umbra care o însoţeşte de douăzeci şi patru de ani încoace în puţinele ei momente de fericire, da, de fericire, nu deplină, dar fericire, în momentele ei de cumpănă, de tristeţe, de îngrijorare, de dor. Va apărea discret Umbra, tainic şi straniu va apărea în preajma ei, aşa cum apare de fiecare dată tocmai atunci când doamna învăţătoare simte nevoia să-şi deschidă sufletul, să-şi spună focul care o mistuie de atâta vreme.

[Sofia Sincă]

Un fragment din ceva... ce sper că va urma. Un fragment din care reiese clar că personajele aparțin unei lumi, dintr-o anumită perioadă, unei situații destul de comune în care împrejurările joacă un rol important. Singurătatea părinților... toți o simțim mai mult sau mai puțin, cândva. Acțiunea este acolo, se întâmplă și sperăm să aflăm continuarea.

Textul este scris într-om manieră simplă, fără expresii sofisticate, cursiv și atractiv. Bănuiesc că este gata, romanul sau nuvela, nu știm ce este până în prezent. Altfel aș fi avut niște cârcoteli.

Bine ați venit cu text în site-ul nostru domnule Dumitru Dănăilă! Ne bucurăm să avem încă un prozator serios printre noi.

Aștept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Am citit cu plăcere: Mi-a plăcut și aștept cu nerăbdare continuarea! :)

[bolache alexandru]

Bun venit pe Însemne!

[Ion Lazăr da Coza]

Da, o scriere ce denotă exercițiu și talent!

da Coza