Mama

[Culiţă Ioan Uşurelu]

 

          Este o zi cu o ploaie deasă, mocănească. Membrii clubului s-au adunat iar la Conacul dintre vii. Doamna Zenaida, gazda noastră, care de obicei tace, doreşte acum să ne vorbească despre mama sa, de la a cărei înmormântare se împlinise nişte ani. Ne adusese în afară de cozonac, vin şi nişte plăcinte de care-i plăceau fiinţei care a născut-o. Îşi aminteşte un episod din viaţa-i atât de zbuciumată şi ne propune s-o ascultăm. Noi, plini de respect, suntem numai ochi şi urechi.

– Eram la cimitir, începe d-na Zenaida. Mama murise cu mulţi ani în urmă, sora Nina, mai mare ca mine cu doi ani, decedase acum patru ani, iar Relu, soţul meu, avea doar un an de când, după o suferinţă scurtă dar grea, plecase în lumea drepţilor. Mă uitam la crucea de lemn de la căpătâiul mamei. Câte a făcut această femeie extraordinară pentru noi, cele trei fete atât de dragi ei, ce educaţie aleasă ne-a putut da ea, om cu patru clase, şi ce soartă a avut! Chiar crucea mică şi deteriorată cumplit sau acest mormânt la care tata, deşi locuieşte la câteva sute de metri, n-a catadicsit să vină pentru a pune o floare, lăsându-l năpădit de buruieni, toate acestea, iată, dovedesc faptul că mama este nedreptăţită şi după moarte. Nici Maria, sora mică, aceea care, prin comportamentu-i necontrolat, alături de cel al tatălui, a distrus fericirea, liniştea casei şi sănătatea mamei, nu vine la mormânt, deşi locuieşte la vreo trei kilometri. Doar eu sunt aici, în această zi de Paşti, când se iese la cimitir pentru a da de pomană celor dragi. Singură în faţa crucii şi a buruienilor. Mi-e ruşine de mama, de mine şi de cei din jur, care se uită cu dispreţ la străina în negru, care plânge lângă un mormânt al nimănui, cred ei. Nu are nimeni curiozitatea să vină lângă mine, deşi am în jur numai feţe zâmbitoare, care – se pare – au venit aici din oraşele în care locuiesc doar pentru a-şi etala maşinile străine, costumele impecabile, fardurile ţipătoare şi brăţările cât mai lucioase şi mai grele. Durere, tristeţe sau păreri de rău la aceşti oameni? Nu, nicidecum. Ei stau lângă crucile de marmură, lângă grilajele de fier forjat şi mormintele sau cavourile somptuoase discutând cât mai tare posibil despre afacerile lor prospere, despre anumite relaţii cu oamenii de la putere, iar între timp mai înghit câte un coniac scump, mai rup câte o halcă din mielul prăjit la cuptor. Sunt sigură că mama n-ar fi dorit marmore şi fier forjat, dar şi-ar fi dorit la căpătâi, în această zi sfântă, copiii pentru care murea şi învia cu ocazia fiecărui eveniment din viaţa lor. Sunt atât de supărată şi obosită – am plecat de la trei dimineaţa cu trenul pentru a parcurge două sute de kilometri – încât mă sprijin cu capul pe cruce, mai ales că preotul este în celălalt capăt al cimitirului.

Ca prin farmec, suferinţa mea a luat sfârşit pentru că mama s-a îndurat şi a apărut lângă mine, zâmbind. Vine, ca de obicei, de la gară, după ce şi-a terminat ziua de serviciu la un atelier de croitorie din oraşul care-i la vreo douăzeci de kilometri de satul nostru. Are în fiecare mână câte două sacoşe confecţionate din pânză rezistentă şi care sunt pline cu bunătăţi pentru noi, cele trei fete: o bucată de carne, o jumătate de telemea, o pâine neagră de care-i place Ninei, pâine albă pentru mine, halviţă, ciubuc, halva, parizer, o rochiţă pentru mine – sunt cea mai cuminte, deci preferata mamei, bomboane de câţiva lei, puţine caramele. Mă uit la obrajii mamei, care exprimă o mare oboseală, dar şi la ochii în care lacrimile stau să cadă când ne vede ţopăind şi ţipând de bucurie la descoperirea minunilor din sacoşe. Mama stă în picioare între noi ca o cloşcă în mijlocul puilor. Mi se pare înaltă cu părul ei bine îngrijit, deasupra frunţii având două bucle mari, negre, care-i fac ochii şi mai negri, iar faţa şi mai albă. Are o fustă pe care i-o ştim de când ne-am născut – sunt în clasa a şasea –, dar curată şi călcată, o bluză albă, imaculată, şi nişte pantofi deformaţi pentru că în fiecare zi face şase kilometri până la gară, prin pietriş, noroi şi apă. Uneori, ne-a spus o vecină care a văzut-o, merge şi desculţă pentru a-şi păstra încălţămintea şi a ne cumpăra doar nouă câte ceva. Gângurim fericite pe lângă biata mamă, rugându-ne la Dumnezeu să ia salariul cel puţin de patru-cinci ori pe lună ca să avem sărbătoare în casă, aşa cum este astăzi. Ştim că ea luptă din răsputeri să ne facă mai des astfel de surprize, dar nu-i posibil. Stăm pe lângă ea ca puii de rândunică, ne sărută, ne îmbrăţişează, ne taie feliuţe de salam, de brânză, apoi ne dă şi desert: halviţă. Pe mine mă ţine pe genunchiul drept, pe celelalte două pe genunchiul stâng şi ne mângâie pe cap. Noi mâncăm, mama doar se uită. O întreb de ce nu se înfruptă şi ea din bunătăţi şi ne răspunde că se satură văzându-ne cu câtă poftă mâncăm. Nu înţeleg ce-mi spune, dar mă simt atât de protejată şi de încântată, încât viaţa mi se pare o perpetuă fericire lângă mama. La fel simt şi surorile.

Când eram aşa de mulţumite şi fericite, când tocmai începusem şi noi s-o alintăm pe mama, iar eu îi împleteam două cozi stufoase, ni s-a părut că un zgomot infernal a lovit casa, poate un cutremur, un avion, un trăsnet uriaş sau o rupere de nori. Oricum, am simţit că s-a întâmplat ceva grav şi iremediabil. Ce-i? Cum? Cine? Unde şi de ce?  Nu ne-am dezmeticit bine că uşa a fost trântită crunt de perete, geamurile s-au făcut ţăndări. Ne aşteptam să vină uraganul, diavolul, oricine… Ce era? Ce cataclism ne lovise? Ne-am lămurit cu greu, deşi am fi dorit o catastrofă naturală, care vine foarte rar. Era… tata… care, beat fiind, striga cât îl ţinea gura: „Ce-i aici? Cuib de curve? Tu-vă Dumnezeii şi Parastasele mamei voastre? La muncă! La muncă! Ţipă raţele şi gâştele, guiţă porcul şi voi nu vedeţi, nu auziţi? Ha! Vă dau eu acuma! Şi tu, hoaşcă bătrână, le întărâţi pe curve? Eşti contra mea? Stai că-ţi dau eu şi ţie de-o să mă pomeneşti! Şi tata o apucă pe mama de păr, noi sărim în apărarea ei, o tragem spre grădină… Dar, deodată, mama se smulge din mâinile beţivului, îl îmbrânceşte, ne spune să ne ducem mai încolo, se postează în faţa bărbatului şi, pentru a ne proteja pe noi, încearcă să-l îmbuneze: „Ce s-a întâmplat, bărbate? De ce sperii tu fetele astea? Cum poţi să spui curve la nişte copile de zece, unsprezece şi treisprezece ani?” El dă să se repeadă iar spre mama şi spre noi, dar, exact ca leoaica, mama prinde puteri pentru a-şi apăra puii şi, cu orice risc, nu-i permite nemernicului să înainteze. Văzând această opoziţie nemaiîntâlnită până atunci, bărbatul se retrage cu aceleaşi înjurături şi ameninţări.

Mama, culmea, se ia după el, rolurile s-au inversat, parcă. Îl ia la bani mărunţi pe acela care uita prea des că are familie, că are o casă de întreţinut şi lăsa totul pe seama unei biete femei: „Măi Grigore, de ce te-ai prostit tu în halul ăsta, măi? De ce îţi bei tu minţile? De ce nu eşti un om cuminte cum erai când te-am luat? De ce umbli numai cu derbedei şi numai după băutură? Ăia n-au familie, n-au copii! Nu le pasă! Dar tu ai fete, ele vor creşte, va trebui să le mărităm! Ce cinste le faci tu? Vrei să nu le mai ia nimeni?”

Încet, încet, bărbatul s-a oprit din înjurături, mama îl duce în camera de la drum, îl descalţă, îl aşează în pat, îi mai spune câte ceva şi acesta adoarme. Vine apoi şi încearcă să ne liniştească spunându-ne să ţinem cont de cele ce se petrec în casa noastră, că viaţa ei nu mai contează, dar noi să fim atente cu cine vom întemeia o familie şi că va trebui să ne facem un viitor. Cum? o întrebăm noi cu figurile şi inimile înspăimântate. „Cum? repetă mama întrebarea noastră. Simplu, copilele mele! Învăţând şi plecând la şcoli mai departe. Iată, tu, Nina, termini generala şi te vei duce la Liceul Pedagogic din Galaţi!” „Dar, mamă, eu n-am făcut pregătire aşa cum fac toate colegele mele, cu profesori de la oraş!” „Nu ai nevoie de aşa ceva. Tu ai învăţat tot ce trebuia la clasă. Peste o lună te duc la examen. Întâmplarea cu tatăl vostru m-a făcut să iau hotărârea definitivă: vei pleca. Apoi va urma Zenaida, pe urmă chiar şi Maria”. Aşa cum a promis, mama a dus-o pe Nina la examen şi a reuşit. Era primul copil din sat care făcuse faţă unui asemenea concurs la o şcoală pedagogică. Şi fără meditaţie. Mama, sigur, era în al nouălea cer, tata habar n-avea. Dar greutatea de-abia de acum începea: bani pentru gazdă sau internat, rechizite, manuale şi toate celelalte. Peste doi ani am dat şi eu examen la aceeaşi şcoală. Fără meditaţii, bineînţeles. Rezultatul a fost însă dezastruos pentru mine şi pentru biata mamă: nu eram trecută pe lista cu reuşiţi. Ne uitam amândouă cu privirile pierdute la bucuria celor din jur. Eu, resemnată, deşi îmi dăduse răspunsul la problema de la matematică, deşi analizasem bine fraza de la gramatică, deşi aveam un scris ordonat, chiar frumos, îmi plăcea literatura, îi spun mamei să plecăm la tren ca să nu ajungem noaptea acasă. Dar femeia de lângă mine, om care nu dăduse niciodată examene şi ştia doar să facă zilnic o navetă îngrozitoare şi să-şi îngrijească fetele, îmi ripostează cu o voce de străină, pe care nu i-o cunoşteam, că „nu merge chiar aşa, îi voi face eu să fie drepţi cu oamenii sărmani”. Mă uit cu îngrijorare la persoana de lângă mine. Nu-i mama, e o fiinţă dură, nemiloasă, încruntată şi în stare să facă orice prostie, îmi închipui. Dacă n-o fi luat-o razna, săraca, din cauza nereuşitei mele. Dar mama îmi întrerupse gândurile, luându-mă de mână şi dorind să intre la secretariat. Nu ni se permite, în schimb ni se promite că mâine va fi posibil. Ne uităm una la alta şi ne întrebăm din priviri unde vom dormi. Hotărăşte: „În gară”. Mă îngrozeşte acel loc, dar nu întreb nimic. Ea, cea atât de blândă şi plină de dragoste faţă de mine, se uită crunt la toată lumea. Pe banca murdară din sala de aşteptare a gării, i-am simţit însă, la un moment dat, mâna pe cap şi aşa am adormit. Dimineaţă am plecat pe jos şi la ora şapte eram deja în poarta liceului. La opt a venit secretara. Aceasta, la insistenţele mamei, ne spune că dacă nu sunt pe listă înseamnă că n-am reuşit. Mama vrea să vadă tezele. Eu cred că, de supărare, nu-şi dă seama ce spune pentru că, îmi ziceam în sinea mea, nu poţi vedea tezele dacă nu eşti profesor. Secretara ne sfătuieşte să ne vedem de treabă: „Lasă fata acolo, la ţară, că o să ai nevoie de ajutor la bătrâneţe, lele! Nu ne mai deranja, căci tovarăşul director n-are timp de ăstea. Nici nu ştim dacă vine astăzi!” Mama, deşi ar fi fost tentată să asculte de sfaturile secretarei, nu putea să-şi închipuie că fata ei cea mai cuminte şi mai dragă va pleca în viaţă cu o asemenea lovitură. Credea, probabil, că o astfel de traumă a sufletului mă va distruge pentru totdeauna. Şi cred că avea mare dreptate. O văd că şuşoteşte ceva cu femeia de serviciu şi peste jumătate de oră aceasta îi face un semn când a intrat în hol un bărbat înalt. Cu o îndrăzneală pe care nu i-am văzut-o decât la confruntarea cu tata, mama l-a oprit pe acel om, expunându-i situaţia. Amabil, directorul a cerut numele meu şi i-a spus că o va chema după ce va vedea tezele. N-au trecut decât vreo cincisprezece minute, care mi s-au părut ani, şi iată că directorul, vesel, ne cheamă. Îi spune mamei că a găsit tezele şi sunt bune. „Cum bune?” întreabă mama şi odată cu ea mă mir şi eu. „Sunt bune, continuă omul. S-a făcut o gravă eroare: fata matale a reuşit, dar, dintr-o greşeală de secretariat, a fost omisă după listă”. Ne uităm la director, ne uităm una la alta, nu ştim ce să facem: să plângem sau să râdem. Dar mama, care până atunci fusese atât de tare, se moleşeşte şi cade lată pe covorul directorial. Eu sar lângă ea, îi frec mâinile, tâmplele, directorul aduce nişte apă şi oţet. Mama se trezeşte şi o înăbuşă plânsul, iar primul imbold, când se ridică de pe covor, este să-i sărute mâna directorului. Acesta o îndepărtează politicos şi-şi aminteşte că are la obiectul său, istoria, o elevă cu acelaşi nume ca al meu. „Da, răspunde mama fericită. Este tot fata mea care a trecut în anul al treilea la educatoare. Deşi Nina este fata mea şi-i un copil bun, asta, mititica, este şi mai bună. O să vedeţi!”

„Bine, tovarăşa! Acum duceţi-vă acasă că am pus secretara să scrie o altă listă!”

„Domnule director, eu nu plec până nu văd numele fetei pe geam, până nu văd negru pe alb, cum se spune.”

Am ieşit din biroul directorului prin secretariat. Femeia aceea, secretara, se uita aşa de urât la noi, încât, probabil, dacă ar fi avut o putere ne-ar fi făcut una cu pământul. Ea vroia să-mi distrugă viitorul, dar Dumnezeu n-a lăsat-o.

După ce am ajuns acasă, lucrurile au intrat în normal. La câteva luni de la acest eveniment însă, din cauza muncii permanente şi obositoare, din pricina scandalurilor cu tata şi din cauza faptului că nu mai găsea bani să împrumute pentru a ne îmbrăca şi a ne plăti cantina, mama a căzut, ca secerată, la pat. După un consult al unui medic adus acasă, s-a constat că avea probleme cu plămânii, cu rinichii şi cu nervii. De fapt, nici un organ în afară de inimă, nu funcţiona la parametrii normali, ne-a mai spus doctorul. Din muntele de femeie care ne-a ajutat, ne-a susţinut permanent pentru a învăţa şi a fugi de la munca brută de care ea a avut parte, a ajuns o epavă. Noi, cele două fete care învăţam la Galaţi, veneam la două săptămâni acasă, din pricina banilor. Când ne vedea, privirile îi căpătau viaţă, ne spunea că se simte bine şi că se va scula din pat. Ştiam că nu va fi cum spune, că foarte curând va muri. Deşi nu concepeam această nenorocire, simţeam că la următoarea noastră venire, mama nu va mai fi. Şi cât am fi dorit să rămânem acasă pentru a o îngriji, pentru a o mângâia, pentru a-i fi şi noi de ajutor, pentru a avea şi ea la cap fetele până în ultima clipă. Dar mama era foarte hotărâtă când ne zicea să plecăm la datoria noastră, acolo, la şcoală. Încercam s-o înduplecăm, dar atunci începea să tuşească până ajungea la un horcăit îngrozitor, ceea ce însemna că dorinţa ei cea mare nu era propria viaţă, ci şcoala noastră. Plecam atunci la şcoală şi-o ţineam numai într-un plânset până la Galaţi.

Aşa a dus-o biata de ea până la vacanţa de iarnă. Când ne-a văzut din nou pe toate la capul ei, nu-şi mai lua ochii de la noi şi, deşi vorbea foarte greu, ne spunea că de-acum, văzându-ne acasă, poate să moară fericită. Reuşea rareori să adoarmă şi atunci o supravegheam pe rând.

În ziua de Crăciun însă, pe la patru dimineaţa, când eu moţăiam lângă patul ei, am simţit că-mi strânge mâna. Mama deschisese ochii şi lacrimile îi curgeau pe obraji. Vroia să vorbească, dar nu putea. Am încercat să mă ridic după scaun pentru a-mi chema surorile. Ghicindu-mi gândul, m-a strâns şi mai mult, nelăsându-mă să plec. Am început şi eu să plâng în hohote pentru că-mi dădeam seama, cu mintea mea de copil, că se întâmpla ceva grav. Ochii mamei însă îmi porunceau să încetez. Aşa am făcut, deşi îmi era greu. Mâna mamei îmi inducea o putere, care mi-a întrerupt hohotul de plâns. După câteva minute, ceva s-a schimbat parcă în atmosferă şi mai ales pe faţa mamei, ai cărei ochi se uitau fix la mine. Mâna mea era strânsă din ce în ce mai puţin până când mâna mamei a căzut lângă pat. Am realizat că inevitabilul s-a produs: cea mai dragă fiinţă a sufletului meu murise şi eu am rămas singură pe lume. N-am ţipat de durere şi disperare pentru că mama îmi inoculase în aceste ultime clipe – nu ştiu prin ce minune – puterea de a rezista la toate nenorocirile care se vor abate atât de repede peste viaţa mea. După ce i-am închis ochii, m-am târât până în camera surorilor rugându-le să nu se vaiete. Şi m-au ascultat, deşi o iubiseră şi ele foarte mult. Au plâns, dar, după câteva momente, eu le-am îndemnat la treabă pentru că aveam atâtea de făcut. Am scăldat-o pe mama, iar într-o ladă am găsit, exact cum îmi spusese ea mai demult, tot ce era necesar pentru înmormântare. L-am anunţat şi pe tata, care dormea într-o cameră mai izolată. N-a putut să spună decât „Chiar de Crăciun s-a găsit şi femeia asta!” I-am înţeles „durerea” şi am continuat pregătirea pentru a-i face mamei o înmormântare cum merita. Până la ora opt o îmbrăcasem şi o aşezasem deja pe masa din camera mare. Culmea, deşi eram nişte copile speriate de obicei, acum, în aceste momente grave al existenţei noastre, nu ne era teamă de mama s-o îmbrăcăm, s-o mângâiem. De câteva ori mi-a trecut prin gând să nu spunem la nimeni că a murit şi s-o păstrăm cât mai mult lângă noi, să vorbim cât mai mult cu ea şi să-i cerem sfaturile. Dar câte n-aş fi dorit eu! Timpul şi oamenii din jur n-au permis realizarea dorinţelor copilului care eram, aşa că a urmat înmormântarea.

Aud slujba de pomenire. Glasul preotului este atât de aproape încât încep iar să plâng. Mintea mi se întorsese în trecut, dar preotul m-a readus în realitate. Sunt lângă mormântul mamei în această zi de Paşti. Preotul, un bărbat tânăr, se uită lung la străina cu ochii roşii de nesomn şi de plâns. Dascălul, consătean de-al meu, îi şopteşte cine sunt. Slujba este întreruptă la jumătate de înjurăturile şi ţipetele de la poarta cimitirului. Cine sunt, ce vor? se întreabă lumea.

– Sunt de-alde Găman, beţivul ăla cu fiică-sa şi nepoată-sa, ălea care îi fură pensia bătrânului şi-l lasă flămând! spune tot dascălul.

Afirmă toate acestea, deşi este vorba despre tata, sora mea şi cu fata ei, rudele mele cele mai apropiate. Mă supără cuvintele dascălului ca şi gesturile celor de la poarta cimitirului. Nu mai pot să plâng, dar mi-e o ruşine cumplită nu de străinii care mă privesc superior sau ca pe o apariţie bizară, ci de mama, care, şi după moarte, are parte de aceleaşi scandaluri, ba chiar mai accentuate. Pe tata l-a bodogănit toată viaţa, dar, iată, şi Maria, fata ei, intrase în aceeaşi categorie de bezmetici. După pomenirea tuturor morţilor în cimitir, eu mai rămân la mormânt, mai ales că scandalagiii au fost alungaţi. Plec apoi direct spre gară, fără a mai trece pe acasă. Ce-aş putea vedea în casa copilăriei mele? Ce-aş putea să aud? Oare nu sunt mai fericiţi morţii? Acuz, în gând, pe tată, pe soră, pe nepoată şi chiar soarta mea. Încep să-i cred chiar şi pe aceia care, după întâmplări care le depăşesc voinţa sau rezistenţa, se sinucid.

Şi acum mă întreb, aşa cum am făcut-o de vreo treizeci de ani, ce rost are viaţa omului? Care-i sensul vieţii acestor rude ale mele? De ce s-au născut? Dar rostul meu? Să îndur umilinţe din cauza altora?

Sunt sigură că nu voi găsi răspunsul la întrebările mele. Poate cu ajutorul vostru, prietenii aici de faţă, vom mai discuta aceste chestiuni de importanţă extraordinară. Chiar dacă nu le vom lămuri întrutotul, ascultând şi alte păreri ne vom simţi mai liniştiţi sau mai protejaţi.

 

[Corina Militaru]

Un portret impresionant! Textul pătrunde adânc în sufletul cititorului.

Admirație!

[Sofia Sincă]

Se spune că există pentru fiecare un destin scris undeva, independent de voința noastră. Unele ființe se nasc numai pentru a suferii, pentru a purta crucile lor și ale altora... chiar și dincolo de mormânt. Exact ca în această proză, foarte impresionantă. Însă nu este singura ființa de acest fel. Să sperăm că lumea, țara asta a noastră va evolua și astfel de cazuri vor fi din ce în ce mai puține. Însă atâta timp cât nu se schimbă mentalitatea românului, educația, mai ales la clasele sociale mai defavorizate, mă tem că în astfel de vieți nu se va schimba mare lucru.

Un text bine scris, îngrijit, cursiv și original. Atât de curat, încât cititorul simte ceea ce simte această fiică, este acolo unde este și ea.

Am citit și am apreciat,

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Remarcabil! Atât pot spune deocamdată.

da Coza

[Culiţă Ioan Uşurelu]

Și cuvintele găsite sub acest text au pătruns adânc la mine în suflet. Vă mulțumesc! 

Ionică, prietene... cam târziu a venit răspunsul meu.