Zâmbetul Maicii Domnului

[Dumitru Istrate Rușețeanu]

Să fie clar, atât pentru credinciosul de rând cât şi pentru cler, episcopi, patriarhi: în cer nu se plânge. SFINŢII NU PLÂNG. Lacrima unui sfânt este o intimitate. Văzând lacrima unui sfânt, s-ar produce o interacţie între ADN-ul tău și informaţia-în fapt, lacrima-venită de dincolo de înţelegerea ta; declanşarea unor  modificări în structura ADN-ului ar da naştere unui nod de bifurcaţie a personalităţii şi prin tine, înspre viitor, a rasei din care faci parte. Trebuie să fie o deosebire între emoţiile cunoscute, când vezi un iepure ivindu-se din pălăria prestidigitatorului şi o lacrimă de sfânt.

În viziunea multora, expresia umană, perpetuă, din ochii Maicii Domnului va fi lacrima care, în fapt, este o intimitate. Vezi sânul unei femei şi te înfiori, atingi cu mâna un meteorit căzut pe pământ şi ai senzaţia că intri într-un nou tempo frenetic. Adevărul e că lacrima sfintei nu poate fi văzută fizic, doar că întruchiparea ei spirituală a fost stocată în conştiinţa credincioşilor.

Credinţa în plânsul Maicii Domnului aparţine misticii populare, segment cultural adoptat de către ortodoxia de pretutindeni, întrucât, crede în puterea simbolică a lacrimei de a mişca în subconştientul uman, ideea că drama îl regenerează şi purifică.

O fi, însă săvârşeşte această acţiune prin nimicire.

Când sistemul vital al omului este în dezechilibru, lacrima în ochii şi pe obrazul sfintei face să se instaleze stresul şi boala, furia, frustarea şi amărăciunea, întreţine sentimentul de frică şi durere. Doctorul când vine la căpătâiul bolnavului nu-i plânge pe umăr ci, depune efort pentru a-l salva. Simbolul puterii divine, al îngerilor, al sfinţilor este zâmbetul.

Lacrima pe obrazul Maicii Domnului ar fi simptomatică, nicidecum un supliment charistmatic să-i îmbogăţească puterea divină. Mai poate însemna că-şi trăieşte veşnicia pe la periferia pantheonului sfinţilor din pricină că, făcând parte din sexul feminin, neavând aptitudini intelectuale, capabilă doar de manifestări degradante şi penibile, cum ar fi afecţiunea, nu-i rămane altceva, o dată ajunsă în cer, decăt jelitul.

Sigur, mi se poate reproşa că lacrima sfintei, nu-i chiar o picătură de acid care să adâncească până la os rănile trupeşti şi sufleteşti. Doar cei orbiţi de ochii minţii nu realizează că, cel puţin după revoluţie, acest simbol sfânt este oferit ca  atracţie doctrinară  sub o formă de spectacol; întrucât, repet, e un spectacol inedit să vezi icoana plângând. A început să fie inclusă în recuzita multor biserici şi mănăstiri, fiindcă atrage masiv vulgul şi le face mai accesibile, sub acest aspect, nemaifiind vorba de un cadru religios tradiţional ci de o parareligie.

De asemeni, mi se poate spune că lacrima Maicii Domnului, e o formă de înfierare a convenţiilor, a tarelor, a violenţei, a fastului şi moralei ipocrite, a negativităţii ce caracterizează societatea. Cu o floare nu se face primăvară, nici cu o singură lacrimă nu poţi stinge incendii. Bubele amintite există de când lumea, fac parte din specificul uman, chiar  arătate cu degetul sau lacrima, nu prind coajă decât, atunci când divinitatea şi-ar mişca în acest sens celula.

Nu o face de dragul diversităţii. Tiparul e unic, nimic nu poate fi perfect fără un călcâi vulnerabil.

xx

Ideea Maicii Domnului plângând în icoană, sau în viziunile patologice ale unora, e o înjosire dintotdeauna, sub acoperire evlavioasă, a femeii. De când e lumea, sub aspect religios, viaţa femeii pare o fantezie burlescă a Creatorului. Asemenea tuturor creaturilor, nu i-a îngăduit să-şi aleagă sexul, rasa, părinţii, dar nici măcar nu i s-a cerut consinţământul de a purta în pântec rod divin. Aflând că este însărcinată, refuz să cred că Maria, o fiinţă ignorantă, cu sufletul şi libertatea aflate tot timpul sub talpa bărbatului, a sărit în sus de bucurie, după cum încearcă să ne convingă textul biblic. Să obligi o femeie să-ţi poarte pruncul în pântec, nu pare un gest divin, normal.

De ce divinitatea nu i-a respectat, nu mai zic liberul arbitru, ci individualitatea?

xx

 „Religia creştină a avut de la bun început o problemă cu sexualitatea”, conchide în cartea sa Rosalind Miles. „Îmbrățişând femeia E CA ŞI CUM AI ÎMBRĂŢIŞA UN SAC CU BĂLEGAR. Dacă intestinele unei femei ar fi tăiate şi deschise, s-ar vedea ce murdărie este acoperită de pielea ei albă”. Sunt vorbele unui călugăr, Roger de Caen, probabil dezgustat de faptul că Iisus s-a născut dintr-o femeie. Mântuitorul lumii nu avea cum să se nască dintr-un sac cu bălegar.

Se pare că şi fiului ei, Iisus, i-a fost greu să accepte personalitatea, inedita condiţie, nu a mamei sale, ci a femeii care era mama sa: ,,Cine eşti tu, femeie ?” Parcă s-ar fi ruşinat că a coborât în lume prin pântecul unei fiinţe care avea o existenţă de uzură în comparație cu a bărbatului, capabilă de risc, existenţă, epopee. E posibil ca Iisus să nu fi rostit asemenea vorbe dar evanghelistul i le-a atribuit, mascându-şi astfel neputinţa de a înţelege de ce tocmai o femeie a fost atrasă în dimensiunea divinităţii.

Strigătoare le cer e atitudinea unor patriarhi, care au susţinut o campanie isterică de modificare a miturilor, numai pentru a justifica subjugarea femeii, reuşind chiar, s-o facă să creadă în propria ei inferioritate. Greu de înţeles,  cum să-i insufle Dumnezeu, Fericitului Augustin urmatoarea grozăvie: „Femeia, credea amintitul sfânt, nu este imaginea lui Dumnezeu,  numai bărbatul, singur, este imaginea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este bărbat atunci orice este Dumnezeu, femeia nu este,,

Ce ar fi ca acolo-n cer, Dumnezeu să-i schimbe sexul!

 

Toate marile religii monoteiste consideră femeia, un gunoi. Creştinii eretici găseau, chiar, că este un non sens afirmaţia că Dumnezeu se naşte dintr-o fecioară. Sigur, nu cunoşteau nici mitul din AVESTA, unde ZARATHUSTRA se va naşte din fecioara adolescentină EREDATFEDHRI neştiutoare de bărbat. De ce, din fecioară? Fiindcă virginitatea era considerată graniţă între existenţă şi non existenţă.

Abia în anul 431 e.n, sinodul ecumenic din Efes i-acordă Fecioarei Maria titlul de THEOTOKOS-Mama lui Dumnezeu, devenind astfel în credinţa creştină consolidată, virgina perpetuă şi noua Evă. I-au atribuit sintagma de fecioară, întrucât, aceasta avea un statut special de considerație, fiind socotită încă un copil. Ajunsă femeie intra în rândul necuvântătoarelor; înainte de a fi femeie, fecioara încă mai e considerată copil.

Oare, să nu-i fi fost atribuită sintagma de fecioară din exces de veneraţie, ci pentru a îndulci umilinţa Fiului de fi fost născut de o femeie?

Se observă uşor, că nici un ortodox - de se întâmpla, l-ar fi mâncat anatema - nu-l vede în icoană sau în viziune, pe Sfântul Gheorghe îndreptând suliţa în direcţia celor cărora rugăciunile, mătăniile nu-i scapă de bulimie existenţială ori au, neştiute de nimeni, apucături de balaur.

                                                             xx

Încă o dată mă repet, spre luare aminte; sfinţii nu plâng. În cer nu se plânge, în caz contrar, Cerul are o celulă bolnavă. Simbolul puterii divine, al îngerilor, al sfinţilor nu poate fi decât zâmbetul dătător de speranţă. Şi aşa, viaţa creaturii umane fiind inundată cu lacrimi, un zâmbet pe chipul Maicii  Domnului ar echivala  cu ivirea unui curcubeu. Zâmbetul pe chipul divinei Maici şi a oricărui sfânt vindecă, nimiceşte viermele ce produce drama, aduce împăcarea, pacea sufletească.

Nu neg puterea tămăduitoare a Celei ce este mai cinstită decăt heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii  însă, ajunsă în ierarhia cerească nu mai este un scop, nici mijloc, nici spiritual nu se cuvine a fi manipulată de pe pământ în scopuri ideologice. Născătoarea de Dumnezeu nu mai poate fi pusă în postura unei ţaţe care jeleşte. Fiul a fost cândva pe cruce, acum e acolo unde se cuvine, nu-l poate plânge la infinit.

Îi dau dreptate lui Giovani Papini când afirmă că în fiecare an reproducem răstignirea lui Iisus, din porniri canibalice. Discret, drama lui ne satisface. De-acum, Maica Domnului fiind o călăuză a Cunoaşterii, este subordonată unui ţel superior, nu interesului abject al fiinţelor umane. Asemenea tuturor SFINŢILOR ne supraveghează şi ne aduce aer sub aripi doar atunci când, cu sudoare şi înţelepciune, încercăm zborul,  pentru a reuşi să ne smulgem rădăcinile din betonul condiţiei umane.

Sfinţii nu se împiedică printre picioarele noastre când ne complacem în mlaştina personală.

            

[Corina Militaru]

Interesanta perspectivă!

Sfinţii nu se împiedică printre picioarele noastre când ne complacem în mlaştina personală. Așa cred și eu :)

[Sofia Sincă]

Foarte de acord cu dvs.! Icoanele nu plâng, sfinții nu plâng, ei tămăduiesc. Totul este înșelătorie, totul este mercantil și hidos. Preoți puși pe căpătuială, mod de atracție a celor mulți, fără discernământ. S-a deviat de la crez, de la semnificația sărbătorilor. Se bate monedă pe cât se cheltuiește de sărbătoarea Crăciunului sau a Paștelui, pe care vând mai mult sau unde se petrec aceste sărbători.

Un eseu foarte interesant, bine dozat în afirmații formate din studiu.

Am citit cu interes și cu plăcere.

Sofy