Premiul al III-lea - proza „Cerceii cu agate” de Cristu Georgi

[Vasilisia Lazăr]

Cerceii cu agate

        

            Camera lui era o închisoare de cum deschidea ușa întunericului și până când razele insistente ale răsăritului, strecurate printre trei drugi metalici care străjuiau fiecare fereastră, insistau să-i străpungă pleoapele îmbătrânite înainte de vreme.

         Pe timpul zilei era o debara pentru haine, cărți, reviste, cutii de pantofi și pizza, hârtii scrise pe jumătate din care nici el nu putea citi mare lucru, pachete goale de țigări, chiștoace și sticle pline cu aer încolonate fără nicio regulă lângă peretele din stânga ușii.

         Convenise cu proprietarul imobilului - acum un bătrânel simpatic care-i fusese maistru pe când lucra la atelierele gării, prima lui slujbă - ca în ultima săptămână a fiecărei luni, sâmbăta, să-i plătească chiria. În urmă cu o zi împlinise trei luni restante la plată. Nu-i mai rămăsese nimic în buzunare pentru cerșetori ori pentru cutia milei. Aflat la ananghie, nu reușise să găsescă de lucru, dar nu renunțase la idee. Era genul de bărbat cu care nu ți-ar fi convenit să faci armata sau să pleci la război: lipsit de inițiativă, retras, șters, cu fața părăsită de orice expresie, indiferent de ceea ce se petrecea lângă el sau altundeva.

         Prin geamurile întunecate, luminile din gară îl priveau cum dormea respirând liniștit, ca mai apoi să cutremure perdelele cu sforăitul îngrozitor. Tuși zgomotos de două ori, apoi de trei, și se trezi. Încălță papucii cu talpă grea și intră în întunericul băii. Bău toată apa din paharul care de obicei se afla pe noptieră. Îl așeză pe etajera oglinzii odată cu ultimul flash al tubului cu neon ce se hotărî să lumineze continuu. Putea privi în oglindă fața nebărbierită și plină de riduri adânci. Mai tuși o dată, de două ori, de trei ori. Cu siguranță se va lăsa de fumat. Erau îndeplinite toate condițiile: venise toamna; nu mai avea bani; credea că va muri de cancer la gât. Acest ultim gând îi alungă toate speranțele de mai bine.

         Se lungi pe pat - era prea obosit ca să refuze singurul lucru care i se oferea gratuit: somnul. Încercă să se abandoneze în mai multe poziții relaxante, dar rețeta lui, de astă dată, nu avu succes. Deschise larg una dintre cele două ferestre. Bănui că aerul curat și răcoros îi va face bine. Cântecele greierilor talentați ai unei veri jalnice pentru agricultură se auzeau încă destul de clar. Dar putea fi numai rodul imaginației sale bolnave. Gândul morții îl neliniști, mai avea multe de făcut, nici nu învățase să trăiască. Avea senzația că înghițea din ce în ce mai greu. În definitiv, nu avea multe după care să regrete. Tuși din nou. Oare cine s-ar gândi la el după marea plecare, măcar în treacăt? Nimeni!

         Ba nu, ar putea exista o singură persoană. În urmă cu mulți ani, poate prea mulți, îi promisese că îl va aștepta la fiecare întâi octombrie în locul în care se văzuseră ultima oară. Tot era ceva! Îi plăcea să creadă că ar putea fi adevărat, lucru care îl mai liniști. Se cunoscuseră când erau foarte tineri, apoi a fost iubire. Multă! Despre căsătorie nu putea fi vorba. El fusese obligat să plece iar ei, imposibil să-l urmeze. A rămas în orășelul acela de munte unde nu se întâmpla nimic în afara ploilor torențiale. Ploua cu broaște trei anotimpuri pe an.

         Se simțea singur și nerealizat. Nu știa unde ar fi trebuit să caute lumea aceea înțelegătoare. A greșit acordând credit maxim puterii cinstei și a modestiei? Plătea datoriile lui sau ale altora?

         Nu se mai gândi la nimic. Se ridică din pat odată cu primii zori și deschise cu grijă ușa dulapului de haine - scârțâia neplăcut și nu dorea să-și deranjeze vecinii. De pe raftul de sus scoase o cutie albastră de pantofi și o așeză cu atenție pe pat ca și când trebuia neapărat să-i facă inventarul. Dădu deoparte tot felul de acte, facturi, chitanțe, fotografii personale și numără cele câteva bancnote adăpostite sub ele. Era mica lui comoară. Un zâmbet discret i se lipi de buzele groase, semn că și-ar putea pune în aplicare planul lui îndrăzneț. Așeză cu grijă banii pe noptieră și puse cutia la locul ei. Da, va pleca la întâlnire. Dacă îl va aștepta lângă statuia din fața gării, conform promisiunii, viața lui se va schimba. Nu îndrăznea să gândească nimic mai mult. Punga cu cafea se golise de săptămâna trecută, așa că intră direct în baie.

         Întârzie o jumătate de oră sub dușul răzvrătit care stropea cu apă fierbinte toți pereții. Îmbrăcă peste cămașa asortată singurul sacou în carouri, special făcut pentru acea ocazie amânată ani și ani de zile. Cam demodat, dar îi cădea bine peste scheletul neprotejat de grăsime. Porni spre gară, salutându-și vecina de palier care nu-l recunoscu. Mai fusese îmbrăcat elegant la interviurile pentru angajare, dar niciodată așa.

         Călcă peronul gării odată cu ploaia. Ploua cu găleata. Cu cea mai mare găleată care exista. Își aminti cum într-o noapte o dusese pe brațe din stația de autobuz până în scara blocului. Ea îi ceruse asta, văzuse o secvență asemănătoare într-un muzical în vogă la vremea aceea.

         Trecuseră, zgomotos, vreo două trenuri grăbite cu oameni care citeau, mâncau, dormeau, râdeau. Al treilea opri în stație și își deschise larg ușile parcă special pentru el ca, odată urcat, să se bucure de o profundă schimbare a psihicului și să poată recupera timpul pierdut. Nu mai călătorise de mult timp cu trenul care acum i se părea foarte elegant. Se așeză confortabil, rezemându-și capul de spătarul scanului. Avea mult de mers. Până la capătul liniei. Închise ohii în încercarea de a se odihni măcar jumătate de oră. Avea emoţii mari, chiar dacă probabilitatea de a o întâlni tindea spre zero. Își dorea ca toți anii care trecuseră și nu aflaseră nimic unul despre celălalt să-i poată comasa într-unul singur.

         La capătul liniei îl așteptau cuminți răspunsurile la toate întrebările care nu-i dădeau pace de mult timp. Acolo se va elibera, va părăsi tărâmul viselor, al scenariilor fanteziste. Avea nevoie să trăiască în liniște, în realitate, cu fața spre un orizont.

         Nu-și amintea foarte multe detalii despre ea, despre cum arăta. Avea mai degrabă în minte chipul din fotografiile pe care le purtase alături de alte acte trebuincioase prin toate orașele pe unde hălăduise, sperând să adune cândva curajul să ajungă la ea. Își amintea destul de bine despre excursia lor în Bucegi. O vedea în camera de hotel, așezată în fața oglinzii punându-și cerceii cu agate roz pe care el îi cumpărase. Era o fată zveltă, cu pielea albă, ochii mari și zâmbetul cuceritor. Îi plăcea să picteze. După vacanța la mare ea povestise tuturor prietenilor că el era eroul ei - o salvase de la înec. De fapt, un val îi acoperise nasul cârn și, speriată, înghițise o gură de apă sărată. El o trăsese de mână spre mal și, mai târziu, când începuse să respire normal, o sărutase. Au mâncat porumb fiert și s-au pozat cu marea. Prima lor poză color.

         Într-una din gări, trenul frânase brusc și se trezi. Visase că-l întreba: "Crezi că îmi stă bine în bej?" și el alerga spre ea ca spre o Fată Morgana. Se ridică și făcu câțiva pași pe culoarul vagonului. Nu-și mai simțea picioarele ca și când toată puterea se scursese din el. Se așeză din nou, mai avea de mers aproape două ore până în orăşelul în care trăise prima poveste de iubire.

         Imediat după prânz, trenul se odihnea pentru drumul în sens invers din ziua următoare. Coborâse din vagon puțin derutat, și în câteva minute era în fața statuii înconjurată de un scuar cu trandafiri înfloriți pentru ultima oară în acel an. Câțiva călători cu trolere viu colorate umplură cele două taxiuri care-i așteptau. Se făcu liniște sub cerul lipsit de nori. Ajunsese prea devreme sau prea târziu.

         Rămas singur se așeză pe banca din stația de autobuz, lângă chioșcul cu câteva ziare întinse pe sfori. Simți o durere în piept și din nou senzația de înecare, însă își reveni repede.

         Gândi că probabil vina fusese a lui, dar lucrurile erau atât de complicate încât luciditatea şi scepticismul păleau când încerca să găsească răspunsuri veridice la tot ceea ce se întâmplase între ei. Se surprinse cu privirea îndreptată spre rotunjimea sânilor femeii care își împăturea marfa pregătindu-se de plecare. Simțea că fusese descoperit și întoarse capul înspre vitrina chioșcului.

         – O, Dumnezeule!, Aici erai?, se auzi o voce dintre foile tabloidelor prinse ca rufele la uscat, răvășite de vântul jucăuș.

         – Cu mine vorbeați?, o întrebă el pe femeia care îl privea, având în colțul gurii un zâmbet cuceritor.

         – Ați cam întârziat la întâlnire, domnule, răspunse aceasta cu voce tremurătoare. Obrajii femeii cu ochi mari prinseseră culoarea roz-cyclamen a cerceilor sclipitori.

         – O, mă bucur atât de mult să vă văd... - tuși el încet - să te văd...

                Se ridică de pe bancă și îmbrățișă femeia care acum plângea, strângându-l la pieptul ei ca pe un fiu rătăcitor. Îi dădu drumul din încleștarea brațelor și-l împinse în spate, lovindu-l cu ambii pumni deodată în piept fără să-i spună niciun cuvânt. El se apropie și o luă din nou în brațele lui puternice. Rămaseră așa mai multe minute în șir.

         În acea după-amiază de toamnă, soarele se retrase de pe ziarele și banca din stație, aruncând pete de umbră neagră, la întâmplare, peste orașul obosit. Se simțea aerul rece care prevestea schimbarea. Ea își puse peste umeri un șal de lână bej croșetat, încuie lacătul chioșcului și îl prinse strâns de mână pe bărbatul care nu i-a ruinat speranța adăugându-i veriga lipsă în lanțul vieții.

         – De ce m-ai lăsat să păzesc statuia asta atâta amar de vreme? spuse ea, surâzându-i. Hai acasă, ești flămând și obosit, știam că vă vei veni cândva, am și clătite ca în fiecare an de 1 octombrie. Și eu mă bucur că ai venit.

Tăcu, privindu-i chipul înseninat de plăcerea revederii nesperate. Apoi continuă  ca și cum i-ar fi ghicit frământările:

         – Nu este nevoie să-mi spui foarte multe, eu pot citi totul pe fața ta. Îți vei găsi aici o slujbă. Asta ți-ar asigura independența emoțională și financiară. Hai, să ne grăbim, că ploaia nu ne așteaptă!

         Bărbatul îi ținu ușa și o ajută să urce în microbuzul care aștepta de câteva minute în stație.

         Străzile nu semănau deloc cu cele străbătute cândva. Cerul se înnorase destul de repede, putea să plouă, dar cel puțin lui nu avea să-i pese. La scurt timp, trotuarele se umplură cu bulbuci de ploaie.

         – Ei, ce faci, ai uitat? spuse ea, râzând de sub umbrelă.

         El ridică nedumerit din umeri.

         – Păi, nu mai locuiești în același apartament, în blocul de vizavi?

         – O "prinţesă" nu merge prin ploaie niciodată, te rog să mă iei în braţe, sau nu mai poţi!?

[gina zaharia]

Felicitări, Geo! Din toată inima!

[Sofia Sincă]

Felicitări pentru această poveste mișcătoare, fantastico-reală, (cred) care creează emoții oricui o citește. Dacă este pe locul III, un loc binemeritat, este doar pentru că a cam neglijat toamna... subiectul impus de concurs. Dar a plăcut mult membrilor care au notat-o intens.

Felicitări!

Sofy

[bolache alexandru]

Felicitări!

[Nădejde Angelina]

Felicitări!

[Rădița Răpeanu]

 Am citit cu mare drag! Din partea mea, alese felicitări!

[Ana Ardeleanu]

Felicitări!

[Corina Militaru]

Sincere felicitări! Foarte frumos scris! :)

[Ionel Mony Constantin]

 Un  text foarte reuşit. Felicitări!

[Valeria Merca]

 Sincere Felicitari!