Un ţinut, o comoară şi... un condei!- de Helene Pflitsch,

[Ion Nălbitoru]

Un ţinut, o comoară şi... un condei!

 

 

            Să citesc ” Comoara blestemată”, trebuie să recunosc, a fost o provocare. Nu citisem de autorul cărţii, Ion Nălbitoru, decât un scenariu de film de scurt metraj şi o piesă de teatru publicate pe un site literar. Titlul cărţii, încadrat într-o copertă sugestiv aleasă, m-a făcut să cred că voi pătrunde pe tărâmuri de poveste şi aşteptam cu nerăbdare şi curiozitate să le cunosc, cu atât mai mult, cu cât, era vorba de pământ românesc, atât de drag mie.

            Intuiţia nu m-a înşelat. Ion Nălbitoru ne poartă cu măiestrie prin Ţinutul Vâlcelelor din timpul Principelui Pătru Valdescu, dând naştere unei legende istorice, asemănătoare cu cele întâlnite în povestirile sadoveniene.

            Principele Pătru Valdescu domneşte peste un ţinut bogat, cu oameni harnici, a cărui visterie este plină, singura lor grijă fiind apărarea de năvălitorii turci. Nimic neobişnuit, dacă tronul ţării ar avea un urmaş care să ţină frâul în mână, cel puţin, cu tot atâta înţelepciune ca şi Pătru Valdescu. Din păcate, soţia acestuia, dusă printre îngeri mult prea devreme, i-a lăsat doar dorul pentru o iubire puternică, nicidecum, un fiu.

            Principele, om cumpătat şi cu suflet mare, crede în puterea sângelui, îşi calcă peste mândrie şi încearcă o împăcare cu fratele hapsân, principe peste Ţara Severinului, căruia soarta îi dăruise doi fii. Demersurile sale rămân fără rezultat. Simţindu-ţi sfârşitul aproape, dezamăgit de frate, caută soluţia bună pentru păstrarea averii ţinutului său, pe care ani de-a rândul l-a apărat de năvălirile turcilor.

            Dar ce pământean îi putea garanta apărarea ei?

            După zile şi nopţi de chibzuială, ajunge la concluzia că, doar forţe autoputernice îl vor putea ajuta. Apelează la vrăjitoarea ce îşi ducea veacul în mândra pădure a ţinutului şi face pact cu Dracul, căruia îi încredinţează comoara, până în ziua în care, un urmaş al său, se va uni în dragoste cu cel al slujitorului credincios, căpitanul Preda.

” - Ai încredere în cuvântul unei zgripţuroaice?

   - Niciodată! În schimb comoara va fi ocrotită chiar de slujitorul ei, diavolul!”

            Drumul  spre vrăjitoare, prin pădurea împânzită de duhuri sinistre, îl înfricoşează pe Preda, nu însă şi pe Principe, care se simte apărat, decizia lui fiind una bună: ” Aceştia-s îngerii noştri păzitori. De regulă nu se arată oamenilor, deşi îi însoţesc pretutindeni. De această dată  s-au îndurat de noi, iar pentru întărirea credinţei ne-au dat de înţeles că suntem sub paza lor.”

   Testamentul lui Pătru Valdescu lăsat urmaşilor săi este emoţionant redat în discuţia avută cu Preda: ”V-am lăsat vistieria principatului aproape plină pentru a plăti tribut Sultanului, în caz de ameninţare cu războiul. Aveţi grijă ca locuitorii să nu cadă în foamete şi sărăcie indiferent de secetă sau pârjol în faţa duşmanului.” Şi în acelaşi timp lasă poruncă cu limbă de moarte:” De acolo, de sus, voi veghea asupra ţinutului strămoşesc pe care să nu-l înstrăinaţi niciodată. Când ne vom întâlni în cer vă voi trage la răspundere pentru încălcarea poruncilor mele!”

   Ca şi în orice legendă, conflictul dintre bine şi rău se încheie, prin victoria forţelor binelui, rămânând însă vraja, tocmai să păstreze în permanenţă echilibru: fratele hapsân împreună cu fiul mare vor fi nimiciţi de propria lăcomie, iar fiul cel mic, Mihai va continua visul unchiului său, păzit de acesta şi de îngerii Domnului.

   Ion Nălbitoru nu este însă un simplu narator al unei legende. El îşi crează personajele, fie ele umane, fie fiinţe himerice - în cazul de faţă Dracul cu slujitorii lui- cu o grijă deosebită, le pune în situaţii verosimile, scenele fiind descrise cu atâta măiestrie, încât te simţi făcând parte din ele, pur şi simplu, le vizualizezi. La tot pasul răzbat adevărate învăţăminte despre calea pe care, noi, muritorii, trebuie să o urmăm în viaţă spre a ne găsi liniştea şi a ne păstra sufletele curate:” Desfundă-ţi urechile, i-aţi cârpa de pe ochi, eliberează-ţi sufletul şi inima de povară şi lasă-ţi cugetul liber. Abia atunci te vei contopi cu Forţa Divină şi nimic în lume nu va mai fi un mister pentru tine.”

   Ar fii firesc ca legenda să se sfârşească aici, pentru că aflăm şi despre  dăruirea cu care şi-a slujit poporul tânărul principe, şi despre realizările măreţe din timpul domniei sale,” turcii suferiră cea mai mare înfrângere pe care o avuseseră vreodată şi acordară autonomie acestui ţinut de la Dunăre la Marea cea Mare şi până la Muntele de Miazănoapte!”

            Dar autorul, Ion Nălbitoru, trăieşte în prezent, este bun observator al evenimentelor recente de pe aceste pământuri de o frumuseţe rară, la care se adaugă credinţa şi hărnicia locuitorilor şi nu poate să le lase necunoscute.  Aşa că, duce povestirea mai departe, cu aceeaşi măiestrie în descrierea situaţiilor şi conflictelor la care adaugă mult umor şi o subtilă ironie.

   Dar la timpuri noi, oameni noi.

            Pătru, cel care se va dovedi urmaşul Principelui Pătru Valdescu, om tânăr, vrednic şi dornic să se înalţe pe puterile lui, are aceeaşi judecata sănătoasă şi înţeleaptă ca a strămoşului său:” Oameni buni, nu vă temeţi de puterile sale! Diavolul în realitate nici nu există! El este numai în obsesia noastră şi numai ideea existenţei lui ne domină şi ne întunecă mintea şi sufletul. Această babă este neputincioasă!”

            Pătru găseşte comoara şi vraja se rupe, pentru că Elena, iubita lui soţie nu este alta decât o urmaşă a lui Preda, slujitorul credincios al strămoşului său.

Găsirea comorii se răspândeşte ca fulgerul şi depăşeşte graniţele satului, până atunci uitat de autorităţi şi mai marii ţării. Vestea produce  agitaţie printre o sumedenie de instituţii şi persoane importante din ţară, iar Ion Nălbitoru o surpinde cu  ironie şi umor. „ În ziua următoare sosiră cu tam-tam senatori şi deputaţi, să se intereseze de situaţia materială a localnicilor şi de necesităţile stringente ale comunităţii.” şi se înfiinţează tot felul de comisii, că doar aşa e la noi la români, când ceva nou se întâmplă.

            Ministerele se întrec în a face tot felul de proiecte. „ Ministrul cultelor investeşte fonduri în renovarea bisericii. Un mare baron din metropolă sponsorizează înfiinţarea unui dispensar cu dotarea necesară de ultimă oră. Ministerul Energiei Electrice alocă fonduri pentru electrificarea acestui colţ de lume, uitat de civilizaţie. Ministerul învăţământului ia măsuri pentru modernizarea şi dotarea şcolii cu cele necesare desfăşurării unei activităţi didactice adecvate societăţii contemporane.”

            Presa, atât de importantă în viaţa prezentă, este la datorie cu întrebări, care mai de care , mai ”inteligente”.

   Ai putea crede că, descoperind comoara, misterul este elucidat şi lucrurile intră pe făgaşul normal. Dar autorul, nu vrea asta! El lasă loc de continuare, tocmai pentru că este un fin psiholog al fiinţei umane. Jumătatea comorii, preţul plătit pentru păzirea ei, rămâne în posesia Dracului, decis să urmărească fiecare pas greşit şi să găsească punctul sensibil al oamenilor cu care ar putea să devină de neînvis:” Pe ăştia îi voi folosi momeală pentru cei avari, hrăpăreţi şi lacomi! Le voi oferi celor ce-şi doresc bogăţie şi pentru care nu mai contează nici frate sau soră, mamă sau tată. În schimbul aurului le voi lua sănătatea şi sufletul. În final vor muri pe avere ca nişte cârpe neputincioase.” căci” Dracul nu face milostenie! Ăştia sunt destinaţi deopotrivă şi săracilor şi bogaţilor cărora le putem cumpăra sufletele.”

    Ion Nălbitoru este însă un optimist şi îşi încheie cea de-a doua parte a cărţii în acelaşi ton de mândrie faţă de locuitorii unui ţinut căruia îi aparţine cu trup şi suflet. Un vis de decenii al locuitorilor unui ţinut legendar se împlineşte: „Mare bucurie în familie, dar şi în întreaga localitate care prosperase de când moştenirea ajunsese unde fusese sortită. Aproape că întreaga comunitate îşi construi pensiuni, bineînţeles cu ajutorul şi sprijinul Valdeştilor!

O nouă viaţă şi un nou surâs înflori pe chipurile cetăţenilor, urmaşii locuitorilor de acum câteva sute de ani care au luptat şi apărat cu sângele lor acest ţinut fermecător!

Probabil, în aceste momente, principii Valdeşti şi căpitanii zâmbesc din Grădinile Raiului mulţumiţi de realizările urmaşilor lor!”

Două timpuri legate între ele de un ţinut, o comoară blestemată şi... spun eu, un condei. Condeiul lui Ion Nălbitoru, care s-a mişcat cu  măiestrie pe hârtie în timp ce a descris ţinuturile legendare,  transformând cartea lui într-o invitaţie de nerespins.

            Aştept cu nerăbdare să mă reîntorc pe plaiurile natale şi,  bine-nţeles că paşii mă vor purta spre aceste locuri. Sunt convinsă că ele merită nu numai atenţia mea, a unei românce cu dor de România, ci şi al multor altora care vor să cunoască o ţară şi un popor lăsat cu bucurie pe Pământ de Domnul.

 

Helene Pflitsch,

scriitor,

Wiehl, Germania

 

 

[Corina Militaru]

 Dacă n-aș fi citit cartea, Helene m-ar fi convins s-o fac. :) Foarte frumos!