Rolul

[Dobrica Mariana]

Era un actoraş de duzină, ştia asta foarte bine, nu va fi niciodată un star, nu va lua un Oscar, nu-şi va cumpăra o insulă exotică sau doar o femeie frumoasă, nu va face gesturi excentrice sau caritabile…

Se împăcase cu rolurile mici, cu acele prezenţe necesare, dar comune în economia unui film sau a unei piese de teatru; şi în viaţa de zi cu zi, între două roluri, era un om “mic”, cu o casă obişnuită în suburbii, cu o maşină şi o nevastă  la fel de obişnuite.

Nu i s-a părut neobişnuit să i se propună un rol  într-o piesă a unui teatru experimental care apăruse de ceva timp în oraşul la fel de obişnuit ca şi viaţa lui.

Nu, nu era nimic neobişnuit în această propunere, dar piesa în care trebuia să joace era neobişnuită. Rolul său, acela de soţ înşelat, părea destul de simplu de interpretat la prima vedere, nu necesita cine ştie ce talent actoricesc şi nici nu atrăgea prea mult atenţia spectatorilor, rolurile principale erau ale soţiei şi amantului acesteia, povestea lor „interzisă” ar fi trebuit să dea savoare şi să stârnească interesul (şi aplauzele) publicului.

Doar că, după primul act, în care apăreau personajele, se conturau circumstanţele şi se creau premisele unui conflict, regizorul chiar experimenta. Fiecare actor, în rolul său, trebuia să dezvolte acţiunea, să-i dea o curgere, să ajungă la un punct culminant şi la un deznodământ. Astfel, piesa se năştea din jocul lor, semăna, într-o oarecare măsură, cu compunerile acelea cu început dat din şcoala primară, în scrierea cărora trebuia să apelezi la fantezie şi originalitate şi la care (recunoştea fără reţineri sau resentimente) nu excelase niciodată. Iar ei, actorii, trebuiau nu doar să joace un rol, ci să şi-l asume, fiecare din propria perspectivă asupra aceleiaşi situaţii iniţiale.

Era  destul de modernist totul, avusese intenţia să renunţe la a mai fi „Soţul” (personajele aveau nume generice, ca în teatrul expresionist - „Amantul”, „Soţia”, „Vânzătorul de ziare”, „O prietenă”, „A doua prietenă”, „Omul cu două feţe”), dar după câteva reprezentaţii înţelese că acesta era rolul vieţii lui, că ar putea să fie mai mult decât un actoraş de mâna a doua, a treia, a noua...

Dacă la început se mulţumise să fie un soţ înşelat oarecare (ca atâţia alţii, de altfel), reacţionând fără prea multă iniţiativă la situaţiile create de „Soţie” şi „Amant”,  realizând astfel un personaj fad, fără strălucire, cu timpul  şi-a dat seama că această libertate nesperată  a personajelor faţă de dramaturg îi permite practic orice. Sau aproape orice...

A devenit, pe rând, soţul trist, lamentându-se sfâşietor, la modul romantic aproape, soţul indiferent, care îşi mai observa uneori soţia printre tigăi, cearşafuri sau ghivece de flori, soţul-prieten, care purta nesfârşite discuţii cu ea, încercând să înţeleagă cine era de vină pentru toate acestea (chiar şi-o asuma uneori), soţul gelos, suspectându-i fiecare privire, surâs, pas, fiecare cuvânt sau gând, soţul violent, care, prin loviturile sale, încerca să-şi ascundă sau să-şi vindece nesiguranţa de sine şi frustrările, soţul posesiv-abuziv, care controla,  de zece ori pe zi, minutele timpului ei, culoarea ochilor sau a părului, urma lăsată de talpa ei delicată pe nisip sau în baie, mirosurile ei de femeie încă tânără, care îi număra până şi lacrimile şi visele erotice sau exotice, soţul prea orgolios, incapabil să recunoască dezastrul căsniciei sale...

Pentru  a-şi intra cât mai bine în rol a început să aducă de acasă diverse obiecte: o pernă, o ceaşcă de cafea, o carte – un roman de dragoste uşor, din acela de citit în tren sau metrou, halatul de baie şi papucii chiar, nişte reviste de modă de-ale soţiei sale (ale adevăratei sale soţii), una din cămăşile ei de noapte, nişte flori, nişte fotografii, încercând să completeze şi să personalizeze astfel decorul destul de auster al piesei.

Poate din această cauză, lucrurile  şi planurile au început să se încurce. „Soţia” începu să semene din ce în ce mai mult cu cea de acasă, îi găsea şi recunoştea cu uimire aluniţa de pe obrazul stâng, o cicatrice în formă de floare pe braţul drept, mâinile cu degete lungi, ca de pianistă, aerul absent, parcă somnambul, cu care îşi bea cafeaua dimineaţa, cu gândurile dormitând încă, zâmbetele circumstanţiale sau încurcate, săruturile devenite convenţionale... Îl descoperi şi pe „Amant” într-un vag prieten, iar pe „Vânzătorul de ziare” (ziare în ale căror pagini descoperea crime, decese, cataclisme, chiar poveşti cu extratereştri) îl întâlnea deseori la semaforul din colţul Străzii 5, în apropierea locuinţei sale. Doar pe „Omul cu două feţe” îl vedea mai rar, dar nu se dădea în vânt după compania acestuia, tot timpul i se păruse un intrus, atât în universul lui domestic, cât şi în cel al piesei.

Când şi-a propus să devină soţul răzbunător, soţul criminal? Probabil când „Soţia” (soţia) şi „Amantul” (amantul) au devenit trufaşi, îndrăzneţi, nepăsători, eliberaţi de convenţii, strălucitori, atât de strălucitori încât îl orbeau, atât de frumoşi şi stranii în impudoarea lor încât el a ajuns  să fie conştient şi apăsat de mica lui existenţă incoloră şi inodoră, cu atât de multe motive şi justificări  şi atât de puţine sensuri....

Dar nu era numai asta, ci şi un articol din paginile unui ziar în care se prezentau detaliile unei crime, articol însoţit de fotografii în care două trupuri goale într-un pat alb pătat de sânge încremeniseră într-o îmbrăţişare chinuită; mai erau şi cuvintele insinuante şi neliniştitoare ale „Omului cu două feţe”  (mereu se întreba ce vrea să spună cu adevărat), mai erau şi privirile complice sau batjocoritoare, sau compătimitoare ale „Unei prietene”  (a lui?, a ei?), ale altei prietene  (reale sau de pe scenă)...

 Şi pistolul mic, lucios, negru - parcă o jucărie-, găsit într-o zi printre cutele cearşafului sau ale subconştientului său...

Nu  a mai ştiut să-şi gestioneze rolul, totul a căpătat  un aer de dramoletă ieftină şi senzaţională în absurdul ei: zgomotul asurzitor al armei, al cărui ecou a făcut ţăndări pereţii, vazele de flori, ceaşca de cafea şi toate gândurile sale; lacrima lui (pentru ei?, pentru el însuşi?) rămasă suspendată în aerul care părea a se rupe în fâşii lungi şi înguste ca nişte bandaje; sânge pe pat, pe podea, pe mâini, pe ibric, pe retină, pe suflet, pe vis, pe durere; ochiul ei, devenit o bilă de sticlă albastră, rostogolindu-se uşor pe podea şi lovindu-se de pantoful lui negru, mâna amantului încremenită pe sânul ei alb; nişte săruturi încă palpitânde risipite pe trupurile acum inutile, pe perne sau prin aerul sfâşiat...

Ultimul act?!...

O cameră ca un cub  (îi măsurase cu paşii toate laturile), cu pereţi albi pe care uneori urcau limacşi vâscoşi, o masă, un pat, o lumina albă, o fereastră mică, prin dreptul căreia mai treceau, din când în când, câte un om, câte un pom, câte un nor, a venit chiar şi un fluture... Mai venea şi „Doctorul” (când apăruse el în piesa asta, nu îl găsise în lista de personaje?), cu care vorbea despre el, despre rol, despre zile şi ceasul oprit, despre soare şi mare, despre nişte poveşti din copilărie, cam încâlcite...

Aştepta să se termine spectacolul, să primească aplauzele, să meargă acasă, pe Strada 5, să cumpere un buchet de lalele pentru soţia lui (îşi aminti că îi plăceau), ea să îl sărute vag plictisit când îl întâmpină la uşă, să privească noul serial sau să iasă la un restaurant chinezesc din zonă....Îl obosise rolul, ar trebui să îi spună regizorului că renunţă, el era doar un actor de duzină, cu o viaţă banală, cu o casă banală, cu o soţie banală...

[Vasilisia Lazăr]

Reverenţă!

Am adus textele în bibliotecă.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

[Sofia Sincă]

Excelent text!

De la un banal rol ai adus cititorul, la sfârşitul textului, la un suspans plin de friguri. Micul actoraş, lăsat liber să-şi compună scenariu, pentru a ajunge la măreţia actorului de star, pentru a se face remarcat intră prea personal în rol şi merge până la capăt. Crimă pasională...

Întotdeauna ţi-am admirat textele Mariana, însă acesta m-a impresionat prin dramatismul lui în comparaţie cu celelalte care aveau conţinutul mai mult hilar. Emoţia pe care reuşeşti să o laşi în text, atmosfera de scenă creată care nu lasă nimic de bănuit în privinţa finalului, fac din mica proză una mare ca şi conţinut, temă, mesaj.

Aceeaşi admiraţie din totdeauna, Sofy!

[Corina Militaru]

Brr...foarte bine sugerezi alunecarea unei minti bolnave.

Mi-a placut!

Cu prietenie,

[Dobrica Mariana]

Multumesc pt trecere.

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Reverenţă!

Am adus textele în bibliotecă.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

[Dobrica Mariana]

Multumesc pt lectura si aprecieri.

Sofia Sincă a spus :

Excelent text!

De la un banal rol ai adus cititorul, la sfârşitul textului, la un suspans plin de friguri. Micul actoraş, lăsat liber să-şi compună scenariu, pentru a ajunge la măreţia actorului de star, pentru a se face remarcat intră prea personal în rol şi merge până la capăt. Crimă pasională...

Întotdeauna ţi-am admirat textele Mariana, însă acesta m-a impresionat prin dramatismul lui în comparaţie cu celelalte care aveau conţinutul mai mult hilar. Emoţia pe care reuşeşti să o laşi în text, atmosfera de scenă creată care nu lasă nimic de bănuit în privinţa finalului, fac din mica proză una mare ca şi conţinut, temă, mesaj.

Aceeaşi admiraţie din totdeauna, Sofy!

[Dobrica Mariana]

Multumesc pt semn.
Corina Militaru a spus :

Brr...foarte bine sugerezi alunecarea unei minti bolnave.

Mi-a placut!

Cu prietenie,

[Ionel Mony Constantin]

 Un text foarte bun. Felicitări !

[Dobrica Mariana]

Multumesc pt lectura si semn.

Ionel MonyConstantin a spus :

 Un text foarte bun. Felicitări !