Mamornicul (Eseu)

[Ion Lazăr da Coza]

 

Mamornicul*

                                                                                                          Ion Lazăr da Coza

 

 

           Entomologii spun că sunteţi cam patru mii cinci sute de neamuri. Mai spun că existaţi de pe timpul dinozaurilor fiindcă s-a găsit un strămoş de-al vostru prins într-un chihlimbar vechi de vreo cincizeci de milioane de ani. Că voi veţi fi supravieţuitori pe acest pământ şi după un eventual război nuclear sau chiar atunci când Soarele, devenit o „gigantă roşie”, ar fi înghiţit planetele Mercur şi Venus iar radiaţiile ultraviolete vor fi făcând de mult timp ravagii pe Terra. Dintre toate rubedeniile voastre doar vreo treizeci aţi fi domestice. Adică sunteţi asociaţi cu locuinţele umane şi în niciun caz că aţi fi deprinşi cu omul şi că i-aţi fi de vreun folos. Generic, vi s-a dat numele de gândaci-de-casă. Nu ştiu dacă asta vă supără au ba. Încercând să facem puţină lumină, ori din contra să încurcăm şi mai tare lucrurile, înşirăm câteva denumiri căpătate în vreme, urmând ca fiecare să tragă la casta lui mai mult sau mai puţin ilustră ori să rămână orfan prin neaoşa vorbire a gospodinelor înfuriate: gândacul-morţilor (Blaps mortisaga) în unele regiuni numit şi borză, goandă sau goambă; gândacul-de-făină (Tenebrio molitor), morar sau grângoaşă; gândacul-de-casă (Phyllodromia germanica) menţionat şi ca şvab, tărhan, gâzoabă, corhan, torhan, rus, turhan ori tarcan…

           Nu, pe tine nu te-am pomenit aici, dar nădăjduim că te vei recunoaşte în rândurile de mai jos, iar dacă n-ai atâta duh te vom ajuta înspre final.

           Îţi faci apariţia îndeobşte în lumina difuză a amurgului, în lumina de stroboscop a televizorului ori a vreunei veioze băhnită. Chiar dacă simţi mişcare în jurul tău, tu nu cauţi să te ascunzi repede întrucât elimini o secreţie de-a dreptul pestilenţială atunci când eşti atins. Mersul tău se vrea ferm şi demn, însă aroganţa, însoţită cel mai adesea de un groaznic surplus adipos, te face întotdeauna hâd. Căţărat pe cele şase picioare subţiri şi păroase, înalte şi strâmbe, trupul masiv, în comparaţie cu membrele, stârneşte până şi râsul eunucilor văduvi. Nu, tu nu ai suferit vreo metamorfoză ca personajul lui Franz Kafka. Tu nu te vezi respingător în ipostaza ta. Aşa ai fost de când te ştii. Trăiai în celare şi debarale, în beciuri şi subsoluri umede şi răcoroase. Autostrăzile tale erau cărările şobolanilor sau ţevile de canalizare. De ce n-ai rămas acolo?! Nimeni nu te-ar fi remarcat în mod deosebit, pe nimeni nu ai fi deranjat în mod evident! Dacă ai fi continuat să te hrăneşti cu stropii râncezi de ulei de sub aragaz ori cu firimiturile mucegăite din spatele dulapurilor coşcovite aveam cu tine doar un război casnic, dar aşa provoci reacţii publice. Ai scos ţara asta din priză ca pe un frigider cât de cât populat şi ai transformat totul într-o clismă extrasă parcă dintr-un cadavru putred. Cu asta te hrăneşti tu. Asta vrei să te înconjoare. Acesta-i mediul tău.

          Ţii neapărat să ne convingi că nu ai şase picioare, ci că eşti un Shiva, hindusa zeitate cu patru mâini. Nu te amăgi – dansul tău nu reprezintă un ciclu de nimicire şi de formare a lumii. Tu nu ai clădit, nu clădeşti şi niciodată nu vei clădi ceva nobil! Tu doar distrugi, doar acaparezi. Furi fără nicio apăsare până şi din mâncarea bătrânilor din aziluri dar şi din bomboanele copiilor cu dizabilităţi, internaţi adesea în cămine sordide. Totul îţi prieşte. În special purulenţa. Fie ea morală, socială ori economică.

            Te amăgeşti că ai o aură. Vai ce blasfemie! Tu nu ai nimb, ci un halo sinistru. Dacă haloul ar fi din vapori de mercur şi fosfor, din acid clorhidric şi amoniac tot ar fi ceva de capul tău, însă tu eşti un planetoid din găinaţ umed înconjurat de cele mai respingătoare miasme. Acesta e ozonul caracteristic ţie şi pe care îl respiri cu nesaţ.

             Oh, şi dacă ne uităm la tine descoperim uşor patru adâncituri pe trupu-ţi dezgustător. Una în frunte, una în osânza de sub buric – ombilicul dovedeşte că ai avut totuşi o mamă!? – şi câte una pe umeri. Firesc, urmele acestea ar fi trebuit să fie lăsate de colţurile vreunei ferestre în chip de romb a vreunei închisori jilave. Dar nu. Acolo, în gropile acelea, îţi izbeşti degetele de vidanjă, închipuind o cruce mare şi curată fiindcă tu – vezi Doamne! – eşti evlavios. Ba ai construit şi vreo biserică prin oarece cătun sau ghetou, ori poate doar ai zugrăvit-o. Nu ţi-a ajuns numai atât: ţi-ai boit şi detestabila-ţi făptură pe sacrul perete. Asta ţi-a fost îngăduit deoarece şi prin altare şi amvoane sunt destui ca tine. Ai asistat batăr la o slujbă în biserica ridicată sau pictată din obolul tău? Dacă „da”, ai văzut desigur că enoriaşii nu stau la umbra frescei tale căci şi ea pute.

           Adesea eşti şi om politic ori stai în spatele a multor oameni politici, dirijând astfel o caricatură de partid. Imaginea de salvator al neamului e deconspirată încet-încet şi tot ce vremelnic i-a îmbătat pe naivi se transformă în greaţă şi-apoi în lehamite. Pentru teamă sau furie e deja prea târziu. Te-ai înmulţit suficient încât să stăpâneşti şi să împarţi cu cei de teapa ta stârvul ţării. Nici voi între voi nu vă respectaţi şi nu vă suportaţi exalaţiile, dar aveţi nevoie unul de altul. Obsecvioşi ai destui – cei prea slabi ca să-ţi arate oglinda sau cei ce aşteaptă să le arunci o ciozvârtă cangrenată, muiată în balele tale de varan de Komodo! –, numai că oricât ai fi de bogat nimeni nu te iubeşte! Nici măcar progenitura ta. Şi lui îi puţi, dar asta nu înseamnă că nu-ţi toacă banii infecţi în cluburile pline cu libărci…

           Cum spuneam, eşti foarte rezistent şi oportunist. Ai un număr mic de inamici naturali. Câţiva paraziţi şi prădători. Dintre aceştia din urmă, viespile din familiile Evanidae şi Ampulicidae ţi-ar mai veni de hac. Dar ce să facem dacă „doamna legată la ochi” nu e o astfel de viespe? Asigurat din această parte, continui să defilezi nepăsător pe sub ochii celor pe care-i consideri limacşi amorfi atunci când, anesteziindu-se în sărăcia lor, lăcrimează urmărind vreo telenovelă ori vibrează la un meci de fotbal jucat de echipa naţională.

              Te-ai recunoscut? Eşti tu: mamornicul sau clăbucul, moroslivul sau gringoaşa-puturoasă, gândacul-negru sau gândacul-puturos. Puţini, foarte puţini te ştiu pe numele latinesc – Meloe proscarabaeus. Din păcate, şi mai puţini sunt cei care nu mai suportă fetida-ţi prezenţă.

                                                                   Eseu publicat în revista „Oglinda Literară”

[Vasilisia Lazăr]

Excelent da Coza, excelent text! Nici nu se putea o comparaţie mai bună. Mamornicul e foarte rezistent, s-a adaptat bine... 

Toată admiraţia,

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumesc, doamna Lazăr!

I.

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumesc, Mihaela, pentru comentariul tău...

[Corina Militaru]

Descriere excelenta a... mamornicului.

Felicitari!

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Excelent ai cuprins caracteristicile gândacului-om în alegoria ta. L_ai încărcat de toate ''atributele'' posibile, i-ai aruncat, subtil, toate invectivele prin descrierea feluritelor neamuri de gândaci. Şi pe deasupra ironia clarificatoare, explicită subliniază mărci specifice ale caracterelor acestora.

Nu mă mir... talentul tău şi deosebita aplecare pentru scris aduce reuşita în fiecare paragraf al tău.

Admiraţie!

Sofy