LeiMar (10)

[Mariana Tasente]

Nu știu dacă faptul că nu ne-am sărutat în ziua aceea a avut o mare importanță dar știu că primul nostru sărut a fost special și nu l-am putut uita niciodată. În vara aceea, pe 3 iulie, am mai pierdut pe cineva care însemna foarte mult pentru mine. Bunicul! Îmi era atât de drag! Poate pentru simplul fapt că-mi citea gândurile dintr-o singură privire. Învățase asta în perioada aceea nefastă în care rătăceam cu gândurile și privirile prin univers. El le prindea din zbor, dădea ușor din cap, îmi zâmbea amar ( eu nu aveam ochi pentru nimeni atunci) și lacrimi fierbinți îi cădeau din ochii lui blânzi. Se uita în sus și buzele lui, aproape imperceptibil, rosteau rugăciuni sfâșietoare. Nu le auzea decât Regizorul! În marea Lui bunătate i-a ascultat rugăciunile și ceața prin care mintea mea rătăcea s-a ridicat și s-a risipit ca un fum aducând iar soarele pe cerul nostru. Bunicul mi-a fost alături în tot ceea ce eu mi-am propus să fac, chiar dacă își dorea ca noi să rămânem lângă ei. Asta nu însemna că nu-și exprima deschis părerea și mă lăsa să fac orice. Mă sfătuia și mă îndruma cu înțelepciune. Am știut întotdeauna să ascult sfaturile lui dar și să mă fac ascultată. Era de ajuns doar o privire ca el să știe că în sufletul meu erau furtuni interminabile. Furtună urmată de un calm aparent, iar furtună, iar calm...și...un uragan: plecarea lui! Nu era foarte bătrân, avea șaptezeci și cinci de ani, dar durerea pricinuită de plecarea mamei, unicul lui copil, apoi tot ceea ce a urmat, grija pentru noi, i-au slăbit inima lui bună. Sufletul lui și-a întins aripile și a plecat spre odihna veșnică, în locul acela verde unde avea întâlnire cu îngerul lui preferat, mama noastră! Bunica a rămas singură. Mergeam să o văd în fiecare week-end și petreceam ore întregi în grădină. Simțeam plutind în aer parfumul discret al bunicului, privirile lui care îmi descopereau gândurile nerostite erau prezente printre frunzele copacilor, vocea lui încă mai era purtată de adierea vântului. Mi-era dor de el, de sfaturile lui înțelepte, de zâmbetul lui dulce amar, de ochii lui triști care nu uitau niciodată să-mi surâdă timid. Îmi spunea mereu:

-LeiMar, puiule, zâmbește soarelui, lunii și stelelor și totul va fi bine! Se vor spulbera necazurile ca un fum și tu vei fi fericită! Știu asta!

Și bunica îi simțea lipsa dar nu vroia să vină să stea cu noi deși am încercat să o conving că mi-ar fi mult mai bine să o știu lângă mine, să o văd în fiecare zi, să o simt aproape. L-am implicat și pe Alint și, în cele din urmă, în duminica ce a urmat zilei în care mi-a mărturisit că mă iubește am plecat împreună la Tulcea. Bunica vroia să ne vadă și noi eram hotărâți să o luăm la Constanța. Când am ajuns acolo, ne-a primit cu lacrimi de bucurie în ochi și mi-a spus:

-Să fii fericită draga mea și strălucirea asta frumoasă din ochii tăi să nu dispară niciodată! Iar tu, i-a spus lui Alint, să ai grijă de asta! Să nu mai lași ochii ei verzi să se întristeze și să plângă, au plâns destul, a venit vremea să râdă fericiți!

Draga de ea! Mi-a purtat de grijă mereu, gândurile ei bune mă ocroteau ca o pelerină de ploaie. Am îmbrățișat-o amândoi și apoi am stat de vorbă cu ea până aproape de venirea serii. Când soarele se apropia de locul în care își făcea culcușul, l-am luat pe Alint de mână și i-am spus că vreau să-i arăt ceva. Ne-am oprit în grădină și i-am spus:

-Uite Alint, ăsta este locul în care mi-am petrecut orele acelea triste în care rătăceam și vocea ta mă aducea înapoi. E grădina lui buni! La prima vedere e o grădină obișnuită dar pentru mine este specială!

-Lei, uite cum facem! Tu mă ții de mână, eu țin ochii închiși! Tu îmi povestești cum arată grădina când e plină de viață și eu o voi vedea prin ochii tăi! Și, cine știe? Poate îi prind și eu magia! Vrei?

Zis și făcut! Ne prindem de mână, eu mă asigur că Alint ține ochii închiși, că nu trișează și încep să-i povestesc până se face noapte de-a binelea.

-Alint! I-ai prins magia?

-Da Maria! Povestești atât de frumos încât, dacă aș deschide acum ochii, m-aș trezi în mijlocul grădinii și ea mi s-ar arăta în toată splendoarea ei, așa cum o vezi doar tu!

-Poți să deschizi ochii Alint! Deja luna e sus pe cer și ne privește iar stelele au răsărit!

-E crai nou Maria! Iar stelele le-am văzut în ochii tăi atunci când m-ai privit!

Are ochii atât de calzi, de plini de iubire! Stăm așa, îmbrățișați, privindu-ne. Și nu mai simt frigul care se lăsase odată cu venirea nopții. Buzele lui îmi sărută fruntea, apoi ochii, obrajii și într-o clipă de magie buzele noastre s-au întâlnit pentru prima oară și... Un tremur ușor îmi trece prin tot corpul și un val de căldură îmi inundă inima rupând toate lăcățelele cu care o ferecasem. Și stelele au strălucit mai tare vibrând ca un imens foc de artificii. Și...îngerii care vegheau grădina lui buni au început să cânte. Și... grădina lui buni arată ca într-o seară de vară, învăluită de parfumul trandafirilor, al crinilor, al iasomiei. O simfonie de arome și culori!

-Ai văzut Maria că i-am prins magia?

 

În poveștile pe care le ascultam de la mama Lei se spunea că o femeie va fi mult mai prețuită de iubitul ei dacă ea i va se dărui pură, neștiutoare, temătoare. Probabil că acum aceste povești sunt considerate învechite. Dar mie mi-a plăcut întotdeauna ceea ce este vechi și de bun simț. Nu tot ceea ce este vechi este și bun. Dar ideea de a te păstra pentru cel care te face să vibrezi cu adevărat, pentru cel care vibrează pentru tine, era una de bun simț și am hotărât că eu așa voi face. Recunosc! Sunt o demodată! Nu mă consider un exemplu bun de urmat și nici nu sunt o formatoare de opinii. Vă povestesc doar ceea ce am făcut eu și azi nu voi folosi cuvinte care nu s-au mai spus. Prima mea noapte de dragoste, ca pentru multe alte femei, a fost una de neuitat. Eu am numit-o „Primul dans” și am să vi-o împărtășesc și vouă:

 

„E noaptea primului dans! Zeci de lumânări aprinse odaia luminează.

Buchete de trandafiri albi și roșii o înmiresmează.

Pășesc temătoare

pe-un covor de albe petale.

" -Dă-mi mâna ta, Maria, și-alungă-ți teama

ascultă muzica ce-o cântă inimile noastre

și lasă-te purtată de ritmurile ei! "

Tandrețe și blândețe

mângâieri și sărutări fierbinți

un țipăt de durere curmat de-un pasional sărut

o lacrimă pe-obraz uscată de alte sărutări fierbinți

și șoapte la ureche:

" -Iartă-mă, Maria!

Așa e primul dans!

începe dureros și apoi încet devine atâta de frumos!

 Ascultă muzica ce inima ți-o cântă! "

" -Inimă nebună! ce dans mă-nveți tu oare? "

Ce muzică divină!

Ce dans amețitor!

Mișcări unduitoare

când lente, când alerte

și-acordul ei final ne-nalță pân' la stele!

Ne prăbușim apoi

în marea de petale de trandafiri catifelați și moi

și inimile noastre, ca una, încep o nouă melodie

iar primul dans devine

O dulce amintire!”

 

Am pus ghilimele pentru că sunt aceleași cuvinte pe care le-am folosit pe blogul meu de pe site-ul de socializare. Eu eram îndrăgostită de un Alint adus de vânt într-o toamnă mai frumoasă ca oricând. Un Alint al sufletului până atunci se transformase într-un Alint al inimii până când destinul avea să hotărască pentru noi. Un Alint cu aromă de gutui dulci-amărui, cu gust de must dulce-aromat, adus de un soare blând și timid, ținut în captivitate de o rază de soare jucăușă și răsfățată iar după atâția ani de lacrimi și durere. Îndrăgostită de un Alint adus de un curcubeu din zâmbete de copii aruncat peste norii care mi-au umbrit cerul vieții. Îndrăgostită de un Alint!

 

[Sofia Sincă]

Dacă nu te superi, tot textul mi se pare cam desuet. Celelalte au iz literar, dar aici te-ai scăldat în formalisme, în patetism, fără a spune ceva deosebit. Dacă dorești să-l păstrezi doar ca simple amintiri pentru sufletul tău, să-l recitești la pensie, da merge. Însă valoare literară, puțină are. Ai culminat cu acest poem prozaic... mare pentru o proză ce dorește să se respecte și culmea cu această frază: Am pus ghilimele pentru că sunt aceleași cuvinte pe care le-am folosit pe blogul meu de pe site-ul de socializare. Ce însemnează asta? Face parte din text?

Ai multe repetiții, agasante: prea multe stele, petale de trandafiri, timpul verbelor oscilatoriu.

Însă, lucru lăudabil este că deși matură, că așa te arată poza, poți scrie în acest fel. Înseamnă că inima ta a rămas adolescentină.

Și totuși, eu am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Am citit cu plăcere și acest capitol. :)

Are ochii atât de calzi, de plini de iubire!... De ce ai trecut la prezent aici? :) Aș scoate explicația din final sau i-aș da altă formă. Zic și eu, tu hotărăști!

Cu drag,

[Mariana Tasente]

Mulțumesc doamna Sofy! Și pentru laude și pentru critici. :)
Sofia Sincă a spus :

Dacă nu te superi, tot textul mi se pare cam desuet. Celelalte au iz literar, dar aici te-ai scăldat în formalisme, în patetism, fără a spune ceva deosebit. Dacă dorești să-l păstrezi doar ca simple amintiri pentru sufletul tău, să-l recitești la pensie, da merge. Însă valoare literară, puțină are. Ai culminat cu acest poem prozaic... mare pentru o proză ce dorește să se respecte și culmea cu această frază: Am pus ghilimele pentru că sunt aceleași cuvinte pe care le-am folosit pe blogul meu de pe site-ul de socializare. Ce însemnează asta? Face parte din text?

Ai multe repetiții, agasante: prea multe stele, petale de trandafiri, timpul verbelor oscilatoriu.

Însă, lucru lăudabil este că deși matură, că așa te arată poza, poți scrie în acest fel. Înseamnă că inima ta a rămas adolescentină.

Și totuși, eu am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

[Mariana Tasente]

Mulțumesc doamna Corina. Nu știu dacă asta va rămâne forma finală, încă mai lucrez la poveste. E o bucățică din sufletul meu în ea. :)
Corina Militaru a spus :

Am citit cu plăcere și acest capitol. :)

Are ochii atât de calzi, de plini de iubire!... De ce ai trecut la prezent aici? :) Aș scoate explicația din final sau i-aș da altă formă. Zic și eu, tu hotărăști!

Cu drag,

[Mariana Tasente]

Încerc să-mi păstrez visele vii chiar dacă, după un timp, ele mor. Mulțumesc de citire! :)

iris marinov a spus :

Ştii să visezi frumos!