Sfârșitul

[Ionel Mony Constantin]

Nicolae simţi o durere cumplită undeva în stânga pieptului şi ştiu că aceasta înseamnă sfârşitul.

Prin faţa ochilor cu o viteză ameţitoare începu să i se deruleze filmul vieţii, fotogramă cu fotogramă, minut de minut, secundă după secundă . Nu se auzea nici un sunet, buzele personajelor se deschideau mute, rostind cuvinte pe care doar el le mai putea înţelege. Pe unele, le uitase demult sau abia, abia de îşi mai aducea aminte de ele. Pe altele nu le cunoscuse niciodată şi se întrebă de unde răsăriseră din senin şi de ce acum îl trăgeau la răspundere.

Evenimentele nu se se desfăşurau cronologic. Marele Regizor făcuse un film haotic care pentru altcineva nu ar fi avut nici un sens. Uneori fusese mărită viteza într-atât, încât actorii păreau că se mişcă automat, ca nişte marionete mânuite de sfori. Alteori intercalase la montaj imaginile în alb şi negru, cu unele intens colorate, în special cele cu steaguri, multe steaguri roşii, ca nişte buchete de trandafiri, amestecate printre cele tricolore. Printre ele mai puţin numeroase, revăzu altele cu însemnele unor ţări pe care nu le mai ţinea minte. Şi oamenii pe care îi vedea, erau diferiţi la culoare, unii tuciurii cu buzele groase, cei mai mulţi galbeni cu ochii pieziş, dar şi albi, de vârste diferite, care îl aplaudau. Ştia că este vorba despre el, dar uneori simţea un fel de detaşare, un deja-vu, ca şi cum s-ar fi privit de la distanţă, era el şi parcă nu era. Prin faţă îi trecu o caleaşcă cu blazon regal, în care stătea o doamnă distinsă, alături de un domn cu părul buclat şi amândoi făceau semne cu mâna, lumii care se înghesuia curioasă să-i vadă. Trecu şi un Lincoln Imperial cu steguleţe înstelate, trecură apoi maşini de teren şi din nou limuzine luxoase, majoritatea decapotabile şi în toate se afla mereu el, în zeci de ipostaze, alături de domni sau doamne cu îmbrăcăminte elegantă, cu zâmbetele bine înfipte pe obraz.

Uneori filmul făcea stop cadru, mai ales la secvenţele alb-negru, cele pe care n-ar fi dorit să le mai vadă niciodată. Operatorul insistase mai ales pe clădirile şi bisericile ucise, pe satele rase de lama buldozerelor şi pe străzile capitalei aruncată în haos de tenebrele cutremurului. Văzu lacrimile curgând pe feţele schimonosite de durere.

Din străfundurile memoriei pătrunse deodată în prim plan, mare cât tot ecranul, chipul brăzdat, de anii grei de muncă, al unui ţăran. Paloarea morţii îl făcuse cenuşiu, părul alb îi cădea în dezordine peste ochii închişi, era o simfonie de tonuri de la gri, la alb şi negru, doar printre buzele strânse, i se prelingea rebelă o şuviţă purpurie de sânge.

Brusc îşi aminti, ăsta era ţăranul ăla nesupus, care refuzase să semneze. Se revăzu în uniformă, livid, după ce pistolul i se descărcase, mai mult fără voie,de teamă, când acesta se ridicase uriaş în faţa lui, cu pumnii strânşi, apărându-şi pământul...

Încercă să se înpotrivească avalanşei de amintiri, să le determine să asculte de ordinele lui, aşa cum făcuse toată viaţa, cu cei pe care îi condusese. Constată curând, că putea chiar să le deruleze, înainte sau înapoi, folosind câteva cuvinte.

– Mamă, unde eşti mamă, îşi spuse, şi se regăsi în genunchi, îngrămădit printre ceilalţi fraţi, pe podeaua de lut, lângă măsuţa joasă, cu mămăliga aburindă pe fundul de lemn, pe care Alexandra o închina întotdeauna, înainte să o taie. Mamă, rosti iar, şi acum era la înmormântare în biserică, unde intrase pentru prima oară după atâţia ani, fulgerat de bliţurile orbitoare ale reporterilor, doar pentru că aşa îşi dorise ea.

– Am fost iubit, îşi zise din nou, şi se revăzu în balcon , în lumina soarelui de august cu mulţimea de oameni aclamându-l entuziastă, numai pe el, doar pe el, multiplicat in miile de portrete , pe fiecare pancartă, pe fiecare zid, în fiecare casă. El, marele cârmaci, urmaşul voievozilor de odinioară, cu topuzul în mână, ctitor şi întemeietor de ţară nouă.

Filmul căpătase deodată sonor, aceeaşi mulţime se adunase din nou, tălăzuind sub balcon, cu aceleaşi portrete. Se auzeau vocile crescând în intensitate, sub cerul plumburiu de iarnă, dar de data aceasta nu se mai sacandau lozinci,de jos urca un vuiet cumplit, ca un vânt prevestitor de furtună.

– Imagini frumoase, vreau imagini frumoase, rosti, dar în loc de imagini, din subconştient, pătrunse până la el o voce groasă, tăbăcită de tutun:

– Nicule, acum în decembrie, e frig, să vii deseară să dormi cu mine în celulă.

– Nea Ghiţă,mata eşti? se auzi spunând fericit şi declicul se produse, era acum la Doftana, el adolescentul peltic, luat sub aripa ocrotitoare a marelui şef comunist.

– Dă-le bani, se insinuă de undeva o altă voce ascuţită, de femeie, promite-le ceva, repetă vocea şi imaginea reveni asupra mulţimii, huiduind indignată.

– Lenuţa, şopti, folosind numele ei de odinioară, unde ai fost până acum regina mea ? Încercă să o regăsească, aşa cum o cunoscuse demult, în tinereţe, la serbarea câmpenească unde fusese aleasă regina balului, dar nu mai reuşi. Imaginea se blură treptat, apoi se întunecă şi dispăru.

Soldaţii începuseră să tragă fără să mai aştepte vreo comandă. Pe revoluţionarul de profesie Nicolae Ceauşescu, al doilea glonţ îl lovi la câteva secunde, după primul, fără să reuşească încă să-l omoare .

Încercă să se întoarcă, spre tovarăşa sa de luptă, să o încurajeze, dar simţi că i se înmoaie picioarele. Începu să cânte Internaţionala şi se prăbuşi.

 

 Decembrie 20, 2012

(text revizuit)

 

[bolache alexandru]

Ar fi interesant un roman scris de dumneavoastră despre acest subiect.Dacă la- ți scris și nu l-am citit cer iertare...

[Sofia Sincă]

Îmi amintesc că am mai citit textul.

Savuros şi parodic, imaginaţia autorului merge pe o linie cu mult adevăr. Dar oare a mai avut timp să-şi deruleze ceva din ''marile înfăptuiri''? Cine ştie...

Oricum textul sună bine, produce efectul scontat.

Morala: indiferent cine eşti în această viaţă, dincolo eşti un muritor de rând.

Încercă să se înpotrivească- typo împotrivească.

Am recitit cu plăcere şi amuzament!

Sofy

 

[Corina Militaru]

Am recitit cu placere. De acord cu Alexandru. Cred ca ar iesi un roman interesant tinand cont de stilul si cunostintele/experientele autorului.

Pretuire,

[1aaqlqbun120u]

ignor antipatia  d. Mony, oricum absurdă și mă  opresc la subiect - moartea celor doi a fost ceva oribil, nu l-am iubit niciodată pe  dictator, dar   răpirea cu elicopterul, arestul la Târgoviște, procesul   ordinar sub aspect juridic,  execuția -asasinat politic   vor rămâne  ca niște pete urâte, a fost un joc murdar al  Iliescului, al securiștilor  dornici de înavuțire, nu văd  nimic savuros, nici comic în evocarea acelor momente. Dacă va urma un roman și va fi gândi cu seriozitate,  cred că îl voi citi, succes, mister Mony și fiți mai puțin încrâncenat în 2014, nu am nimic comun de împărțit cu Dvs. Vorbesc civilizat  cu Dvs.  Nu trebuie  nici să-mi răspundeți, nici să ștergeți, am comentat cu obiectivitatea   cu care citesc orice text, acesta are unele calități literare, mai slab la partea comică care nici nu își au rostul. Ceaușescu chiar a crezut că este un „adevărat comunist”, deși nu a fost niciodată. Mult noroc. Martor mi-e   Cel de Sus că nu-mi place să mă cert cu nimeni.