Genialul

[George Rizescu]

GENIALUL

L-am văzut în Parc. Era aşa cum îl ştie tot centrul ora­şului, cu acelaşi costum gri-petrol, de treizeci de ani, cu pantofii negri de la nuntă, dacă nu mă înşel, încă li se mai văd urme din lacul strălucitor, cămaşa, fostă pro­ba­bil albă, acuma de o culoare nedefinită, ceva între galben închis ori maro spălăcit… Pe cap poartă acelaşi tip de bască albastră cu două cordeluţe atârnate la spate, un fel de bască marinărească.

Am mers spre el aşa cum mergi spre un prieten de-o viaţă, cu mâna întinsă şi sufletul deschis.

I-am spus aşa cum se spune: „Bună, Nae” şi el mi-a răspuns aşa cum se răspunde, cu un sincer, „Bună, frate”…

I-am făcut semn că ar fi bine să ne mişcăm împreună spre Teatru, iar el mi-a spus că ar vrea să meargă în sens invers, spre Prefectură…

Ne-am privit aşa timp de câteva secunde, ne-am zâm­bit aşa cum ne zâmbeam de obicei acum mai bine de treizeci de ani şi ne-am făcut semne cu mâinile, în sensul că fiecare o să plecăm pe direcţia dorită.

Când am ajuns în faţa Teatrului, am primit vestea cumplită că Nae tocmai s-a înecat în bazinul fântânii arteziene din centrul Parcului.

Am venit într-o fugă la locul accidentului şi am aflat că, de fapt, Nae nu s-a înecat pur şi simplu, ci s-a aruncat în fântână, tocmai când jeturile splendid iluminate ale apei tresăltau măreţ, după Fuga lui Bach!

Am uitat să vă spun că Fântâna în care s-a aruncat Nae este una cântătoare, că a costat municipalitatea un milion de euro, iar Nae, „Domnul Nae”, singurul om de ştiinţă al Cetăţii, cu cincizeci de diplome interna­ţio­nale de inventator la activ, omul care a construit primul centru comercial de „zonă provincială” din ţară, rămă­sese şomer de şase luni…

Cineva, din apropiere, vorbea în gura mare că dom­nul Nae era un mare iubitor de muzică, şi că n-ar mai fi ştiut să facă faţă emoţiilor artistice, create de jocul apei din fântână şi sunetele minunatei opere preclasice, iar altcineva, altcineva din grupul nostru de prieteni, a venit cu teoria, că domnul Nae s-ar fi aruncat în fântână din pură curiozitate ştiinţifică, vrând probabil să experi­men­teze un alt principiu ştiinţific încă neelucidat, de pe vremea lui Newton…

Răutăţi mărunte, spuse de oameni de duzină…

Pe mine, pe mine, aşa ca simplu cetăţean, m-a im­pre­sionat figura veselă a mortului. O veselie aparte, o veselie pe care nu i-o mai văzusem pe chip de foarte multă vreme. Parcă i se eliberase sufletul de o imensă greutate, parcă i se dăduse în sfârşit premiul Academiei pentru minunatele sale rezultate ştiinţifice puse, atâta amar de vreme, în slujba comunităţii…

Domnul primar, care tocmai sosise dintr-o călă­to­rie prin nordul Europei, s-a declarat efectiv şocat de faptul că domnul Nae, în nesăbuinţa lui macabră, a lovit cu trupul, trei ştuţuri din configuraţia Fântânii şi, precis că sâmbătă, la ora de concert în aer liber, Fântâna n-o să mai cânte la parametrii optimi.

Sfios, dar cu bunul-simţ pe care deja i-l ştim, edilul a spus în şoaptă, făcându-şi cruce:

– Ar fi putut să-şi aleagă podul de peste Argeş, ba­ra­jul hidrocentralei, un balcon de bloc, dar nu fântâna asta care ne costă o grămadă de bani…

Preotul nostru, de la Biserica din Centru, a venit imediat cu steagul morţilor şi câteva lumânări, pentru a nu lăsa sufletul bietului Nae să plece haihui, spre alte direcţii, decât spre slava Cerului…

Un ţigan de la salubritate, aflat întâmplător aproape de „accident”, ne spune că de fapt domnul Nae nu s-a aruncat în Fântână, aşa, pur şi simplu… „A privit atent spre toţi oamenii din preajma sa, s-a uitat şi la mine, că mă cunoaşte, apoi s-a uitat lung spre Sfânta Biserică din capătul străzii, s-a închinat, de trei ori s-a închinat, a scos din buzunarul hainei o bucăţică de pâine pe care
a frământat-o uşor între degete şi a aruncat-o, aproape râzând, unei perechi de porumbei, care tocmai atunci se jucau cu umbra lui”, a mai zis ţiganul, vădit emoţionat de eveniment, dar şi cu o vizibilă undă de regret în glas…

– Bă, oameni buni, a strigat o femeie cu un caniş imperial în lesă, cunoaşteţi vreo rudă a ăstuia? Ştie cineva vreun număr de telefon? Avem pe cine anunţa să-şi ridice mortul?

Dintr-odată s-a făcut linişte.

Toţi cei de acolo îl cunoaştem foarte bine pe dom­nul Nae, dar nimeni, nimeni nu ştie cu precizie dacă domnul Nae mai are pe cineva, dacă dincolo de genia­li­tatea lui dovedită şi de marile foloase aduse comunităţii, mai are totuşi pe cineva, pe cineva care eventual ar putea să-l îngroape…

– Nu cred că are pe nimeni, veni răspunsul sec al primarului.

– Nici eu nu l-am văzut vreodată însoţit, vorbi şi Preotul.

– Este singur, vă spun eu, zise ţiganul de la salu­britate. Îl ştiu, am fost la el acasă… Nu are nimic nici acasă, decât cărţi… numai şi numai cărţi… iarna tre­cută, de frig se acoperea cu cărţi…

– Atunci e grav, zise din nou primarul. O să fim nevoiţi tot noi să-l rezolvăm… şi stăm mai prost ca niciodată la capitolul „fonduri pentru înmor­mân­tare”…

– O să-i facem un coşciug mai ieftin şi gata, zise Preotul. Ne ocupăm noi de cele sfinte după obicei… Uite, domnul Genică, aşa ca prieten, să-i facă o cuvântare, să spună ceva acolo… vrem, nu vrem, a fost totuşi cel mai luminat om al Cetăţii…

Ne-am despărţit fiecare cu sarcina lui.

Ţiganul de la salubritate a rămas să-l scoată din fântână pe domnul Nae, ajutat de câţiva gardieni veniţi la chemarea primarului.

În câteva minute o maşină a salvării a venit să-l ri­dice pe domnul Nae şi să-l ducă la IML, pentru autopsie. „Astea sunt regulile.” a spus medicul legist, vădit supă­rat că domnul Nae s-a găsit să-şi pună capăt zilelor exact în tura lui liberă…

În sfârşit, în mai puţin de o oră, tot spectacolul ăsta „de prost-gust”, cum l-a denumit şi domnul primar, s-a terminat.

Strada a revenit la forfota ei specifică, domnul pri­mar s-a dus la Primărie, Preotul s-a dus la Biserică, Ţiganul de la salubritate s-a dus acasă la domnul Nae… şi dom­nul Nae a fost dus la Morga de la IML…

Eu, aşa cum deja aţi aflat, am ca sarcină să-i fac un fel de cuvântare, un aşa-zis necrolog…

Nici nu ştiu ce să spun.

Este adevărat că-l ştiu bine pe domnul Nae, mi-a fost chiar prieten, dar uite că, acuma când trebuie să spun ceva mai special, să vorbesc efectiv despre el, nu prea ştiu ce să spun… Aş vrea să-l cert, să-i spun acuma ceea ce nu i-am spus niciodată, să-i spun să mai lase munca, să se mai odihnească, să se mai ocupe şi de interesul lui personal, dar la ce folos? A lucrat toată viaţa spre binele acestei Urbe, a construit centrul civic al Oraşului, a construit Strada Mare, a construit şi mereu a con­struit… toată viaţa lui a construit…

Este singurul om din oraşul nostru care nu şi-a luat niciodată concediu de odihnă… „Odihna te leneveşte şi te ucide.”, spunea domnul Nae ori de câte ori avea prilejul să-ţi vorbească despre munca lui.

Pentru el însă, pentru sufletul lui, domnul Nae n-a prea construit nimic.

Ţiganul de la salubritate are dreptate… Domnul Nae s-a ocupat numai şi numai cu studiul, numai şi numai cu cartea, numai şi numai cu munca… Ce să spun eu acuma, în plus, despre domnul Nae?

O să spun şi eu atâta cât ştiu.

A fost un om al muncii şi un om al cărţilor… A fost, în felul lui, un geniu… Nu ştiu dacă sună frumos, dar ştiu că spun adevărul, că nu pot să mint…

Nu înţeleg, totuşi, ce l-o fi apucat să se arunce în Fântâna cântătoare din centrul Oraşului?!

Dumnezeu să-l ierte pe domnul Nae. Aş mai vrea, dacă se poate, să ne ierte Dumnezeu şi pe noi.

Nu ştiu de ce, dar simt că fără El, adică fără dom­nul Nae, Oraşul ăsta cu fântână cântătoare nu prea mai are nimic de preţ…

14 noiembrie 2010

[Sofia Sincă]

Impresionant! Aşa cum se obişnuieşte la noi, cei mai de preţ cetăţeni ai urbei sau ai ţării nu sunt apreciaţi. Sunt mulţi sportivi sau actori care mor în sărăcie, uitaţi de concetăţeni... Aşa şi cu domnul Nae. Un geniu, un neînţeles lăsat la voia întâmplării... ba a mai rămas şi şomer. Grija edililor pentru cetăţean... sau mai bine zis dezinteresul edililor...

Proza scurtă este scrisă ireproşabil, de o mână sigură, corectă din toate punctele de vedere. Mesajul bine infliltrat în fraze, atenţia scriitoricească, dau lecturii valoarea cuvenită.

O singură remarcă aş face: – Nu cred că are pe nimeni, veni răspunsul sec al primarului. - eu aş pune, - Cred că nu are pe nimeni, veni răspunsul sec al primarului. sau Nu cred că are pe cineva apropiat, veni răspunsul sec al primarului.

Însă văd că mica proză este scrisă de multă vreme, poate e şi publicată...

Nu ştiu de ce, gândul mă duce la mica fântână cântătoare-dansatoare din Piteşti, mai ales că se face apel la podul de peste Argeş, biserica din centru sau la baraj. Eu sunt piteşteancă.

Am citit cu deosebită plăcere şi vă urez bun venit cu proză în site-ul nostru. Suntem bucuroşi că ne_am îmbogăţit cu încă un prozator.

Cu respect, Sofy!

[George Rizescu]

  Mi-aţi produs o bucurie!

Cu aleasă preţuire,

G.R.

[Corina Militaru]

Impresionat text, chiar dureros! Foarte bine sugerat dispreţul faţă de valoare, prezent oriunde în jurul nostru azi, pe aceste plaiuri. Scris excelent, îmi place stilul, şi nu de acum. V-am mai citit în alte locuri. Vă mai aştept şi cu alte proze. :)

Cu prietenie,

[George Rizescu]

Mă bucur că ne-am întâlnit pe această pagină.

Cu preţuire,

G.R.

[Gabriela Grădinariu]

Din păcate nu ne raportăm toţi la acelaşi sistem de valori, din acest motiv extremele pozitive trăind adevărate drame. Text cu mesaj limpede, construit cu măiestrie, preţuire!

[Ion Lazăr da Coza]

O proză curată, despre oameni curați.

da Coza

[George Rizescu]

Vă mulţumesc, domnule Da Coza pentru trecere şi preţuire. Am fost plecat din ţară şi îmi cer scuze pentru întârzierea mesajului...

Cu preţuire,

George