Gramatica limbii române (I)

[Valeriu Anghel]

La început de secol XXI, elevii învață în școală

gramatica lui Creangă

Este știut faptul că nicio limbă nu poate fi utilizată corect dacă însușirea ei nu se face prin asimilarea și respectarea unor reguli gramaticale de bază. Limba română modernă a început să fie structurată în tratate științifice de nivel european pe la mijlocul secolului trecut. În 1948, lingviștii bucureșteni, în frunte cu proaspătul academician Al. Graur, au inițiat elaborarea unei gramatici a limbii române, pe baza unor concepții mai evoluate. Lucrarea a apărut în două volume în 1954, apoi sintetizată într-un singur volum, în 1956. Cercetările interbelice în domeniu nu au putut fi fructificate din cauza instaurării regimului comunist.

 

Alinierea la propaganda sovietică

 

            La începutul acestui an s-au împlinit șase decenii de la apariția lucrării „Marxismul și problemele lingvisticii“ semnată de I. V. Stalin, ultimul amestec brutal al dictatorului în activitatea oamenilor de știință, la 5 martie 1953 trecând în lumea umbrelor. Elev de liceu fiind, nu am înțeles deloc de ce la orele de română a trebuit să-mi „însușesc“, până la finele anului, „învățăturile“ generalissimului despre limbă și nu limba română propriu-zisă.

            Introducerea la compendiul din 1956, după care m-am pregătit pentru intrarea la facultatea, e plină de citate din Marx, Engels și Lenin, în consens cu ideile din broșura lui Stalin, care demasca idealismul și antiistorismul teoriilor burgheze în materie de lingvistică.

            „Găsim în această lucrare definiția exactă a limbii ca fenomen social – se spunea în introducere –, apoi datele fundamentale privitoare la legătura dintre limbă și societate, la legile interne de dezvoltare a limbii, unică și comună pentru întregul popor, la limba viitorului (probabil rusa – n. n.), unică pe tot pământul în societatea comunistă“.

            După șase decenii, din combaterea ideii lui N. I. Marr că ar exista limbi diferite pentru fiecare clasă socială în parte a rămas pentru toți doar... engleza, impusă de tehnologiile actuale ale informației și comunicării.

 

La vremuri noi – gramatici noi

 

            Pe măsură ce regimul de la București se desprindea de Moscova, lingviștii români începeau și ei să se debaraseze de balastul științei sovietice. În 1963 se tipărește ediția a II-a a „Gramaticii Academiei“, cu „î“ la toate cuvintele, dar în 1966, la doi ani după Declarația PCR din aprilie 1964, apare un tiraj nou al ediției a II-a, „revăzută și adăugită“, litera „â“ revenind atât în familia de cuvinte a substantivului „român“, cât și în numele unor personalități de plin rang precum Brâncuși, Cândea, Pârvan.

            Toate aceste gramatici oficiale, cărora li se adaugă cele de autor (una specială fiind „Gramatica de bază a limbii române“ din 1982 a academicianului Ion Coteanu, prin admiterea predicatului verbal compus) sunt îmbunătățiri ale celor tradiționale, prima fiind „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae“ de Samuil Micu și Gh. Șincai, publicată în 1780. Gramaticile școlare după care au învățat elevii s-au fundamentat de la epocă la epocă, pe aceste lucrări.

            Cele două volume – „Cuvântul“ și „Enunțul“ ale „Gramaticii Academiei“ din 2005 (coordonator Valeria Guțu Romalo), sintetizată într-unul singur în 2010 sub titlul „Gramatica de bază a limbii române“ (coordonator Gabriela Pană Dindelegan) renunță la descrierea tradițională a limbii (deși se pleacă de la ediția din 1963) și se racordează unei noi abordări a fenomenului lingvistic.

            Față de gramaticile de până acum, descriptive și normative, noua versiune a Gramaticii Academiei „asociază aspectul descriptiv cu perspectiva funcțională asupra limbii, a cărei componentă principală o constituie raportarea la procesul de comunicare“ – după cum ne încredințează „Prefața“ la volumul I („Cuvântul“).

            Din această perspectivă s-au impus, ca unități de bază ale limbii, cuvântul (care aparține atât sistemului, cât și actului discursiv) și enunțul (unitate de bază a comunicării).

            Oferind o descriere actualizată a evoluției limbii și a cercetării gramaticale din ultimele decenii, cele două volume ale Gramaticii Academiei din 2005 constituie „un temei și un imbold de înnoire a predării (gramaticii) limbii române în școală, în sensul înțelegerii organizării limbii și a mecanismelor de utilizare a sistemului în procesul de comunicare“.

            „Gramatica de bază a limbii române“ din 2010 simplifică acest demers, dar nimeni nu s-a sinchisit până acum să modernizeze însușirea limbii materne, eșalonând cunoștințele concentric, de la clasa a II-a până la clasa a XII-a, în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor. Copiii sunt astfel obligați să se chinuie, ca Trăsnea din „Amintirile“ lui Creangă, cu învățarea unor noțiuni și reguli depășite de mult, ceea ce poate duce la o respingere a însăși învățării.

 

Variante năstrușnice ale scrierii

 

            Efectele cantonării cu încăpățânare în regulile uneori anacronice ale studierii limbii române se pot constata foarte ușor în scrierea năstrușnică a unei secvențe de enunț: „În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial...“, pe care o cităm cu scopul de a nu o mai repeta nimeni: „În timpul celui De al Doilea Război Mondial....“.

            Potrivit gramaticii care se învață în școală, „cel“ din secvența de enunț de mai sus este articol demonstrativ, iar „al“ este articol posesiv/genitival în componența unui numeral ordinal. Scrierea cu literă mică al cuvântului „al“ este recomandată în mod greșit și de DOOM², cele două lucrări fiind elaborate concomitent, fără consultări mai amănunțite între colectivele de autori.

            În noua versiune a Gramaticii Academiei, „cel“ și „al“ nu mai sunt articole, ci pronume sau adjective pronominale. „Cel“ este astfel pronume/adjectiv demonstrativ semiindependent, care necesită prezența unei compliniri (nu poate apărea singur) și are funcția sintactică de determinant al grupului nominal citat. „Al“ este formant obligatoriu al numeralului ordinal, formează deci o unitate morfosintactică cu „doilea“. În structura [demonstrativ semiindependent + de + numeral ordinal cu valoare de adjectiv], cuvîntul „de“ este total delexicalizat (nu are sens) și nu impune numeralului pe care îl precedă cazul acuzativ. De aceea, în acest context, „de“ nu este cap al unui grup prepozițional, singura sa funcție sintactică fiind aceea de conector cerut de numeralul ordinal cu valoare de adjectiv. Amalgamat cu numeralul „întâi“, a dat forma invariabilă „dintâi“: „cel dintâi copil/celui dintâi copil“.

            Forma corectă a grafiei grupului nominal luat ca exemplu este deci „Cel de Al Doilea Război Mondial“ indiferent de locul pe care îl ocupă într-un enunț.

 

Regândirea sistemului gramatical românesc

„Limba este întâiul mare poem al unui neam“ – spunea Lucian Blaga.Este tezaurul prin care neamul își recunoaște propria-i ființă și prin care moștenește averea intelectuală și istorică a strămoșilor săi. Acest tezaur este însușit de membrii comunității ținând cont de inegalitățile dintre: 1/ cultura lingvistică elaborată la nivel academic și cunoștințele despre limbă considerate util a fi transmise; 2/ cunoștințele considerate util a fi transmise și cele încorporate efectiv în lucrări destinate tuturor; 3/ cunoștinețele destinate tuturor și cele considerate util a fi transmise elevilor; 4/ cunoștințele prevăzute în programele școlare și cele cuprinse în manuale; 5/ cunoștințele cuprinse în manuale și cunoștințele însușite efectiv de elevi.

            Derularea acestui proces s-a oprit însă pe la mijloc. Dacă în lucrările elevilor mai găsim formulări de tipul „Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa“ ori „Manole a pus-o pe Ana la zid și a început s-o lucreze“ nu ne gândim niciun moment că acestea ar fi cauzate de ignorarea noii abordări a gramaticii de către diriguitorii învățământului.

 

Heliocentrismul lui Copernic și noile Gramatici ale Academiei

 

            Unul dintre cei mai mari astronomi ai Antichității a fost Ptolemeu (sf. sec. I – cca 170 era creștină). Principala sa operă „Megale Syntaxis“ este o sinteză a cunoștințelor de astronomie din epoca sa, bazate pe sistemul geocentric al lumii (Soarele se deplasează în jurul Pământului, care este fix), teorie care a dominat tot Evul Mediu fără ca cineva să sufere din cauza acestui neadevăr (cum nimeni n-a murit pentru că a învățat în școală că vocabula „cel“ este articol demonstrativ sau adjectival și nu pronume/adjectiv demonstrativ semiindependent cum este interpretat astăzi).

            Cel care a fundamentat primul teoria heliocentrică a sistemului nostru planetar (mișcarea planetelor în jurul Soarelui) este astronomul polonez Copernic (1473-1543), răsturnând „adevărul“ lui Ptolemeu abia după aproape 1400 de ani. A greșit și Copernic puțin, susținând că Soarele ar fi centrul Universului. Teoria sa a fost însă pusă la index de Inchiziție 200 de ani, până la începutul secolului XIX. Planetele de la marginea sistemului solar au fost descoperite după moartea astronomului polonez: Uranus în 1781, Neptun în 1846 și Pluto în 1930.

            Ceea ce s-a petrecut în timp cu teoriile privind sistemul planetar din care facem parte s-a întâmplat și cu studiile despre limbă: „Gramatica Academiei“ din 2005 (GA³) a restructurat sistemul de funcționare a limbii române într-o cu totul altă organizare, fără a renunța la vreunul din elementele ei constitutive: părțile de vorbire au devenit clase lexico-gramaticale, cuvântul nu mai este studiat separat din punct de vedere morfologic și sintactic, ci, dintr-o perspectivă morfosintactică, sub aspect flexionar, sintactic și semantic. Clasele lexico-gramaticale și grupurile sintactice sunt astfel urmărite în același timp, atât ca organizare internă, cât și ca trăsături flexionare ale centrelor de grup.

 

Schimbări în gramatica de bază după numai 5 ani

 

            Dacă studiul gramaticii tradiționale era înlesnit de numeroase alte lucrări, cum ar fi „Sinteze de limba română“ (1984) și „Gramatica pentru toți“ (1986), ca să cităm doar două dintr-o bibliografie mult mai largă, noile gramatici sunt cam singurele, fără sprijinul unei „gramatici pentru toți“ sau al uneia „școlare“. Mai mult decât atât, așa cum teoria lui Copernic a fost corectată ulterior prin recunoașterea deplasării sistemului solar odată cu Calea Lactee, tot așa clasele lexico-gramaticale (fostele părți de vorbire) au fost conturate altfel în numai cinci ani: dacă în GA³ numeralul este cardinal, ordinal, colectiv, multiplicativ, fracționar, distributiv și  adeverbial, în „Gramatcia de bază a limbii române“ (GBLR), elaborată și editată de același Institut de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ din subordinea Academiei Române, dar într-o altă coordonare științifică, este doar de două feluri: cardinal și ordinal, celelalte subclase fiind „vărsate“ la alte clase sau subclase lexico-gramaticale: numeralul fracționar (jumătate, treime, sfert) la substantiv, cel multiplicativ (îndoit, dublu, triplu) la adjectiv sau adverb, adverbialul (o dată, de două ori) la adverb, distributivul (câte doi/două, de câte zece ani) la numeralul cardinal, iar numeralul colectiv (ambele, amândoi, tuspatru) la pronumele independente globalizante, fiecare având individualitatea lor morfologică, sintactică și funțional-semantică.

            Vă place, stimați vorbitori de limbă română? Nu credeți că în școală se învață ceea ce știu domnii de la minister și dascălii de română și nu ceea ce trebuie? Cine pune la index noua gramatică a limbii române și pentru cât timp?

 

Ce este „enunțul“ în raport cu definiția „propoziției“

 

            Volumul al II-lea al „Gramaticii Academiei“ din 2005, intitulat „Enunțul“, este un tom de peste 1.000 de pagini, imposibil de prezentat în întregime ca noutate. Semnalăm doar faptul că terminologia folosită, „fără a fi rebarbativă“, este supusă înnoirii ca urmare a evoluției teoretice a lingvisticii.

            Spre deosebire de cuvânt, tratat în primul volum, enunțul nu aparține sistemului lingvistic, ci actului comunicării. Ca unitate de bază a acesteia, enunțul este o secvență fonică asociată cu o semnificație. Mai exact spus, așa cum este prezentat în „Gramatica de bază a limbii române“, enunțul este o comunicare verbală structurată gramatical în jurul unui predicat al enunțării.

            Ca centru al enunțului, predicatul enunțării se caracterizează prin trăsăturile predicativității (auxiliare și sufixe gramaticale pentru mod și timp, desinențe pentru persoană și număr). Acest tip de predicat este echivalentul predicatului din gramaticile tradiționale. Există însă și un predicat sintactico-semantic, care reprezintă centrul oricărui grup sintactic capabil să-și atragă complemente. Predicatul enunțării și cel sintactico-semantic coincid atunci când sunt realizate prin forme verbale finite sau prin adverbe predicative.

            În raport cu enunțul, al cărui predicat este exprimat printr-o formă verbală la un mod personal, propoziția este o comunicare cu o predicație sintactică asigurată de o formă verbală finită (la un mod personal) sau non-finită (la un mod nepersonal). Altfel spus, în exemplele 1/ „toți merg la mare“ și 2/ „mergând toți la mare“ avem două propoziții, dintre care doar prima este și un enunț, deoarece are o predicație sintactică și a enunțării exprimată printr-o formă verbală finită (la un mod personal), a doua având doar predicație sintactică, exprimată printr-o formă verbală non-finită (gerunziu).

(va urma)

[Chris]

Mulţumim! Când am citit perlele am râs copios, deşi e trist! :))

[Valeriu Anghel]

Vă mulțumesc de lectură!

[Vasilisia Lazăr]

Prețuire, d-le profesor! Util material!

[Lucian Daniel Dumbravă]

Vă mulţumesc pentru timpul pe care-l acordaţi ideii de "cuvânt", pentru ce împărtăşiţi aici din ştiinţa dumneavoastră. Respectul meu, domnule Valeriu Anghel.

[Valeriu Anghel]

Vă mulțumesc!