Interviu cu CORNELIU ȘTEFANACHE din volumul „CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

…Nu, prietenia este acum ceva rar, o găsesc mai degrabă în ochii unui câine, ai unei pisici, decât în privirea oamenilor…

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Cu prilejul celor 71 de ani de viaţă, permiteţi-mi să vă felicit în numele meu si al cititorilor “Salonul literar“ din Focşani. Cu această ocazie, vă rog să răspundeţi la câteva întrebări. Aveţi o operă complexă, aţi primit multe premii prin care vi s-a recunoscut talentul de mare prozator si aţi fost tradus în multe ţării. Ce şi-ar dori scriitorul Corneliu Ştefanache, acum ?

CORNELIU ŞTEFANACHE:Mai întâi aş vrea să precizăm că vârsta orcărui individ nu-i un merit , ci un dar de la Dumnezeu. De aceea îmi repugnă indivizii care vor să-si impună altora vârsta, ca un merit personal, şi care trăncănesc că, nu-i aşa , pe vremea lor erau numai deştepţi… Ce îmi doresc ? Sănatate pentru mine şi pentru cei din preajma mea, ca astfel să îmi pot duce la capăt nişte proiecte, adică nişte cărti. A, şi mă străduiesc ca bătrâneţea să nu-mi atingă spiritul .

C.I.U:Latinul spunea:“Patria non ubi natus, sed ubi educatus’’. Dvs. aţi făcut studiile superioare la Iaşi, apoi aţi rămas definitiv aici. Unde, într-un ungher al sufletului, aveţi nostalgia locului natal, Panciu ?

C.S:Cine nu are nostalgia asta ?! Nu puţine pagini din carţile mele au plecat, să zic aşa, din nostalgia respectivă, din amintirile copilăriei, adolescenţa petrecută în localitatea pe care aţi numit-o. Dar toate acele amintiri sunt eliminate de suferinţă (nu vreau să răscolesc aici), de aceea încerc mereu să scap de această « povară » şi de fiecare dată nu reuşesc … Sigur, atâta timp cât voi trai, mă voi intoarce la Panciu, la un cimitir modest, să mă reculeg in faţa mormântului mamei, ale mormintelor bunicilor mei, şi-mi închipui că acolo este tata, rămas undeva prin preajma Odessei , şi să le spun că pentru mine ei toţi sunt vii …

C.I.U:De-a lungul timpului, aţi coordonat şi aţi colaborat la reviste de prestigiu. In această calitate, ce gânduri vă provoacă invazia de publicatii din acest moment ?

C.S:In acest spaţiu nu există ( şi este bine că nu există) un Oficiu pentru protecţia consumatorului. Este cu adevărat piaţa liberă în care, vorba mentorilor de la « Junimea » , intră cine vrea, ramâne cine poate…Este adevărat că există multă maculatură, dar si maculatura are menirea ei, cred că prezenta ei pune în valoare lucrul bine făcut. Din aceasta lună, noiembrie, va pleca de la Iaşi ,spre toată ţara, un «lucru bine făcut », anume, noua serie a « Însemnărilor Ieşene », revista lunară de cultură, foarte pretenţioasă, pe a carei « carte de vizită » semnez eu, ca director…

C.I.U:În ce relaţii sunteţi cu fostii subalterni, cu foştii colaboratori, cu directorii din prezent ai revistelor şi instituţiilor de cultură din Iaşi ? Mai există prietenii literare în Târgul Ieşilor sau doar « gaşte si gâşte literare » ?

C.Ş:Da… la « Cronica » , la « Convorbiri literare » nu am avut subalterni, şi chiar dacă eram şeful lor, am fost o echipă. Unii dintre ei mi-au fost şi îmi sunt indiferenţi, alţii, prieteni. Unii dintre acestia din urmă (ca şi dintre colaboratorii revistelor amintite), m-au părăsit, au avut motivaţiile lor… nu ei poartă vina, ci eu , care nu am ştiut să-mi aleg prietenii. Desi am un adevarat cult pentru acest sentiment, al prieteniei , nu sufăr când sunt « trădat » mă mir doar … Ce este la Iaşi ?Este ce este în toată ţara , scriitorii s-au « atomizat » (ca si restul oamenilor de cultură) în tabere, în «găşti» cum le-aţi numit. Poate e bine, poate e rău ?... Nu ştiu, simt că libertatea , la care am sperat să ajung toata viaţa mea, este de nepreţuit.

C.I.U:Într-o Românie împănată cu manele, cu partide extremiste sau penibile, cu emisiuni de tip Big Broather sau Ciao Darwin, cu admiratori ai Sandei Brown, cu corupţi în lumea « bună », cu denigrări şi defăimări în cultură şi cu o societate în care primează doar interesul, credeţi că mai contează dacă scrii literatură bună, rea sau, mai ales, aservită !

C.Ş:Da, aveţi dreptate, peisajul social-moral din ţara noastră este mai mult decât cenuşiu, dar sper că se va lumina, că va căpăta culori firesti, pe care le merită. Atunci va veni şi «calmul valorilor », care va pune pe fiecare acolo unde merită, pe un anume raft sau la coşuri de gunoi. Nu mă interesează cei care au întors spatele literaturii sau nu au ajuns la ea. Este treaba lor, a mea este să fac ce am făcut până acum, să scriu literatură şi fiecare pagină să se apropie măcar de perfecţiune. In rest, vorbăria, ura, calomnia, devălmăşia… Nu, prietenia este acum ceva rar,o găsesc mai degrabă în ochii unui câine, ai unei pisici, decât în privirea oamenilor…

C.I.U:Care-i cartea dvs. preferată? O fi “Miezul şi coaja”, pe care aţi fost nevoit să o apăraţi de unii detractori? După 30 de ani de la eveniment, ce-aţi recomanda confraţilor mai tineri ?

C.Ş:Nutresc faţă de toate cărţile mele acelaşi sentiment, ca un părinte faţă de copiii săi. Poate am fost un părinte rău: trimiţându-i în lume, nu i-am apărat. Poate nu mă credeţi, dar am şi ciudăţeniile mele. De exemplu, în faţa rudelor mă simt într-un inconfort, înjurăturile mă ambiţionează să-mi reduc momentele de bine. N-am răspuns niciodată la atacuri considerând că aş fi pierdut vremea să mă lupt cu ele. Apoi, cred că cel care nu are duşmani este un nimeni…

C.I.U:Este un noroc sau un blestem să fii român ?

C.Ş:O, cum poate să fie blestem că suntem români ? Blestemul, dacă este şi când este-uneori a făcut ravagii peste substantivul român-români-nu străini, şi cei ce au aparţinut şi aparţin la ceea ce numeşte substantivul amintit. Să nu exageram, poporul nostru are şi tare, are şi calităţi. Ce, alte popoare sunt îngeri ?...

C.I.U:Sunt respectaţi foştii disidenţi sau doar opera ne apără de toţi şi de toate ?

C.Ş:Desidenţă au făcut toţi scriitorii care şi-au respectat profesia, conştiinţa. Unii au avut curajul să şi-o declare public ca Paul Cornea, Mircea Dinescu şi alţii. In rest, nu a existat acest curaj. In rândul altora mă număr şi eu… Insă mă mir, mă mai pot încă mira, că unii, care au fost pe la toate mesele oficiale (în sensul larg al cuvântului) au şi patalama de revoluţionar. Dar, la urma urmelor, scriitorul nu rămâne nici cu disidenţele lui, nici cu gesturile politice, ci numai cu valoarea cărţilor sale…

C.I.U:Alfred de Vigny afirma : « Nu există o altă ţară unde cititorul atent să fie mai rar cum e în ţara noastra ». Dar cititorul român cum este ? Se mai vând cărţi « pe sub mână » ? Ce vremuri !

C.Ş:Cititorii de literatură s-au împuţinat drastic. Televiziunea, internetul ca şi scumpirea cărţilor, ca şi fuga firească a fiecăruia de a trai mai bine) au atras această « ghilotină » peste capetele multora dintre semeni noştri. Insă au rămas destui « nedescăpăţânaţi » , cei care au rămas lângă cuvântul încărcat de sentimentele umane. Sigur, înainte de 89, scriitorii au strecurat, să zic aşa, destule adevăruri în cărţile lor, ei ocupaseră spaţiul ce nu le aparţinea (istoria, sociologia etc.). Erau tiraje enorme, de exemplu, la un roman bun. Dar nu în libertate. Prefer acum, în loc de zece mii de exemplare pentru un roman de-al meu, câte erau în acel timp, o mie acum, fiindcă el, romanul respectiv , nu a fost ciopârţit de cenzură, că a plecat în lume aşa cum l-am conceput eu…

C.I.U:Există « Comedia umană » a lui Balzac , « Divina comedie » a lui Dante… Vedeţi vreun scriitor român de astăzi care ar putea să ne surprindă cu o ”Comedie română” ?

C.Ş:”Comedia umană ” ?... Infernul ? Nu, putem spune că un Balzac se naşte odată la câteva secole.

C.I.U:Este oare obligatoriu , în România, ca scriitorul, ca om, să fie inferior operei ?Ne referim mai ales la cei care pentru a-ţi edita cărţile, uită de oamenie, de onoare şi de verticalitate.

C.Ş:Nu, cred că scriitorul, omul, trebuie să fie ca şi opera lui. La modul ideal … Dar cine a atins idealul în această privinţă ?...

C.I.U:Unii dintre scriitori consideră că ei l-au concurat pe Dumnezeu şi au creat « lumi paralele ». Nu e prea mult orgoliu în această afirmaţie ?

C.Ş:Scriitorul, la masa lui de lucru, poate, cred , să se simtă ca un demiurg, creează şi el o lume… Ma refer la prozatori… Dar şi în această simţire trebuie sa existe Dumnezeu. Niciodată, când este vorba despre creaţia auten-tică, « în procesul ei atât de chinuitor », orgoliul nu este prea mare…

C.I.U:Acum, la 71 de ani, ce regretaţi că ati făcut sau n-aţi făcut ca om şi ca scriitor ?

C.Ş:O, câte regrete sunt în « traista » mea ! Toate însă se adună în aceasta : că mi-a fost dat să trăiesc aproape o viaţă sub dictatură. Copil fiind, am văzut ravagiile unui război, distrugerea capitalismului, instaurarea comunismului, construirea « celei mai drepte orânduiri », cu varful ei, « epoca de aur », apoi prăbuşirea acelui castel de mucava mânjit de tot felul de crime… Şi acum, acum, un capitalism zburlit, agresiv, un monstru pe care sper că societatea noastră să-l îmblânzească, să-l transforme, nu în « viţelul de aur », ci în ceva care să ne determine pe toţi la respectul unuia faţă de altul, la respectarea legii şi… mai ales, la muncă.

[Sofia Sincă]

Mulţumim pentru reportaj!

Am citit cu fascinaţie şi interes, Sofy!