vacanța de vară

[Dulmin Aurel]

  Umbrele unor amintiri respinse, refulate în subconștient, dansează pe pereții îmbâcsiți ai memoriei mele, memorie dezbrăcată de minciuni venite dintr-un conștient îndopat cu iluzii.

  Privesc cărămizile aruncate de-a valma lângă o casă părăsită și...

  Sandu. Doar atât. Numele de familie nu l-am aflat nici în ziua de azi. Este un om simplu, tipul de om lasă-mă să te las. Și totuși! Simplitatea lui o văd ca pe o mască ce ascunde o viață complicată, plină de mistere.

  Sunt în vacanță. Vacanța de vară. Împreună cu câțiva colegi ne-am propus să facem ceva bani, bani pentru excursia pe care am planificat-o pentru sfârșitul lui august. O lună și ceva de muncă este suficient pentru a strânge suma necesară excursiei. O excursie cu corturile. Pentru asta ar fi fost nevoie să găsim un loc de muncă bine plătit și unde altundeva dacă nu într-un depozit de materiale de construcții.

  Nu a fost mare lucru să ne angajăm. Aveau nevoie de forță de muncă, indiferent de unde venea. Am format o echipă. Nu lucram cine știe ce. Lucram la descărcat vagoane cu cărămidă. Eram două echipe.    Una formată din veterani, iar cealaltă era echipa noastră. Bineînțeles că nu puteam ține pasul cu ei. Ei erau cinci oameni, dar făceau cât zece când începeau descărcatul. Erau aliniați la o distanță de 3-4m unul de altul. Unul era la descărcat, unul la așezat cărămizile, ceilalți formau cordonul. Le mergeau mâinile de nu-i adevărat. Aruncau unul altuia câte 6-7 cărămizi odată. Pur și simplu erau mașini de descărcat. Nu, nu aveam cum să ne punem cu ei. Partea proastă era că lor nu le convenea să lucreze cu noi. Erau plătiți la numărul de vagoane descărcate, iar banii îi împărțeau cu noi, ceea ce nu era corect. Am încercat la un moment dat să ne combinăm. Nu, nici vorbă. Mai rău îi încurcam. Până am căzut la un acord. De obicei veneau câte trei vagoane. Nouă ne rămânea un vagon de descărcat, iar ei se ocupau de celelalte două vagoane. Când terminam puteam pleca acasă. Ce vorbești. Ei terminau două vagoane, iar noi abia dacă eram la jumătate. Plecau oamenii acasă. Echipa noastră rămânea peste program până terminam. Până să venim noi descărcau câte trei vagoane. Terminau târziu. Ei acum, este o altă poveste, merg și ei mai devreme acasă.

  Pentru ca să fie în regulă să nu avem cine știe ce accidente, ne-a pus un șef de echipă venit de la cei ce descărcau saci de ciment sau mai știu eu ce alte materiale de construcții.

  S-a prezentat simplu.

  - Eu sunt Sandu. De astăzi veți lucra sub supravegherea mea. Sper să nu avem probleme. Încă nu sunteți în măsură să prindeți mai mult de 2-3 cărămizi în mână așa că, să nu vă vină ideea să-i copiați pe cei din echipa cealaltă. Ei lucrează aici de foarte mult timp, au căpătat experiență.

  Îmi place tipul. Ne vorbește frumos, calm, fără a-și aroga cine știe ce drepturi de șef.

  Am cam rămas singuri în depozit. Echipa cealaltă a plecat de ceva timp. Birourile s-au închis. Am rămas doar noi cu Sandu. Suntem cu toții obosiți și mai avem încă o jumătate de vagon de descărcat. Sandu ne privește cumva dezamăgit. Este prima lui zi cu noi. La început ne-am bucurat când am auzit că vom avea doar un singur vagon de descărcat, bucurie ce a durat puțin. Sandu de cum a venit la noi a și intrat în rând să ne ajute. Ce folos?

  - Băi copii! ne oprește din lucru. V-ați înhămat la un lucru pe care nu-l veți putea duce până la capăt. Nu știu care este motivul pentru care v-ați angajat aici, dar dacă continuați să lucrați așa, vă plâng de milă. În acest depozit lucrează cei certați cu legea. Sunt oameni fără căpătâi printre ei obligați să lucreze în depozit. Nu înțeleg, ce căutați voi aici?

  Stăm așezați pe cărămizi, strânși în jurul lui. El stă în picioare și ne vorbește. Este dezbrăcat la bustul gol. Un corp bine proporționat. Mușchii tresar pe el la fiecare mișcare pe care o face. Bronzat bine. O culoare arămie, de revistă. Și peste toate astea este și simpatic. Un ten curat, bărbierit proaspăt. Este o mare diferență între el și ceilalți din echipa cealaltă, certați cu igiena. Igiena pentru el, este obligatorie. Din gentuța lui de muncă nu lipsește săpunul, prosopul și sticluța cu spirt pe lângă alte articole de igienă.

  - Arătați-vă palmele, ne cere, arătându-ne palmele lui.

  Întindem palmele întoarse, spre el. Trece pe lângă fiecare și privește nemulțumit. Se văd bătături abia apărute. Unii dintre noi mai au și răni. Ale mele s-au închis. Am rămas cu bătături. Primele mele bătături. Bătături adevărate.

Se oprește în fața mea. Pipăie bătăturile.

- Mâine dimineață vii cu mine la magazie să luăm palmare. De acum încolo nimeni nu va lucra fără palmare. Terminăm vagonul ăsta cum putem, dar de mâine fără palmare nu ai ce căuta la descărcat. Tu te vei ocupa de asta îmi spune și se îndreaptă spre vagon.

  Nu-mi prea place rolul pe care mi l-a dat, dar curios nu pot să-l refuz. Are o prestanță în el, o atitudine de lider. Nu-l poți refuza. O spune de parcă tot ce spune este normal să fie așa.

  Facem o pauză. El ne-a oprit. Stă puțin. Se gândește. Ne așază pe fiecare în rând. El se urcă în vagon.  Începem descărcatul. Ne aruncă câte două cărămizi. Am intrat într-un ritm pe care ni l-a impus el. Nu se grăbește. Nu simt oboseala pe care o simțeam înainte. Până să fie el în vagon ne schimbam între noi la descărcat. De data asta se simte mâna unui veteran. Facem totul mecanic. Nu ai cum să greșești. Prinzi și arunci, prinzi și arunci. Nu te gândești la nimic. Suntem niște roboți. Habar n-am când s-a terminat de descărcat vagonul.

  A trecut o lună de când este cu noi. Totul merge ca uns. Aruncăm și prindem până la cinci cărămizi odată, acum. Ritmul ni-l impune Sandu. Ne simte pur și simplu. Știe când ne prinde oboseala, știe când să se oprească, este creierul nostru.

  Facem pauză, Cât timp stăm, ne pune să povestim. Orice, numai să nu ne gândim la muncă și la oboseala din noi. Facem planuri de viitor. Tace și ne ascultă. Uneori mai intervine, dar fără să schimbe cursul povestiri. Este un om nemaipomenit. Nu mi s-a întâmplat să întâlnesc un astfel de om. Când începeam din nou munca, oboseala din noi parcă ar fi fost luată cu mâna. O chestie simpatică pe care ne-a impus-o era aceea ca în timpul micilor noastre pauze să nu ne așezăm. La început când ne așezam nu ne venea să ne ridicăm, pe când acum...

Toți țineam la el. Pentru el toți eram egali. Eram prietenii lui. Nu mai eram subordonații lui.

Într-o bună zi nu a mai venit la serviciu. A trecut mai bine de o lună de când eram cu el. Nu s-a întâmplat în tot acest timp să lipsească.

- Sandu nu mai vine, ne anunță un maistru ce apăruse lângă noi. Veți avea un alt șef de formație, spune și ni-l prezintă pe viitorul șef. Un brunet viguros, cu o mare cicatrice ce-i brăzda fața. O figură ce te înspăimânta. Mirosea de la o poștă a băutură.

O zi stupidă de muncă. Lipsa lui Sandu se simțea. Bărbatul, noul nostru șef, înjura întruna. Când a rămas peste program a început și mai abitir să înjure. Mai că nu ne lovea. Nu a făcut-o. Eram mulți și-l terminam la o adică. Ne făcea în toate felurile. A doua zi nu am mai venit niciunul la serviciu. Ne era dor de Sandu. Știam unde să-l găsim. După program mergeam împreună la o terasă pe malul Mureșului. Prima oară când am fost cu el, ne-a făcut cinste cu câte o bere.

- De acum sunteți bărbați ne-a spus, punându-ne halbele în față

Nu ne-am înșelat. Era la masă cu o femeie superbă. Îmbrăcat într-un costum alb de vară. Un bărbat de invidiat. Ne apropiem sfioși de el. Nu știm cum va reacționa.

  - Domnule doctor, se aude o voce, bine ați revenit. Bine că s-a rezolvat, spune aceiași voce.

  Cel ce vorbește se apleacă respectuos strângându-i mâna.

  Nu este atent la el. Ne-a văzut. Un zâmbet larg i se așază pe față.

  - Prietenii mei. Ei sunt adevărații mei prieteni spune privind femeia de lângă el. Sinceri și nevinovați.

  Aveam să aflăm mai târziu că a fost condamnat pentru luare de mită. S-a dovedit însă că a fost o înscenare.

  Privesc cărămizile aruncate alandala și îl văd pe el, pe Sandu cel condamnat, cel ce avea să ne arate primii pași spre un destin necunoscut.

„ Caracterul unui om nu poate fi schimbat indiferent de situație, fie că ești în mizerie fie că ai toate bogățiile pe masă, dar poate fi modelat, iar voi aveți nevoie de un modelator, erau vorbele lui pe care ni le spunea ori de câte ori ne certam pentru cine știe ce lucru minor,

[Vasilisia Lazăr]

Aceasta e altă față a dumneavoastră ca prozator: mai caldă, mai luminoasă, dar la fel de profundă. 🙂
Textul de față surprinde cu sensibilitate și naturalețe un moment de formare, o trecere discretă de la adolescență la maturitate. Într-un cadru aparent banal – munca fizică într-un depozit – construiți o poveste despre învățare, solidaritate și întâlnirea cu un model uman autentic. Personajul Sandu devine centrul moral al textului: un om simplu în aparență, dar profund în esență, un lider care nu impune prin autoritate, ci prin exemplu. Relația dintre el și tineri capătă valoarea unei inițieri – nu doar în muncă, ci și în viață, în disciplină, respect și echilibru interior. Ritmul muncii, transformarea echipei și armonia care se creează în jurul lui Sandu sunt redate cu autenticitate, iar contrastul cu noul „șef” accentuează și mai mult valoarea caracterului său. Dezvăluirea finală, aceea că Sandu este de fapt „domnul doctor”, aduce o dimensiune suplimentară: aparențele pot înșela, dar adevăratul caracter rămâne constant, indiferent de context. Textul devine astfel o lecție despre oameni și despre modele, despre acele întâlniri rare care ne schimbă direcția fără zgomot, dar definitiv. Este o proză caldă, vie, în care descoperim că uneori cei mai mari profesori nu sunt cei care predau. Felicitări!

Mici observații:

Uneori mai intervine, dar fără să schimbe cursul povestiri. / povestirii

Bărbatul, noul nostru șef, înjura într-una. / întruna (adică mereu; cu cratimă înseamnă"în una")

Ultima propoziție trebuie scrisă cu literă mare la început.

[Dulmin Aurel]

  Mulțumesc. Am făcut o mică modificare la sfârșitul textului și chestia cu întruna cu cratimă, puterea obișnuinței.

Vasilisia Lazăr a spus :

Aceasta e altă față a dumneavoastră ca prozator: mai caldă, mai luminoasă, dar la fel de profundă. 🙂
Textul de față surprinde cu sensibilitate și naturalețe un moment de formare, o trecere discretă de la adolescență la maturitate. Într-un cadru aparent banal – munca fizică într-un depozit – construiți o poveste despre învățare, solidaritate și întâlnirea cu un model uman autentic. Personajul Sandu devine centrul moral al textului: un om simplu în aparență, dar profund în esență, un lider care nu impune prin autoritate, ci prin exemplu. Relația dintre el și tineri capătă valoarea unei inițieri – nu doar în muncă, ci și în viață, în disciplină, respect și echilibru interior. Ritmul muncii, transformarea echipei și armonia care se creează în jurul lui Sandu sunt redate cu autenticitate, iar contrastul cu noul „șef” accentuează și mai mult valoarea caracterului său. Dezvăluirea finală, aceea că Sandu este de fapt „domnul doctor”, aduce o dimensiune suplimentară: aparențele pot înșela, dar adevăratul caracter rămâne constant, indiferent de context. Textul devine astfel o lecție despre oameni și despre modele, despre acele întâlniri rare care ne schimbă direcția fără zgomot, dar definitiv. Este o proză caldă, vie, în care descoperim că uneori cei mai mari profesori nu sunt cei care predau. Felicitări!

Mici observații:

Uneori mai intervine, dar fără să schimbe cursul povestiri. / povestirii

Bărbatul, noul nostru șef, înjura într-una. / întruna (adică mereu; cu cratimă înseamnă"în una")

Ultima propoziție trebuie scrisă cu literă mare la început.