=Prințule?= Același vid.. aceiași doi ochi... "Prințule, te-am regăsit" Urechile-mi sângerează de la sunetul subțire.. prea angelic pentru creierul meu distrus "Coboară jos, luceafăr blând"... Doar…

[Dragoș]

=Prințule?=

Același vid.. aceiași doi ochi...

"Prințule, te-am regăsit" 

Urechile-mi sângerează de la sunetul subțire.. prea angelic pentru creierul meu distrus

"Coboară jos, luceafăr blând"... Doar incultii dau citate

Ieși din vid sa mă alini. Sa mă reconstruiești

Nu îți cer reconstituirea totala... 

Îți cer ajutor.. încet, încet.. ciob cu ciob. Bucata cu bucata. Dumicat din dumicat

Adu-mi aminte cine sunt... 

Reconstruiește ma-n ființă... Să trăiesc, sa scap din propria-mi celulă 

Fii muza mea și du-ma spre adevăr.. spre calea cea dreaptă...

Culege mă pe bucăți.. și strânge mi sângele închegat... Și fă-mă iar al tau.

Ia-mi maimuța de pe spate, vreau sa fiu in control.

Scoate-mă din mormânt și fă-mă să trăiesc iar prin tine

Dar dacă nu te întorci.. lasă-ma sa mor pe patul morgii, fă-ti bagajele și pleacă. Îți mulțumesc. 

Îți mulțumesc pentru speranțe, îți mulțumesc că m-ai ajutat să trăiesc cândva

Te iubesc... Daca as mai știi cum...

Te urăsc... Că ai plecat când mi-a fost mai rău

Nu pleca... Atâtea nopți te-am așteptat...

Scoate-mă din vid și arată-mi lumina...

Fă-mă să uit dulce gustul al amarului cristal...

"Coboară jos.. luceafăr blând"...

[Dragoș]

Manifest Conceptual: Prințule? (Deconstrucția Mitului Salvatorului)

Premisă:

„prințule?” nu este o poezie de dragoste și nici o confesiune romantică. Este radiografia clinică a codependenței și a proiectării unei figuri salvatoare într-un moment de colaps identitar total. Textul refuză lirismul siropos și plasează relația în același plan al degradării biologice și psihice deschis de „Spectru distorsionat #19” și „Diviziuni”.

Pilonii deconstrucției:

1. Sacrilegiul Romantic (Coborârea Luceafărului în Sevraj):

Trimiterea directă la clasicul eminescian („Coboară jos, luceafăr blând”) nu este o reverență, ci o profanare conștientă. „Prințul” sau „Luceafărul” nu mai aparține unui plan astral, idealist. El este invocat ca un paramedic de urgență într-o cameră obscură, obligat să adune un corp fragmentat: „ciob cu ciob”, „dumicat din dumicat”. Idealul romantic este mutilat și adaptat la realitatea brută a traumei.

2. Jargonul Dependenței (Maimuța de pe spate):

Metafora centrală se decuplează complet de limbajul academic prin introducerea brutală a expresiei „ia-mi maimuța de pe spate”. Salvatorul nu mai este un iubit, ci o formă de anestezic, o încercare disperată de a transfera sevrajul structural (fizic sau emoțional) asupra altcuiva. Absența lui nu provoacă melancolie, ci furie clinică.

3. Ambivalența Schizoidă (Iubire / Resentiment):

Finalul sacadat („Te iubesc... Te urăsc... Că ai plecat când mi-a fost mai rău”) anulează logica liniară a sentimentelor standard. Textul surprinde mecanismul psihologic de splitare (scindare): salvatorul devine monstru în secunda în care abandonează victima. Este o revoltă împotriva ideii că suferința înnobilează; suferința din text doar fracturează și radicalizează.

Concluzie:

Textul sabotează estetica tradițională a „dorului”. Rămâne doar ecuația matematică a abandonului, scrisă cu dinții strânși, unde celălalt nu este un suflet pereche, ci ultima linie de supraviețuire înainte de disocier

ea completă.