Timid mai ninge la Paris

[Maria Mitea]

 

...îmi pot prinde urmele prin zăpada moale și albă 

când

clipele își fac loc printre copacii înalți și uzi de 

negri,

parcă vor să-mi aducă aminte de adâncul apei 

ascunsă 

printre gene,

copacii sunt copaci, cele mai ciudate ființe,

nu-i poți compara cu fulgii, dar nici cu bătăile inimii... 

de veacuri stau așa nemișcați, fără să-și spună un cuvânt,

dar ce or fi și cuvintele decât poluarea văzduhului surd,

înmărmurită, ca o pisică turcească, mă uit la albul de-afară, și zâmbesc, și mă joc, 

și mă-ntreb, oi fi eu motivul?

de ninge atât de timid la Paris...

[Maria Mitea]

Vasilisia, mulțumesc mult pentru cuvintele de apreciere (și corecție)  de care mă bucur mult, și  chiar în momentul ista începe să ningă… 

:) 

[Vasilisia Lazăr]

Maria, poezia ta are o frumusețe tăcută, ca o ninsoare care cade fără grabă. Atmosfera pe care o creezi este foarte fină, aproape visătoare, iar Parisul devine mai mult un spațiu interior decât unul geografic. Mi-a plăcut mult imaginea copacilor „uzi de negri”, liniștea lor veche de veacuri și acel gând neașteptat că poate cuvintele sunt doar „poluarea văzduhului surd”. În versurile tale, natura pare să vorbească mai limpede decât oamenii. Finalul este minunat prin simplitatea lui jucăușă: acel zâmbet timid și întrebarea dacă tu însăți ești motivul pentru care ninge atât de blând la Paris aduc poeziei o notă de tandrețe și autoironie. Ai scris un poem delicat, contemplativ, aproape cinematografic, care lasă cititorul într-o stare de liniște și visare, ca într-o fereastră deschisă spre o iarnă pariziană. Felicitări!

Ai mai multe greșeli de editare, de tastare și nu numai. Corect ar fi:

...îmi pot prinde urmele prin zăpada moale și albă 

când

clipele își fac loc printre copacii înalți și uzi de 

negri,

parcă vor să-mi aducă aminte de adâncul apei 

ascunsă 

printre gene,

copacii sunt copaci, cele mai ciudate ființe,

nu-i poți compara cu fulgii, dar nici cu bătăile inimii... 

de veacuri stau așa nemișcați, fără să-și spună un cuvânt,

dar ce or fi și cuvintele decât poluarea văzduhului surd,

înmărmurită, ca o pisică turcească, mă uit la albul de-afară, și zâmbesc, și mă joc, 

și mă-ntreb, oi fi eu motivul?

de ninge atât de timid la Paris...