„Frumusețea lumii se ascunde în clipele simple - iar viața, cu toate imperfecțiunile ei, rămâne un dar desăvârșit” – Interviu cu dna. Cristina Cărbune din Japonia

[Ion Nălbitoru]

Ion Nălbitoru: Doamna Cristina Cărbune, vă propun să realizăm un interviu, pe chat, eu din România, dv. din Japonia! Sunteți de acord să vă lăsați purtată în această discuție ca pe valurile Mării Negre, pe care cred că n-ați mai revăzut-o de mult?!

Dna. Cristina Cărbune: „Florile de cireș ne amintesc că frumusețea vieții stă în fragilitatea ei.” Între Marea Neagră și cireșii Japoniei / Frumusețea lucrurilor trecătoare

            Când privesc în urmă la drumul vieții mele, simt că povestea ei s-a scris între două lumi: între valurile Mării Negre și cireșii înfloriți ai Japoniei. Între aceste două lumi s-a țesut un covor magic, care mă poartă peste timp - spre copilăria mea din România și spre prezentul vieții mele din Japonia.

            Cu acest covor magic voi călători și în paginile acestui interviu, alături de dv. domnule Ion Nălbitoru - un om drag sufletului meu, care de-a lungul anilor m-ați încurajat și m-ați susținut, cu o generozitate și o căldură pe care nu le voi uita niciodată.

            Primele mele amintiri sunt legate de mare, de țărmul Mării Negre - de mirosul sărat al vântului, de verile lungi petrecute pe plajă și de iernile în care zăpada acoperea totul, iar noi alergam cu săniile și așteptam cu bucurie sărbătorile de iarnă. Sunt amintiri pline de căldura unei copilării fericite: momente petrecute alături de părinții mei, de frații și surorile mele, de familia care a fost mereu centrul lumii mele.

            În acei ani am descoperit bucuria lucrurilor simple și frumusețea unei vieți trăite aproape de natură. Fiecare anotimp avea o poveste unică, iar fiecare zi purta aceeași lumină - dar de fiecare dată diferită. Pașii vieții m-au purtat însă departe de aceste țărmuri, până în Japonia - o țară care, în timp, a devenit pentru mine mai mult decât un spațiu în care trăiesc. A devenit locul în care am descoperit liniștea, echilibrul și o nouă sensibilitate față de frumusețea lucrurilor simple. Astăzi, când privesc în urmă, înțeleg că frumusețea vieții se ascunde adesea în lucrurile fragile și trecătoare - asemenea petalelor de cireș purtate de vânt, în timp ce covorul magic al timpului mă poartă lin între amintiri, prezent și viitor.

Ion Nălbitoru:  Sunteți de foarte mulți ani stabilită în Japonia. În timp ce alți români au ales să plece spre Occident - Germania, Italia, Spania, Franța, Anglia, SUA sau Canada - dumneavoastră ați ales „Țara Soarelui Răsare”. Ce v-a determinat să faceți această alegere?

Dna. Cristina Cărbune: Drumul meu către Japonia nu a fost unul planificat de la început, ci mai degrabă o călătorie a descoperirii.

            În copilărie și adolescență am fost foarte activă în sport. În clasa a cincea am fost selecționată să practic handbal de performanță la un club sportiv din Mangalia. A fost o experiență importantă, care mi-a disciplinat caracterul și mi-a arătat ce înseamnă perseverența, chiar dacă nu a fost un sport pe care l-am ales eu însămi. Mai târziu, când ne-am mutat la Constanța, am descoperit și alte sporturi: atletismul, înotul, karate și kickboxing. Acea perioadă a fost una a explorării și a căutării de sine. Fiecare experiență m-a ajutat să înțeleg mai bine cine sunt și ce îmi doresc de la viață.

            Tot atunci a început să se nască și fascinația mea pentru Japonia. Cultura acestei țări, disciplina, armonia și respectul față de natură m-au atras profund. Japonia mi se părea un loc aproape magic, o lume diferită, în care tradiția și modernitatea trăiesc în același timp. Cu timpul, această fascinație s-a transformat într-un vis: acela de a ajunge cândva în Japonia și de a descoperi această țară cu proprii mei ochi.

            Viața m-a purtat în cele din urmă exact acolo unde visam. Iar atunci când am ajuns pentru prima dată în Japonia, am simțit că există o legătură profundă între mine și acest loc - ca și cum o parte din sufletul meu își găsise în sfârșit casa.

Ion Nălbitoru:  De loc sunteți din Constanța, dintr-o familie care a lucrat în marină. Cum a fost despărțirea de familia din România (părinți, frați, surori), de locurile dragi, de plaja Mării Negre?

Dna. Cristina Cărbune: Despărțirile nu sunt niciodată ușoare. Fiecare plecare lasă în urmă o parte din noi - amintiri, oameni dragi, locuri care ne-au format. România rămâne pentru mine locul copilăriei mele. Acolo sunt părinții mei, frații și surorile mele, acolo sunt verile de la malul mării și iernile cu zăpadă și sănii, acolo sunt amintirile simple și luminoase ale unei copilării fericite. Și totuși, de-a lungul anilor, am simțit adesea că energia mea nu rezonează pe deplin cu locul în care m-am născut. Era ca și cum o parte din mine căuta un alt orizont, un alt loc în care să se regăsească.

            Când am ajuns în Japonia, am avut pentru prima dată sentimentul profund de „acasă”. Nu pentru că ar fi o țară perfectă - nici oamenii, nici locurile nu sunt perfecte - ci pentru că am simțit o armonie între mine și această cultură, între felul meu de a vedea viața și felul în care oamenii de aici privesc lumea.

            Au trecut de atunci douăzeci și șase de ani, iar sentimentul acesta nu s-a schimbat. Japonia a devenit pentru mine un loc al echilibrului și al liniștii interioare.

            Cu toate acestea, România rămâne pentru mine o parte esențială a identității mele. O port în suflet cu recunoștință și cu mândrie, pentru că acolo sunt rădăcinile mele.

Ion Nălbitoru: Unde anume locuiți în Japonia (oraș, provincie)? Cum v-ați adaptat printre japonezi? Cum v-au primit - au fost ospitalieri sau la început au fost suspicioși?

Dna. Cristina Cărbune: Locuiesc în Japonia de mulți ani, în Asakusa, Tokyo, iar adaptarea mea aici a fost, poate surprinzător pentru unii, foarte naturală. Încă de la început am fost atrasă de liniștea și calmul oamenilor, de politețea și respectul care fac parte din viața de zi cu zi. Există în cultura japoneză o armonie aparte, o atenție față de celălalt și față de spațiul din jur care m-a impresionat profund.

            Una dintre amintirile mele cele mai vii este legată de prima primăvară petrecută aici. Am ajuns în Japonia în luna februarie, iar la sfârșitul lui martie am mers pentru prima dată la Asakusa, pe malul râului Sumida, într-o perioadă în care cireșii erau în plină floare. Era pentru prima dată când vedeam hanami - acel moment în care oamenii se adună sub cireșii înfloriți pentru a se bucura împreună de frumusețea primăverii. Grupuri de prieteni și familii stăteau pe pături sub copaci, mâncau, râdeau și vorbeau, iar deasupra noastră petalele roz pluteau ușor în aer. Era o atmosferă de bucurie liniștită, de sărbătoare a naturii și a vieții.

            Un alt lucru care m-a fascinat a fost felul în care japonezii privesc mâncarea. Pentru mine, prezentarea preparatelor tradiționale japoneze a fost ca o formă de artă. Obișnuiam să spun că fiecare farfurie este „o poezie pe o farfurie” - atât de multă grijă și frumusețe există în felul în care este pregătită și prezentată.

            În ceea ce privește diferențele dintre Japonia și România, eu cred că fiecare țară are frumusețea ei. Nu cred că una este mai bună decât cealaltă. Important este locul în care sufletul tău rezonează și în care te simți în armonie cu oamenii și cu viața din jur.

Ion Nălbitoru:  Ce părere au japonezii despre România? Au cunoștințe despre istoria, geografia și cultura poporului român sau suntem mai puțin cunoscuți la ei?

Dna. Cristina Cărbune: În general, România nu este foarte cunoscută în Japonia, însă atunci când oamenii aud de țara mea, reacțiile sunt adesea pline de curiozitate și interes. De multe ori, primele lucruri care le vin în minte sunt două nume: Nadia Comăneci și Dracula. Nadia Comăneci este foarte respectată în Japonia pentru performanța ei extraordinară în gimnastică, iar legenda lui Dracula face parte din acele imagini care au ajuns în cultura populară și care stârnesc adesea curiozitatea oamenilor. Dincolo de aceste lucruri cunoscute, mulți japonezi sunt interesați să afle mai multe despre România. Când le povestesc despre Carpați, despre Delta Dunării sau despre frumusețea Mării Negre, oamenii ascultă cu interes și surprindere. Întotdeauna vorbesc cu drag despre țara mea și încerc să transmit imaginea unei Românii frumoase, cu oameni calzi și cu o cultură bogată. Sunt mândră de originile mele și îmi face plăcere să împărtășesc din frumusețea locurilor și tradițiilor noastre. Cred că fiecare astfel de întâlnire devine o mică punte între două lumi - între România și Japonia, între Marea Neagră și cireșii înfloriți ai primăverii japoneze.

Ion Nălbitoru: V-ați integrat greu în societatea lor? Comportamentul, caracterul, temperamentul sunt diferite de cele europene? Au o altă civilizație și un alt stil de viață?

Dna. Cristina Cărbune: La început, orice schimbare de cultură presupune un proces de adaptare. Nu a fost neapărat greu, dar a fost un drum de învățare. Japonia are, într-adevăr, un mod de viață diferit de cel european, iar unele lucruri se înțeleg cu adevărat doar trăindu-le zi de zi. Unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult este respectul profund care există în relațiile dintre oameni. Respectul pentru celălalt, pentru comunitate, pentru natură și pentru lucrurile simple ale vieții. În Japonia există un sentiment foarte puternic al armoniei - ideea că fiecare om face parte dintr-un întreg și că echilibrul dintre oameni este foarte important. Temperamentul japonezilor este, în general, mai calm și mai reținut decât cel european. Oamenii sunt discreți, politicoși și încearcă să evite conflictele sau situațiile care ar putea crea disconfort celorlalți. Este o cultură în care politețea și respectul sunt parte firească din viața de zi cu zi.

            În același timp, această societate m-a învățat să privesc altfel frumusețea lucrurilor. Există în cultura japoneză o filozofie care apreciază lucrurile trecătoare și imperfecțiunile vieții.

Îmi amintesc o scenă din filmul The Last Samurai. Personajul interpretat de Tom Cruise privește florile de cireș și spune că sunt perfecte. Samuraiul Katsumoto, interpretat de Ken Watanabe, îi răspunde că nu sunt perfecte - unele au mici imperfecțiuni. Iar mai târziu, în ultimele sale clipe, privind petalele de cireș care cad în vânt, spune: „Perfecte… toate sunt perfecte.” Această idee mi-a rămas mereu în suflet. Japonia m-a învățat să privesc viața cu mai multă liniște și să apreciez frumusețea fiecărui moment, chiar și atunci când lucrurile nu sunt perfecte. Pentru mine, integrarea nu a însemnat să devin altcineva, ci să învăț să trăiesc în armonie cu o cultură diferită - și să descopăr, în același timp, lucruri noi despre mine însămi.

Ion Nălbitoru: Care este caracterul niponilor, prieteniile dintre ei, colegialitatea, respectul reciproc, disciplina, sinceritatea, sunt corecți și de cuvânt, sunt oameni cu demnitate?

Dna. Cristina Cărbune: Din experiența mea de viață în Japonia, pot spune că japonezii sunt oameni care pun un mare preț pe respect, responsabilitate și armonie în relațiile dintre ei. Există în cultura lor o educație profundă a respectului reciproc, care începe încă din copilărie și care se reflectă în toate aspectele vieții cotidiene. Relațiile dintre oameni sunt, în general, caracterizate de politețe, discreție și considerație pentru celălalt. Japonezii încearcă să nu creeze disconfort celor din jur și acordă o mare importanță modului în care se poartă cu ceilalți. De aceea, corectitudinea și respectarea cuvântului dat sunt valori foarte apreciate.

            Prietenia în Japonia se construiește poate mai lent decât în cultura europeană, dar atunci când se formează, este profundă și sinceră. Oamenii nu sunt foarte expansivi la început, însă în timp se creează relații bazate pe respect, încredere și loialitate.

            Un lucru care m-a impresionat este și simțul responsabilității față de comunitate. Fiecare încearcă să își îndeplinească rolul cât mai bine, cu seriozitate și demnitate. Această atitudine se vede în multe lucruri simple ale vieții de zi cu zi - de la modul în care oamenii își fac munca, până la felul în care își respectă promisiunile. Desigur, nici o societate nu este perfectă și nici oamenii nu sunt perfecți. Dar în Japonia am întâlnit adesea această dorință sinceră de a trăi în armonie cu ceilalți, cu natura și cu comunitatea din care fac parte.

            Cred că demnitatea despre care vorbiți vine tocmai din această combinație de respect, responsabilitate și modestie, care face parte din spiritul acestei culturi.

Ion Nălbitoru:  Există diferențe mari între civilizația asiatică și cea europeană?

Dna. Cristina Cărbune: Da, există diferențe, dar cred că ele nu trebuie privite ca bariere, ci mai degrabă ca moduri diferite de a înțelege și de a trăi viața.

            Civilizația europeană pune adesea accent pe individualitate, pe exprimarea directă a opiniilor și pe libertatea personală. În schimb, în multe societăți asiatice - iar Japonia este un exemplu foarte clar - există o atenție mai mare pentru armonia grupului, pentru echilibrul dintre oameni și pentru respectul față de comunitate.

            În Japonia, ideea de armonie, ceea ce japonezii numesc wa, este foarte importantă. Oamenii încearcă să evite conflictele și să mențină un echilibru în relațiile dintre ei. De aceea, comunicarea este uneori mai subtilă și mai rezervată decât în cultura europeană. Există și o relație foarte profundă cu natura. În cultura japoneză, anotimpurile sunt trăite cu multă sensibilitate: primăvara cu florile de cireș, vara cu verdele intens al naturii, toamna cu culorile frunzelor, iar iarna cu liniștea zăpezii. Fiecare anotimp are propria lui poezie.

            În același timp, cred că aceste diferențe ne pot îmbogăți. Atunci când trăiești între două culturi, începi să vezi lumea din mai multe perspective și să apreciezi frumusețea fiecărei civilizații. Pentru mine, Europa și Asia nu sunt două lumi opuse, ci două moduri diferite de a privi viața - iar între ele se pot construi punți frumoase de înțelegere și respect.

Ion Nălbitoru: Japonezii sunt un popor deștept, inteligent sau… mai „împrumută” din tehnologia și din performanțele altor state dezvoltate din Europa și America?

Dna. Cristina Cărbune: Cred că succesul Japoniei nu poate fi explicat printr-un singur lucru. Este rezultatul unei combinații între inteligență, disciplină, muncă și o capacitate extraordinară de a învăța și de a se adapta. De-a lungul istoriei moderne, Japonia a știut să observe și să învețe din realizările altor țări, dar ceea ce este cu adevărat remarcabil este felul în care japonezii reușesc să transforme ceea ce învață în ceva propriu, adesea ducând lucrurile la un nivel foarte înalt de perfecțiune. În cultura japoneză există o mare atenție pentru detalii și pentru îmbunătățirea continuă a lucrurilor. Există chiar și o filozofie a progresului constant, a pașilor mici, dar siguri, prin care fiecare lucru poate fi făcut mai bine decât ieri.

            În același timp, ceea ce m-a impresionat nu este doar dezvoltarea tehnologică, ci echilibrul dintre modernitate și tradiție. În Japonia poți vedea trenuri de mare viteză și tehnologii foarte avansate, dar în același timp oamenii păstrează cu respect tradițiile, templele, ceremoniile și legătura cu natura. Cred că adevărata forță a Japoniei vine tocmai din această armonie între trecut și viitor - între tradiție și inovație.

Ion Nălbitoru: Cum este nivelul de trai în Japonia în comparație cu alte state? Este o protecție socială considerabilă; are statul responsabilitate pentru fiecare cetățean al său?

Dna. Cristina Cărbune: Nivelul de trai în Japonia este, în general, ridicat. Este o țară foarte bine organizată, în care lucrurile funcționează cu multă ordine și responsabilitate. Infrastructura este excelentă, transportul public este foarte eficient, iar oamenii se pot baza pe un sistem care funcționează în mod constant și previzibil.

            Există și un sistem de protecție socială bine structurat, mai ales în domeniul sănătății. Sistemul medical este accesibil și eficient, iar oamenii beneficiază de asigurări de sănătate care acoperă o mare parte din costurile tratamentelor.

            În același timp, viața în Japonia poate fi destul de costisitoare, mai ales în orașele mari. Chiriile, transportul sau unele servicii pot fi scumpe, iar ritmul vieții este uneori foarte intens.

Totuși, ceea ce mi se pare important este sentimentul de siguranță și stabilitate pe care îl oferă această societate. Japonia este una dintre cele mai sigure țări din lume, iar oamenii pot trăi cu o mare liniște în viața de zi cu zi. Cred că nivelul de trai nu se măsoară doar în aspecte materiale. Pentru mine, el înseamnă și calitatea vieții, liniștea, respectul dintre oameni și armonia cu natura. Iar în Japonia am simțit adesea această formă de echilibru, care face viața mai frumoasă.

Ion Nălbitoru:  Spuneți-ne ceva despre educația și învățământul nipon. Și acolo se pune bază pe tabletă, pe digitalizare, sau dezvoltarea elevului se face  prin studiu efectiv? Există diferență între bogat și mai sărac sau toți elevii poartă uniformă, indiferent de statutul social?

Dna. Cristina Cărbune: Școala în Japonia pune un accent foarte mare pe educație, disciplină

și formarea caracterului.  Nu este vorba doar despre  acumularea de cunoștințe,  ci și  despre

dezvoltarea respectului, responsabilității și a spiritului de comunitate.

            În multe școli există și tehnologie modernă, însă educația nu se bazează exclusiv pe tablete sau pe mijloace digitale. Învățarea clasică, studiul constant și implicarea elevului în procesul educațional rămân foarte importante.

            Un lucru care mi se pare foarte frumos este faptul că majoritatea elevilor poartă uniformă școlară. Aceasta creează un sentiment de egalitate între copii, indiferent de statutul social al familiei. În școală, accentul nu cade pe diferențele materiale, ci pe educație, pe disciplină și pe dezvoltarea fiecărui elev.

            De asemenea, elevii sunt învățați de mici să fie responsabili. În multe școli, copiii participă chiar la curățenia claselor și a spațiilor comune, ceea ce îi ajută să înțeleagă valoarea muncii și respectul pentru mediul în care trăiesc. În general, sistemul educațional japonez încearcă să formeze nu doar elevi bine pregătiți, ci și oameni responsabili, care știu să trăiască în armonie cu ceilalți și cu societatea din care fac parte.

Ion Nălbitoru:  Japonia este singura țară din lume care mai are împărat. Există în cursul anului anumite ceremonii dedicate familiei imperiale? Împăratul este venerat ca un „sfânt”?

Dna. Cristina Cărbune: Împăratul Japoniei ocupă un loc foarte special în cultura și tradiția acestei țări. Totuși, rolul lui astăzi este în principal unul simbolic. După Constituția adoptată după cel de-al Doilea Război Mondial, împăratul este considerat „simbolul statului și al unității poporului”, fără putere politică directă. Respectul față de împărat există mai ales ca o formă de respect față de tradiție și față de continuitatea istoriei japoneze. Familia imperială este privită cu multă considerație și discreție, iar aparițiile publice ale împăratului și ale familiei sale sunt rare și tratate cu solemnitate. Japonezii nu îl venerează în sensul religios al cuvântului, ci îl respectă ca pe o figură care reprezintă identitatea și istoria națiunii. În anumite momente importante, cum ar fi Anul Nou sau alte ceremonii oficiale, familia imperială apare în fața publicului, iar oamenii vin să își arate respectul și atașamentul. Este un respect liniștit și demn, caracteristic culturii japoneze, în care tradiția și modernitatea coexistă în mod armonios. Împăratul rămâne astfel un simbol al continuității, al stabilității și al identității culturale a Japoniei.

Ion Nălbitoru:  Niponii au obiceiuri și tradiții specifice. Au început să dispară și la ei odată cu „invazia” modernismului „galopant”?  Enumerați câteva din sărbătorile lor.

Dna. Cristina Cărbune: Japonia este o țară în care tradițiile sunt păstrate cu mult respect și trăite cu o sensibilitate aparte. Deși este o societate foarte modernă, japonezii continuă să acorde o mare importanță sărbătorilor care marchează anotimpurile, viața comunității și momentele importante ale familiei.

            Una dintre cele mai importante sărbători este Anul Nou – Shōgatsu, care este poate cea mai importantă sărbătoare a anului. Familiile se reunesc, casele sunt decorate cu ornamente tradiționale, iar oamenii merg la temple sau la sanctuare pentru a se ruga pentru sănătate, pace

și noroc în anul care începe.

            Primăvara aduce una dintre cele mai frumoase tradiții japoneze, Hanami, sărbătoarea florilor de cireș. În această perioadă, parcurile devin pline de oameni care se adună sub cireșii înfloriți pentru a admira frumusețea acestor flori delicate. Este o celebrare a naturii și, în același timp, un moment de reflecție asupra frumuseții lucrurilor trecătoare.

            Pentru fete există o sărbătoare specială numită Hinamatsuri, sau Festivalul Păpușilor, celebrat în fiecare an pe 3 martie. În multe case sunt expuse păpuși tradiționale care reprezintă curtea imperială, iar această sărbătoare este dedicată sănătății și fericirii fetelor.

            Pentru copii există Kodomo no Hi – Ziua Copiilor, celebrată pe 5 mai. În acea zi, în fața caselor sunt ridicate steaguri colorate în formă de pește (koinobori), care simbolizează puterea, curajul și dorința ca cei mici să crească sănătoși și puternici.

            O altă sărbătoare foarte frumoasă este Tanabata, sărbătoarea stelelor, inspirată dintr-o

veche legendă despre două stele îndrăgostite care se pot întâlni doar o dată pe an. În acea zi,

oamenii scriu dorințe pe bucăți de hârtie colorată și le agață de ramurile de bambus.

            Există și Hanamatsuri, sărbătoarea florilor, care marchează nașterea lui Buddha și este celebrată în templele budiste primăvara, când natura începe să înflorească.

            O tradiție foarte emoționantă este și Shichi-Go-San, sărbătoarea copiilor de 3, 5 și 7 ani. În acea zi, copiii sunt îmbrăcați în kimono tradițional și merg împreună cu părinții la temple sau la sanctuare pentru a primi binecuvântări pentru sănătate și o viață fericită. Este o zi plină de bucurie pentru familii și un moment în care părinții își exprimă recunoștința pentru creșterea copiilor lor.

            O sărbătoare cu o încărcătură spirituală aparte este Obon, dedicată spiritelor strămoșilor. În această perioadă, familiile își amintesc de cei plecați dintre noi, merg la morminte, aprind lumini și se reunesc pentru a-i cinsti cu respect și recunoștință. Obon este o sărbătoare a memoriei, a familiei și a legăturii dintre generații.

            Toate aceste sărbători arată cât de profundă este legătura japonezilor cu natura, cu familia și cu tradiția. În Japonia, fiecare anotimp aduce nu doar schimbări în natură, ci și momente de bucurie și reflecție, în care oamenii își amintesc de frumusețea vieții și de trecerea timpului.

Ion Nălbitoru:  Vorbiți-ne și despre confesiunea lor, despre legătura lor spirituală cu Divinitatea. Care este religia / religiile  japonezilor?

Dna. Cristina Cărbune: Religia în Japonia are un caracter aparte, diferit de ceea ce întâlnim adesea în Europa. Majoritatea japonezilor nu se identifică strict cu o singură religie, ci trăiesc într-un mod natural în armonie cu două tradiții spirituale principale: Shintoismul și Budismul.

            Shintoismul este religia tradițională a Japoniei și este profund legat de natură. În această credință există ideea că spiritul divin, numit kami, se află în toate lucrurile: în munți, în râuri, în copaci, în vânt sau în locuri considerate sacre. De aceea, japonezii au un respect foarte mare pentru natură și pentru echilibrul dintre om și lumea înconjurătoare.

            Budismul, care a ajuns în Japonia din China și Coreea, cu multe secole în urmă, completează această viziune spirituală. El aduce o dimensiune de reflecție asupra vieții, asupra trecerii timpului și asupra sensului existenței.

            În viața de zi cu zi, japonezii trăiesc aceste tradiții într-un mod foarte natural. De exemplu, multe ceremonii legate de naștere sau de anumite momente ale copilăriei au loc în sanctuare shintoiste, în timp ce ritualurile legate de comemorarea celor plecați dintre noi sunt adesea legate de tradiția budistă.

            Pentru japonezi, spiritualitatea nu este neapărat o chestiune de doctrină sau de apartenență strictă la o religie, ci mai degrabă un mod de a trăi în armonie cu natura, cu tradiția și cu ciclurile vieții. Cred că această sensibilitate față de natură și față de frumusețea lucrurilor trecătoare se reflectă în multe aspecte ale culturii japoneze - de la sărbătorile anotimpurilor până la felul în care oamenii privesc viața, cu respect, liniște și echilibru.

Ion Nălbitoru:. Religia creștină și-a făcut loc printre japonezi? Creștinii nu sunt priviți cu oarecare reticență?

Dna. Cristina Cărbune: Da, religia creștină există și în Japonia, însă reprezintă un procent destul de mic din populație. Majoritatea japonezilor sunt legați spiritual de tradițiile Shinto și Budiste, care fac parte din cultura și istoria acestei țări de multe secole.

            Creștinismul a ajuns în Japonia în secolul al XVI-lea, adus de misionari europeni, iar de-a lungul timpului a avut perioade dificile, chiar și interdicții. Cu toate acestea, el a supraviețuit și astăzi există comunități creștine, biserici și credincioși care își practică liber religia. Deși numărul creștinilor nu este foarte mare, influența creștină se poate observa uneori în anumite aspecte ale vieții sociale. De exemplu, multe cupluri aleg să organizeze ceremonii de nuntă în stil creștin, iar sărbători precum Crăciunul sunt cunoscute și apreciate, chiar dacă sunt trăite mai mult într-un mod cultural decât religios. În general, Japonia este o societate foarte tolerantă din punct de vedere religios. Oamenii respectă credințele celorlalți și există o

conviețuire pașnică între diferite tradiții spirituale.

            Această deschidere face ca Japonia să fie un loc în care tradițiile vechi și influențele venite din alte culturi pot coexista într-o armonie liniștită, specifică spiritului acestei țări.

Ion Nălbitoru:  Vorbiți-ne de sărbătoarea florii de cireș, de splendorile primăverii în așa-numita, metaforic, Țara Soarelui Răsare!

Dna. Cristina Cărbune: Un vechi poem japonez spune: „Dacă în această lume nu ar exista florile de cireș, cât de liniștite ar fi inimile oamenilor primăvara.” Aceste versuri exprimă un adevăr profund: florile de cireș ne emoționează tocmai pentru că sunt trecătoare. Frumusețea lor durează doar câteva zile, iar această fragilitate ne amintește cât de prețioase sunt clipele vieții. Primăvara în Japonia este o adevărată poezie a naturii. Este momentul în care țara întreagă pare să se oprească pentru o clipă și să privească frumusețea delicată a florilor.

            Mai întâi înfloresc prunii japonezi – ume, vestind sosirea primăverii. Ei au ceva antic și solemn în prezența lor. Trunchiurile vechi, răsucite de timp, par uneori asemenea unor samurai istoviți de lupte, purtând în liniște povara anilor. Iar din aceste ramuri aspre se deschid flori delicate, roz sau albe, atât de fine încât par zâmbetul discret al unei gheișe. În diminețile liniștite de primăvară, parfumul lor plutește ușor în aerul rece, mai ales în grădinile templelor, unde liniștea pare să păstreze încă ecoul pașilor din alte vremuri.

            Apoi vine momentul mult așteptat al cireșilor înfloriți - sakura. În acele zile, parcurile, grădinile și malurile râurilor devin un ocean de petale roz. Oamenii ies să admire florile în tradiționalul hanami, adunându-se sub copaci cu familia și prietenii.

            Este o bucurie liniștită, aproape contemplativă. Oamenii stau sub ramurile înflorite, vorbesc, râd sau pur și simplu privesc cerul acoperit de flori. Iar când vântul începe să miște ramurile, petalele cad ușor peste oameni și peste pământ, ca o ninsoare de primăvară. În acele momente simți că primăvara japoneză nu este doar un anotimp, ci o stare a sufletului. O invitație de a încetini, de a privi natura și de a înțelege frumusețea lucrurilor simple.

            Un haiku celebru al poetului japonez Matsuo Bashō spune: „Câte lucruri îmi amintesc…/ privind / florile de cireș.” Iar când petalele cad în liniște, primăvara pare să șoptească: bucură-te de această clipă minunată și păstreaz-o mereu în suflet.

Ion Nălbitoru:  Împreună cu mama dvs. ați organizat, ani la rând, concursul „The International Contest Art & Life”, Japan. Anual, doamna Floarea Cărbune mergea în Japonia cu foarte multe cărți și reviste pentru comunitatea românilor. Un juriu de acolo, împreună cu dvs., acorda diplome și premii. Eu și soția ne-am numărat printre donatori de cărți, dar și printre câștigători. A constituit acest concurs o punte culturală între România și Japonia?

Dna. Cristina Cărbune: Da, fără îndoială, acest concurs a fost mai mult decât o simplă competiție artistică. Pentru noi, el a devenit în timp o adevărată punte de suflet între România și Japonia.

            Mama mea, Floarea Cărbune, a avut întotdeauna o mare dragoste pentru cultură, literatură și oameni. În fiecare an venea în Japonia aducând cu ea cărți și reviste românești – adevărate comori pentru comunitatea românilor de aici. Pentru mulți dintre noi, acele cărți erau mai mult decât simple volume: erau o legătură vie cu limba, cultura și rădăcinile noastre.

            Concursul Art & Life a adunat în jurul lui oameni pasionați de literatură, artă și frumos. Autori din diferite țări trimiteau lucrări, iar prin acest dialog artistic se crea un spațiu de întâlnire între culturi. Împreună cu membrii juriului din Japonia am avut bucuria de a citi aceste creații și de a acorda diplome și premii celor care au reușit să transmită emoție și sensibilitate prin scrisul lor. Pentru mine, acest proiect a avut și o dimensiune profund personală. A fost un mod de a lucra alături de mama mea și de a împărtăși împreună aceeași credință în puterea culturii de a apropia oamenii. Cred că fiecare carte oferită, fiecare text citit și fiecare premiu acordat a adăugat o mică punte între două lumi. Iar aceste punți, construite din cuvinte, idei și emoții, sunt uneori mai puternice decât orice distanță geografică.

            În același timp, simt nevoia să exprim recunoștința mea tuturor celor care au participat

la acest concurs de-a lungul anilor. Fiecare autor, fiecare poet, fiecare iubitor de literatură a adus cu sine o scânteie de lumină, iar împreună aceste lumini au format o punte culturală frumoasă între România și Japonia.

            Vă mulțumesc în mod special domnule Ion Nălbitoru, care nu doar că ați fost parte din această poveste, ci continuați și astăzi să păstrați vie amintirea acelui concurs și spiritul lui. Uneori, ceea ce rămâne în timp nu sunt doar cărțile sau premiile, ci oamenii care duc mai departe memoria acestor întâlniri. „Poate că aceste întâlniri culturale nu dispar niciodată cu adevărat. Ele rămân ca niște semințe de lumină, purtate de timp peste mări, legând prin cuvinte și suflet România și Japonia.”

Ion Nălbitoru: Apoi doamna Floarea Cărbune a întocmit o antologie englezo-română „Just for you, Japan”, în care au fost prezentate obiceiuri și tradiții atât românești cât și nipone. Această antologie a ajuns la ambasada Japoniei din România, dar și la ambasada României din Japonia. Cartea a ajuns și la autorii din țară, dar și la dv în Japonia. A consolidat această antologie acea punte culturală româno-japoneză?

Dna. Cristina Cărbune: Da, cred că această antologie a fost o continuare firească a acelei punți culturale despre care vorbeam. Cartea „Just for you, Japan” a fost gândită ca un dar simbolic, o formă de dialog între două culturi care, deși aflate la mare distanță geografică, împărtășesc o sensibilitate aparte pentru tradiție, natură și frumusețea lucrurilor simple.

            Mama mea, Floarea Cărbune, a dorit prin această antologie să aducă mai aproape două lumi: România și Japonia. În paginile ei se întâlnesc obiceiuri, tradiții, gânduri și emoții din ambele culturi, ca într-o conversație liniștită purtată peste mări și peste ani.

            Faptul că această carte a ajuns atât la Ambasada Japoniei din România, cât și la Ambasada României din Japonia, dar și la autori și cititori din diferite locuri, a dat proiectului o semnificație și mai profundă. Nu a fost doar o carte, ci un mesaj de prietenie și respect între două popoare. Pentru mine, această antologie rămâne o amintire foarte frumoasă. Ea arată că literatura și cultura pot construi legături care nu țin cont de distanțe sau de granițe. Uneori, câteva pagini scrise cu sinceritate pot deveni o punte mai puternică decât orice drum. Cred că exact acesta a fost sensul acestei cărți: să apropie oamenii, să aducă lumină și să arate că frumusețea culturii poate uni două lumi atât de diferite și totuși atât de apropiate în spirit.

Ion Nălbitoru:  Personal am apreciat antologia „Just for you, Japan” și i-am făcut o cronică

literară care a fost publicată atât în țară cât și peste hotare. Cu timpul acest concurs a încetat. Care a fost motivul? Sănătatea mamei dv., vârsta?

Dna. Cristina Cărbune: În primul rând, aș dori să vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase și pentru cronica literară dedicată acestei antologii. Pentru noi a însemnat foarte mult faptul că acest proiect a fost citit, înțeles și apreciat atât în România, cât și în alte locuri.

            În ceea ce privește încetarea concursului, da, trecerea timpului și starea de sănătate au avut, desigur, un rol. Organizarea unui astfel de proiect cultural cere multă energie și implicare. Dar, dincolo de aceste aspecte, pentru mine rămâne mult mai important ceea ce a însemnat această perioadă și mai ales faptul că am avut bucuria de a lucra alături de mama mea, Floarea Cărbune. Mama mea a avut o fascinație profundă pentru Japonia. Îndrăgea această țară nu doar pentru frumusețea ei, ci și pentru spiritul ei, pentru respectul față de tradiție, pentru armonia dintre oameni și natură. De fiecare dată când venea în Japonia simțea că se află într-un loc care îi vorbește sufletului. Spunea adesea, cu multă emoție: „Japonia mi-a prelungit viața.” Aceste cuvinte exprimau foarte bine legătura ei profundă cu această țară. Pentru ea, întâlnirile culturale, cărțile, dialogul dintre oameni nu erau doar proiecte literare, ci adevărate momente de lumină. Avea o cunoaștere impresionantă despre cultura japoneză, despre istoria ei, despre spiritul samurailor și despre simbolurile profunde ale naturii. Îi plăcea foarte mult un vechi proverb japonez pe care îl cita adesea: „Între flori, cea mai frumoasă este floarea de cireș; între oameni, cel mai nobil este samuraiul.”

            Acest proverb reflectă spiritul Bushidō, codul de onoare al samurailor, care vedea în floarea de cireș simbolul frumuseții trecătoare și al demnității vieții. Cred că mama mea se regăsea în această idee. Admira în cultura japoneză tocmai această combinație de delicatețe și forță, de frumusețe și demnitate.

            Concursul „Art & Life” și antologia „Just for you, Japan” au fost pentru ea o modalitate de a construi o punte între două culturi pe care le iubea: România și Japonia. Prin cărți, poezie și întâlniri culturale, a încercat să apropie aceste două lumi și să arate că sensibilitatea pentru frumos poate uni oameni aflați la mii de kilometri distanță.

            Chiar dacă acel concurs s-a încheiat în timp, cred că spiritul lui rămâne. Iar atunci când privesc primăvara florile de cireș, mă gândesc că, într-un fel tainic, mama mea a rămas mereu legată de această țară pe care a iubit-o și o iubește atât de mult. Asemenea unei petale de sakura purtate de vânt, amintirea ei continuă să plutească liniștit între două lumi  România și Japonia.

Ion Nălbitoru: De când n-ați mai fost în România? Vă este dor de plaiurile natale?

Dna. Cristina Cărbune: Nu am mai fost în România de aproape zece ani, dar dorul de locurile natale rămâne mereu în sufletul meu. Uneori dorul nu este neapărat o tristețe, ci mai degrabă o liniște caldă care se întoarce odată cu amintirile.

            Când mă gândesc la România, gândul meu se întoarce adesea la timpul petrecut la țară, alături de bunicii mei și de străbunicul meu. Acolo am descoperit o lume simplă și adevărată, o lume în care fiecare zi avea ritmul ei firesc, iar lucrurile mici aveau o frumusețe aparte. Îmi amintesc grădina lor, pământul lucrat cu răbdare, mirosul legumelor proaspăt culese și liniștea dimineților de vară. De la bunicii mei am învățat lucruri simple, dar esențiale: să recunosc legumele după frunze, copacii după flori, să respect pământul și animalele și să înțeleg că fiecare lucru cere răbdare și grijă. Seara, după o zi de muncă, bunicii îmi spuneau povești, iar acele povești aveau o liniște și o înțelepciune pe care o înțeleg mai bine astăzi, privind înapoi.

            Dar România pentru mine nu înseamnă doar acele locuri. Acolo sunt părinții mei, frații și surorile mele, oamenii care au făcut parte din viața mea încă de la început.

            Îmi amintesc cu multă emoție iernile copilăriei, pomul de Crăciun luminat, mirosul cozonacilor pe care mama îi făcea în bucătărie, râsetele din casă și bucuria de a fi împreună.

Pentru mine, România este acea imagine simplă și caldă a copilăriei: zăpada de afară, lumina din casă și familia adunată în jurul mesei. Poate de aceea, atunci când mă gândesc la România, nu mă gândesc doar la un loc pe hartă. Pentru mine, România rămâne zăpada caldă de acasă.

Iar viața m-a purtat mai târziu spre o altă lume, unde primăvara cad în liniște petalele de cireș.

Și uneori simt că între zăpada copilăriei mele și petalele sakurei din Japonia se află întreaga poveste a vieții mele.

Ion Nălbitoru:  Aveți un fiu, Dimitris, care se pare că moștenește talentul bunicii și a scris o carte, din care un mic fragment a fost în revista mea literară „Memoria slovelor”, premiată de două ori în Japonia! Cum se numește volumul și care este tema principală? Ce l-a determinat s-o scrie?

Dna. Cristina Cărbune: Da, fiul meu, Dimitris, a scris o carte, iar pentru mine acest lucru a fost o mare bucurie și o emoție profundă. Cred că dragostea pentru cuvânt și pentru idei vine, într-un fel, din aceeași pasiune pentru cultura pe care a avut-o și bunica lui.

            Cartea lui a fost scrisă în limba japoneză și are o dimensiune profund filosofică. Pe coperta volumului sunt câteva idei care reflectă foarte bine spiritul acestei lucrări: epoca dorinței, supraviețuirea, filosofia practicii și recuperarea inițiativei în viață. Pe copertă apare și o întrebare care invită cititorul la reflecție: „Este această dorință cu adevărat a ta?” Iar mesajul care urmează este unul foarte puternic: „Nimeni nu îți va spune – libertatea reală este aici.”

            Cartea lui Dimitris vorbește despre realitatea lumii moderne și despre felul în care oamenii ajung uneori să trăiască urmând dorințe care nu le aparțin cu adevărat. El reflectează asupra societății contemporane, în care consumul excesiv, obsesia pentru branduri și pentru lucruri scumpe ne pot face să pierdem legătura cu ceea ce este esențial. În loc să ne

îmbogățească sufletul, această goană după lucruri materiale ne poate îndepărta de noi înșine.

Prin cartea lui, Dimitris îi invită pe cititori să se oprească pentru o clipă și să își pună întrebări simple, dar profunde: Ce înseamnă libertatea? Ce înseamnă dorința autentică? Și cum

putem trăi o viață care să fie cu adevărat a noastră? Mesajul lui este unul care îndeamnă la întoarcerea către esență, către natură, către simplitate și către reconectarea cu lucrurile autentice din viață. Cred că această viziune este foarte valoroasă într-o lume în care oamenii sunt adesea preocupați de imagine și de ceea ce cred ceilalți despre ei, uitând uneori să se bucure de lucrurile simple și de legăturile sincere dintre oameni.

                Pentru mine este emoționant să văd cum un tânăr își pune astfel de întrebări despre viață și încearcă să transmită aceste gânduri mai departe prin scris.

Ion Nălbitoru: Fiul dv Dimitris se va axa pe viitor în fructificarea talentului scriitoricesc? Mai are și alte hobby-uri?

Dna. Cristina Cărbune: Este încă tânăr și cred că drumul lui se conturează treptat. Scrisul este pentru el o formă de reflecție și de explorare a ideilor, iar faptul că a publicat deja o carte arată că are curajul de a-și exprima gândurile și de a le împărtăși cu ceilalți. Dacă va continua pe acest drum, timpul va decide, dar cred că această preocupare pentru scris va rămâne mereu o parte importantă din viața lui.

            În același timp, Dimitris are și alte pasiuni. Iubește foarte mult natura și libertatea spațiilor deschise. Îi place să meargă la munte cu cortul, să petreacă timp în pădure sau lângă râuri, locuri în care își găsește liniștea și inspirația. De asemenea, îi place marea și înotul, iar aceste momente de apropiere de natură îl ajută să își păstreze echilibrul interior. Cred că pentru el scrisul, cititul și apropierea de natură se completează firesc. Toate aceste lucruri îl ajută să privească lumea cu mai multă atenție și să își formeze propriul mod de a gândi.

            Ca mamă, îmi doresc doar să își urmeze cu sinceritate pasiunile și să rămână un om curios, liber în gândire și deschis către lume.

Ion Nălbitoru: Japonezii o tehnologie foarte avansată în comparație cu noi. Cum își apără patrimoniul și valorile culturale, identitatea ca națiune?

Dna. Cristina Cărbune: Unul dintre lucrurile care m-au impresionat cel mai mult în Japonia este felul în care această țară a reușit să îmbine modernitatea cu tradiția. Deși este una dintre cele mai tehnologizate societăți din lume, Japonia își păstrează cu o grijă extraordinară patrimoniul cultural și valorile care îi definesc identitatea. Respectul pentru tradiție începe încă din copilărie. În școli, copiii învață despre istoria, obiceiurile și valorile culturii japoneze, iar acest lucru le formează o legătură profundă cu trecutul lor. În același timp, statul protejează foarte atent templele, sanctuarele, grădinile tradiționale și clădirile istorice, care sunt considerate adevărate comori naționale.

            În viața de zi cu zi, tradițiile continuă să fie prezente în mod firesc. De la ceremonii vechi de sute de ani, precum ceremonia ceaiului, până la festivaluri tradiționale, japonezii își păstrează cu respect aceste obiceiuri și le transmit din generație în generație.

            Chiar și într-un oraș modern, cu zgârie-nori și tehnologie de ultimă generație, poți găsi, la doar câțiva pași distanță, un templu liniștit, o grădină tradițională sau un mic sanctuar în care oamenii vin să se roage. Această conviețuire între trecut și prezent creează o armonie aparte.

            Cred că secretul Japoniei este tocmai acest echilibru: ei nu văd tradiția și modernitatea ca fiind opuse, ci ca două părți ale aceleiași identități. Tehnologia îi ajută să privească spre viitor, dar rădăcinile lor culturale îi țin mereu ancorați în trecutul care i-a format. Astfel, identitatea lor ca națiune rămâne puternică și vie, chiar și într-o lume în continuă schimbare.

Ion Nălbitoru:  Sunt mulți români stabiliți în Japonia și în ce relații vă aflați cu ei, vă întâlniți des? Este și vreo biserică de cult creștin în zona unde locuiți?

Dna. Cristina Cărbune: Comunitatea românilor din Japonia nu este foarte numeroasă, dar este una caldă și unită prin dorul comun de țară. De-a lungul anilor am avut ocazia să cunosc români stabiliți în diferite orașe ale Japoniei, oameni care, deși trăiesc departe de România,

 păstrează cu grijă limba, tradițiile și legătura cu rădăcinile lor.

            Nu ne întâlnim foarte des, pentru că distanțele în Japonia pot fi mari, iar fiecare are ritmul și responsabilitățile vieții sale. Totuși, atunci când avem ocazia să ne revedem, întâlnirile sunt pline de căldură și de bucuria de a vorbi românește. În astfel de momente, parcă o mică parte din România prinde viață din nou, prin povești, amintiri și prin acel sentiment de apartenență pe care îl purtăm cu toții în suflet.

            În ceea ce privește viața spirituală, există și biserici creștine în Japonia, inclusiv comunități ortodoxe care îi adună pe românii de aici în jurul credinței și al tradițiilor noastre religioase. Pentru mulți dintre cei plecați departe de casă, biserica devine nu doar un loc de rugăciune, ci și un spațiu de întâlnire, de sprijin și de continuitate a identității noastre spirituale.

Într-un fel, oriunde s-ar afla românii în lume, ei reușesc să ducă mai departe o parte din sufletul României – prin limbă, prin credință și prin dorul care ne leagă pe toți de locurile din care venim.

Ion Nălbitoru: Aveți vreo feblețe anume? Ceva care să vă rupă de tumultul citadin prin care să vă regăsiți liniștea?

Dna. Cristina Cărbune: Da, și la finalul acestui interviu, dacă tot m-ați întrebat acest lucru, am ocazia să mai adaug un gând despre doi mici profesori ai mei de viață: cățelușii mei. În fiecare dimineață mă întâmpină cu o fericire sinceră în ochi, de parcă ne-am întâlnit chiar atunci pentru prima dată. Entuziasmul lor de a ieși la plimbare este mereu același, ca și cum fiecare zi ar fi prima zi în care descoperă lumea. Privindu-i, am înțeles o lecție simplă și profundă: să trăiesc fiecare zi ca pe un dar. Iubirea lor este necondiționată, iar felul lor de a trăi fiecare clipă ascunde o înțelepciune tăcută. De aceea mi-a venit în minte acest mic haiku: Dimineață liniștită - / cățelușii mei mă întâmpină / ca și cum lumea abia începe. Fiecare plimbare este pentru ei prima zi a lumii.

            Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții despre viață: să păstrăm în inimă lumina fiecărei zile, ca și cum ar fi prima zi din viața noastră.

Ion Nălbitoru:  Transmiteți un gând, un mesaj pentru românii din țară dar și din diaspora.

Dna. Cristina Cărbune: Românilor din țară și celor răspândiți în lume le-aș transmite, înainte de toate, să nu uite niciodată cine sunt și de unde au pornit. Oriunde ne-ar purta viața, există în fiecare dintre noi un loc care rămâne mereu acasă – limba în care am rostit primele cuvinte, tradițiile cu care am crescut și amintirile care ne-au format.

            Pentru cei din diaspora, dorul de țară este adesea o punte invizibilă care ne leagă de rădăcinile noastre. Chiar dacă trăim departe, putem păstra România vie în suflet prin limbă, prin cultură și prin felul în care transmitem mai departe valorile noastre copiilor.

            Iar românilor din țară le-aș spune să prețuiască bogăția locurilor în care trăiesc, frumusețea tradițiilor și puterea culturii noastre. Uneori, cei care pleacă ajung să înțeleagă mai profund cât de prețioase sunt aceste lucruri. În cele din urmă, cred că indiferent unde ne aflăm pe hartă, ceea ce ne unește este aceeași inimă românească.

            Aș încheia cu un gând simplu: să rămânem uniți prin cultură, prin limbă și prin respectul pentru rădăcinile noastre. Pentru că, oriunde am trăi în lume, România continuă să existe în fiecare dintre noi.

Ion Nălbitoru:  Distinsă doamnă, Cristina Cărbune, vă mulțumesc pentru timpul acordat realizării acestui interviu, ca o punte culturală între Țara Soarelui Răsare și România, Cetatea din Carpați!

Dna. Cristina Cărbune: Domnule Ion Nălbitoru și eu doresc să vă mulțumesc pentru această frumoasă oportunitate de a-mi depăna gândurile și amintirile în cadrul acestui interviu. Vă sunt recunoscătoare pentru sensibilitatea cu care ați construit acest dialog și pentru felul în care reușiți, prin astfel de întâlniri, să păstrați vii poveștile oamenilor și legăturile dintre culturi.

            Viața mea s-a desfășurat, într-un fel, între două lumi: România și Japonia. Două țări îndepărtate pe hartă, dar care, în sufletul meu, s-au apropiat de-a lungul anilor. România rămâne locul rădăcinilor mele, al copilăriei, al mării și al amintirilor calde de acasă. Japonia este locul în care viața m-a purtat mai târziu, o țară care m-a întâmpinat cu liniștea templelor, cu disciplina ei discretă și cu delicatețea florilor de cireș.

            Uneori simt că drumul meu între aceste două țări seamănă cu o călătorie pe un pod invizibil construit din amintiri și emoții. De o parte se află marea copilăriei mele, iar de cealaltă grădinile cu cireși înfloriți ale Japoniei. Între ele zboară timpul, asemenea unui covor magic care poartă sufletul între trecut și prezent. Și poate că viața însăși este această călătorie.

Actorul japonez Ken Watanabe spune într-un moment memorabil: „Sunt perfecte, toate sunt perfecte.”

            Poate că viața este perfectă tocmai prin imperfecțiunile ei - dacă știm să o ascultăm cu inima. Dacă știm să ascultăm cântecul cocorilor, poveștile samurailor, sfaturile liniștite ale bunicilor, și poezia unei petale de cireș care, în căderea ei tăcută, pare să scrie cele mai frumoase versuri în drumul ei spre pământ. Atunci înțelegem că frumusețea lumii se ascunde în clipele simple — iar viața, cu toate imperfecțiunile ei, rămâne un dar desăvârșit.

 

Ion NĂLBITORU – Membru UZPR și LSR