autogara

[Dulmin Aurel]

  

   

Îl privesc mai atent. Nu am găsit loc la o altă masă și m-am așezat la masa lui. Sunt în autogară, în crâșma din autogară. Mai am cel puțin o oră jumătate până la autobuz. Afară stă să plouă.

Pe tipul de la masă îl cunosc din vedere. Cerșește prin oraș. Se așază în fața magazinelor și cerșește. Este un cunoscut al localului. Își plătește băutura din banii pe care îi primește. Se așază la masa lui în colț, o măsuță mică de două persoane și își bea băutura comandată. Nimeni nu îl deranjează. Când și când mai trece câte unul și îi lasă pe masă un pahar cu rachiu. Este singur cu gândurile lui.

O față brăzdată de riduri, acoperită în mare parte de o barbă neîngrijită, năclăită, prin care se prelinge salivă amestecată cu rachiu. Un nas proeminent, acvilin deasupra unor buze mari moi, albăstrii, acoperite și ele cu păr, completează portretul acestui paria, un paria al orașului în care își duce zilele. Are o privire vioaie, inteligentă chiar. Se simte în privirea lui ironia, indiferența față de cel de lângă el, uneori și repulsie, are o privire ce în comparație cu aspectul lui fizic, te duce cu gândul la cineva ce a trecut prin multe.

- Pot să mă așez? îl întreb privind spre paharul lui aproape gol.

Mă fixează cu privirea, nemulțumit că-l deranjez. Mă studiază. Tace. Îmi face doar semn cu capul să mă așez.

Mi-am comandat o cafea. Mă așez ușor pe scaunul din fața mea. Încerc să nu-l deranjez. Poate nu am făcut bine că m-am așezat la masa lui, îmi spun continuând să-l analizez. Duce paharul la gură și îl dă peste cap, îl bea dintr-o înghițitură. Se ridică de la masă. Merge și își mai comandă unul. Face glume cu barmanul ce râde copios, probabil la un banc de-al lui. Se așază din nou la masă, făcând abstracție de prezența mea. Cu atât mai bine îmi spun. Chiar nu aveam chef de conversații, de niciun fel.

Al doilea pahar tot așa de repede îl bea. Tace. și privește paharul gol de pe masă. Parcă ar aștepta să vină cineva să i-l umple. Iau paharul din fața lui. Mă prinde de mână. mă strânge.

- Ce faci? mă întreabă privindu-mă nedumerit.

- Ai răbdare că ți-l umplu eu, îi spun și iau paharul cu cealaltă mână.

Reușesc să mă eliberez din strânsoarea lui. După câteva clipe îi pun paharul plin cu vodcă în față.

- Nu am știut ce bei așa că ți-am cumpărat vodcă, îi spun așezând cu grijă paharul pe masă.

Aud un mulțumesc curat. parcă ar fi venit de undeva din afara lui. A dispărut răgușeala din voce. Are o voce limpede.

- Cu plăcere, îi spun și îmi văd de cafeaua mea.

Tăcerea se lasă din nou peste masa noastră. Se aud doar discuțiile clienților din local, probabil călători ce-și așteaptă autobuzele și o muzică lăsată în surdină, undeva la bar.

- Te-am văzut prin oraș, rup tăcerea, încercând să intru în vorbă cu el.

- Da, cerșesc. Viața mi-a oferit o ultimă șansă, de care m-am agățat. Umilința. Orice încerc să fac o dau în bară așa că m-am resemnat. Sincer să fiu cerșitul este foarte productiv mai ales în zilele de sărbători, în special cele religioase. Banii pe care îi câștig vezi și tu unde se duc. Viitorul meu a fost distrus de nepăsare, de minciuna în care am trăit până să ajung unde am ajuns.

Îl privesc. Simt că urmează să-mi povestească ceva interesant.

Am o meserie frumoasă. Sunt apreciat. Urmează ca în curând să mă promoveze. Nu țin neapărat la acest lucru. I-am mai refuzat în câteva rânduri, dar de data asta nu cred că am cum să-i mai fentez. Nu vreau răspunderi mai mari pentru câțiva lei în plus. În sfârșit, cum am spus, la serviciu sunt respectat ca om în primul rând și după acea ca funcție. Acasă în schimb, totul merge de-a-ndoaselea.

- Este timpul să revizuim relația noastră, mă ia din ușă, când nici nu am intrat bine, soția cu o expresie nu tocmai plăcută pe fața ei.

- Ce s-a mai întâmplat? o întreb, așteptându-mă din nou la cine știe ce lucruri imposibile imaginate de ea.

Am început să mă obișnuiesc cu ieșirile ei. Este pe hol. Se întoarce cu spatele la mine și intră în sufragerie. Intru după ea curios. Cum mă așteptam mama ei așezată în fotoliu își face de lucru cu un macrameu. Nu-i dau importanță. O salut doar, mormăind un bună ziua, abia auzit.

- Nu mai putem trăi împreună, îmi spune privind-o pe mama ei de parcă ar aștepta o aprobare, ce numai vine.

Știu bine că totul pornește de la ea. Nu este prima oară când îmi face astfel de lucruri. Motivul este unul simplu. Nu-i place că beau. Și adevărul ăsta este, îmi place să beau, dar asta nu înseamnă că îmi neglijez obligațiile pe care le am față de familie.

- Nu mai poți trăi tu cu mine, nu pune și copii în oală cu tine. Ei nu au nicio legătură cu certurile noastre. Nu cred că vreunul dintre ei s-ar plânge despre felul cum mă port cu ei. Nu le-am dat ocazia, așa că vorbește doar pentru tine, îi spun puțin nervos.

A început să mă scoată din sărite aceste scene.

În sfârșit, ne-am despărțit. Au trecut ceva ani. Îmi doream viața înapoi. Am lăsat băutura. I-am pus punct. Viața pe care o duceam nu semăna deloc cu cea pe care mi-am închipuit-o. Mă loveam de lipsuri, lipsuri de tot felul. La început nu am simțit nimic, Pe parcurs dorul de familie mă înnebunea. Cu fiecare zi ce trecea tot mai mult simțeam dorul copiilor și nu în ultimul rând dorul de ei, ci și de ea, cu toate că ceea ce simțeam pentru ea s-a spulberat demult. Aveam totuși nevoie de un echilibru. L-am căutat. Nu l-am găsit. Și atunci am făcut cel mai dezgustător lucru, m-am dus la ea, la mama ei să-i cer ajutorul. să cerșesc pur și simplu bunăvoința ei. M-a durut, dar am făcut-o. Nu pot să uit rânjetul ei ironic și felul flegmatic în care mi-a vorbit. Am plecat capul și am ascultat-o. Vorbele ei erau gheare ce-mi sfâșiau sufletul și răbdam. Aveam nevoie de ea. Am reușit umilindu-mă să o înduplec.

Umilința nu ai cum să o cunoști dacă nu te-ai lovit de ea, dacă nu ai trăit-o. E o curvă. Te înhață pe nesimțite și te scoate , așa crezi tu, din pragul disperării. Încerci de multe ori, în disperare, să-ți justifici acțiunile, dar nu faci decât să te afunzi și mai mult în servitudine. în umilința ce ia naștere din ea și mergi mai departe spre o ușă la care nu vei ajunge niciodată, o ușă ce niciodată nu ți se va deschide, ușa spre fericire. Te umilești, te înjosești, ce folos, ușa nu se va deschide. Rămâi slugă până în ziua când vei părăsi această stare umilă, până când vei lăsa în urmă minciuna în care ai trăit.

M-am întors acasă. Totul s-a schimbat. Soția scăpată de sub control a apucat-o pe un alt drum, un drum alături, paralel cu drumul unei noi căsnicii. De data asta numai exista nimic ce ar fi putut să o controleze.

Să-ți dau un exemplu.

Mașina noastră o conducea un șofer pe care-l plătea. I-a devenit amant. Nu mai zic de colegii ei de muncă ce o vizitau în cele mai nepotrivite momente. Simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu a durat mult și am fost dat din nou la o parte. De ea însă, de data asta. Am plecat cu un singur regret, acela de a nu fi lângă copiii mei.

- Asta când s-a întâmplat îl întreb de data asta curios.

- Uite-l este aici se aud voci în spatele meu. Bea cafea.

- Cu cine vorbești?

- Cu el, cu cine dracu crezi că vorbesc? îi răspund iritat persoanei din spatele meu, întorcându-mă în același timp spre el.

- Care el aud întrebarea venită de data asta din stânga mea.

Este o voce de femeie.

- Ai plecat fără să spui cuiva, continuă vocea. Nu vezi că nu este nimeni cu tine la masă? continuă ea să vorbească.

Mă întorc și privesc spre scaunul gol din fața mea. Paharul de votcă plin stă pe masă. Nu s-a atins de el.

- Doamnă doctor îl ducem direct în salonul lui? întreabă unul din cei doi bărbați aflați în spatele meu.

Mă întorc spre cea căruia i s-a adresat și văd scris pe ecusonul ei, Șerban Violeta - Medic primar psihiatrie.

Unde dracului mă aflu?

[Dulmin Aurel]

  Sper să nu plictisească această povestire.

[Vasilisia Lazăr]

Proza dumneavoastră este construită ca un mic labirint al conștiinței, în care realitatea și iluzia se împletesc până la punctul în care cititorul însuși începe să se îndoiască de ceea ce vede. Porniți de la o scenă aparent banală – o masă într-o cârciumă din autogară, doi oameni singuri, un cerșetor și un călător – dar transformați acest cadru într-un spațiu al confesiunii și al degradării umane.

Personajul cerșetorului este conturat cu o acuitate aproape cinematografică: fizionomia lui degradată, gesturile simple, paharul de rachiu, toate contrastează puternic cu privirea inteligentă și ironică, care trădează un trecut mai complex decât lasă să se vadă aparența. Din această tensiune se naște întregul nucleu dramatic al textului: căderea unui om care a avut cândva viață, familie și respect, dar care a ajuns să trăiască la marginea societății.

Confesiunea despre căsnicie, alcool, umilință și despărțire este una dintre cele mai puternice părți ale prozei. Surprindeți cu mare finețe mecanismul degradării morale, arătând cum umilința devine o capcană din care omul nu mai reușește să iasă. Fraza despre umilință – descrisă ca o forță care te prinde și te împinge spre servitute – capătă o valoare aproape filozofică.

Dar adevărata forță a textului se află în finalul surpriză. Ceea ce părea o conversație între doi oameni se dovedește a fi, de fapt, un dialog interior al naratorului, prizonier într-un univers al propriei minți. Dezvăluirea că scena se petrece într-un context psihiatric schimbă radical sensul întregii povestiri: cerșetorul devine, simbolic, o proiecție a propriei decăderi, o oglindă a destinului pe care naratorul îl poartă în sine.

Prin această construcție ingenioasă, reușiți să transformați o scenă banală într-o meditație profundă despre singurătate, vină, degradare și fragilitatea minții umane. Proza nu impresionează doar prin poveste, ci mai ales prin atmosfera ei densă și prin acel final care obligă cititorul să recitească în gând fiecare detaliu.

„Autogara” devine astfel nu doar o poveste despre un cerșetor, ci o reflecție amară despre prăbușirea interioară a omului și despre granița fragilă dintre realitate și rătăcirea sufletului.

Sunteți un fin cunoscător al sufletului, domnule Dulmin. Exact asta se simte în textele dumneavoastră. Nu scrieți doar niște povești, ci disecați psihologic destine. Personajele dumneavoastră par simple la început, dar, încet, se deschide un abis interior pentru fiecare. Iar cititorul cade în acel abis fără să-și dea seama. Reverență!