Eminescu-Respirația tăcerii

[Elena Victoria Glodean]

Iubesc poezia lui Mihai Eminescu și, de fiecare dată când scriu, Eminescu apare în adâncul sufletului meu nu ca o umbră apăsătoare, ci ca o tăcere sfântă, una care știe mai mult decât mine.

Când îi citesc poeziile, nu caut idei, ci caut respirația cuvintelor, felul în care acestea stau unele lângă altele fără să se grăbească. De curând, am recitit ˶Somnoroase păsărele". Poezia aceasta nu spune nimic spectaculos, nu cere atenție, ci doar liniște - și tocmai de aceea spune tot.

În versurile lui Eminescu, iubirea nu este zgomotoasă. Ea merge, așteaptă, se întoarce. În ˶Pe lângă plopii fără soț", iubirea nu se declară, ci se plimbă; pașii spun mai mult decât cuvintele, iar tăcerea devine limbaj. Ca poet, învăț din aceste versuri că nu trebuie să explic tot, că uneori versul adevărat este cel pe care nu îl scriu, că iubirea nu e o promisiune, ci doar o posibilitate. Eminescu nu forțează fericirea, o lasă să existe sau nu.

În ˶Floare albastră", iubirea este o chemare care știe că poate rămâne fără răspuns. Când recitesc ˶Luceafărul, nu îl simt ca pe o poveste în versuri, ci ca pe o stare, ca pe o alegere. Hyperion vede prea mult, iar aceasta înseamnă a rămâne singur, chiar dacă doare.

În poezia lui Eminescu, natura nu este un simplu decor, ci locul unde poți să nu spui nimic. Codrul nu întreabă, lacul nu cere răspunsuri. Citindu-l, am învățat, din nou, că nu trebuie să explic tot. De multe ori, când nu știu ce să scriu, mă gândesc la felul în care Eminescu știa să se oprească, la liniștea care rămânea după versul nescris, la curajul de a…nu spune tot.

Pentru mine, ˶Scrisoarea I" nu este o poezie despre cosmos sau despre dorința de a stăpâni infinitul, ci despre felul în care știi să îl asculți.

Mihai Eminescu nu poate fi egalat. În fața lui, metaforele false se ofilesc repede și te obligă să meditezi la sinceritate atunci când scrii. De-a lungul timpului, i-am dedicat poezii – singura formă de dialog pe care o cunosc. Eseul acesta poate nu este cel mai reușit, dar vine din același loc din care vine poezia: din inimă.

Pentru mine, Mihai Eminescu rămâne o floare de infinit în grădina limbii române. Nu una pusă la sărbători, ci una care crește încet, în tăcere, de fiecare dată când cineva simte și scrie cu adevărat.

[ELENA AGIU-NEACSU]

Felicitări! Un eseu pe măsura geniului evocat. 

[Elena Victoria Glodean]

Mulțumesc frumos! 

ELENA AGIU-NEACSU a spus :

Felicitări! Un eseu pe măsura geniului evocat.