Încă te caut

[Dragoș]

Încă te caut... mă-ntreb unde ești,
Încă te caut, prin fumul des și gânduri grele.
Te caut în pozele care mi-au mai rămas,
În melodiile ce împreună, cândva, cu drag le fredonam,
În amintiri cu tine, iubire... încă mă destram.

Și-mi bate-n piept un dor ce nu mai tace,
Inima-mi sângerează, străpunsă de ace.
O poză cu chipul tău, în lanțuri legată, în suflet îmi zace,
Cândva eram de nedespărțit... acum? Tu pe drumul tău, eu pe drumul meu.

Și încă... mă distrug pe zi ce trece, devin complet alt om.
Nu mai sunt eu de mult, și încerc să accept, dar nu pot.
Din băiatul cu zâmbetul pe buze și cu glumele la el,
A rămas doar băiatul... sclipirea din ochi mi-a murit deja de multă vreme.

M-am obișnuit cu dorul, că dorul e tot ce mi-a mai rămas.
Simt că într-o zi voi exploda... mă simt precum o bombă cu ceas.
Încă te caut... și-ți jur că m-am săturat,
Dar poate-n altă viață, iubire... ne vom găsi din nou,
Și vom ști să ne iubim, să trăim fericiți,
Până atunci... când moartea ne va despărți.

[bolache alexandru]

O poezie tristă care exprimă sentimentele autorului... De aici, pe această bază de poate construi...

[Chris]

trebuie sa privesti partea buna a lucrurilor :) uite aceasta despartire a scos la suprafata dorinta de a scrie care se poate transforma in ceva foarte frumos. apoi, poate nu era relatia potrivita si tot ce simti acum, o sa treaca, daca nu cumva a si trecut, citeam pe undeva ca s-a intamplat acum un an sau ceva de genul. 

ne-ar placea o comunicare cu noi.

[Grig Salvan]

O confesiune sinceră și nesofisticată declanșată de dorul mistuitor după iubirea pierdută. Uneori textul poate părea mai prozaic, unele clișee par desprinse din poezia veche sau din textele unor cântece, dar poezia se salveză totuși prin autenticitatea trăirii.

[Vasilisia Lazăr]

Textul exprimă o suferință sinceră, o durere autentică a pierderii, dar o face într-o manieră încă neșlefuită poetic. Autorul are trăire, are intensitate emoțională — iar aceasta e, de fapt, scânteia de la care se poate construi poezie adevărată. Totuși, textul se învârte în jurul acelorași clișee lirice: „dorul care nu tace”, „inima sângerează”, „poză cu chipul tău”, „drumuri diferite”, imagini des folosite, fără elementul de originalitate sau surpriză care ar diferenția emoția personală de un discurs comun. Ritmul este inegal, iar finalul, deși vrea să fie solemn, alunecă într-un patetism ușor forțat.

Sugestie: încearcă să transformi durerea în metaforă, să cauți imaginea neobișnuită, tăcerea dintre cuvinte — acolo se naște poezia. Sentimentul e real, dar încă așteaptă să fie transpus artistic.

E un început sincer, dar poezia adevărată cere rafinarea trăirii în imagine, nu doar mărturisirea ei.