Când Dumnezeu se plimbă prin oameni

[Maria Mitea]

Pășesc rătăcită.

Caut un loc liniștit să stau jos.

Citesc nume după nume,
Întorc capul,
În spate văd o mătușă,
Dă cu mătura pe cavouri de parcă ar peria costume elegante de scame.

Pare un dormitor de noi născuți,
Emană acea liniște,
Liniștea la care nu e nevoie să muncești să o simți, să o ai,
Liniștea altei lumi, păzește în jur ca o mamă,
Încă alăptează.

Unii se leagănă-n somnul amezii, iar
Alții se uită pe furiș, admiră mirele și mireasa.

Ușa bisericii e lăsată deschisă.

Pășesc rătăcită.

Citesc nume de preoți, preotese, cutare și cutare.

Mâ gândesc ”cititorii”,
Pe când necititorii strângeau pâinea, plângeau la ferestre,
Adăpau vitele, mureau în tranșee:
- Doamne, par toate bine arangate, gospodărite,

Clădite cu multă pricepere, dar
Simt apăsarea,
De ce-ți chinui slujitorii sub betoane,

Le ții oasele pe rafturi?
Nu mergea vorba că-i ei cu tine la cer?
Au fost și ei certați cu pământul ca și tine?
De ce atîtea inele?

Doar nu crezi că învie și au nevoie să-ți descuie palatele?

Dumnezeu îmi răspunde: - fiecare slujește pe unde îi e dat.

E amiază.

E cald.

Cineva trece cu mașina electrică printre cavouri

 Zici că vorbește cu morții,

Le spune: - ați auzit cum lumea s-a schimbat?

Pană și voi morții o să vă schimbați atât de mult, încât

O să mai muriți de două trei ori când o să vedeți lumina.

Prinsă între bătăile inimii

Nici nu mai știu dacă zgomotul mă irită sau liniștește.

Parcă mi-a citit gândurile,

Oprește.

Mă-ntreabă dacă am venit să pun flori, sau sunt cu cei de la cununie:
- Am ajuns din întâmplare,
- Aaaaaaaa, ai vreo supărare?
- Mai multe,
- Am și eu o durere, câteva luni în urmă a murit sora,

Tânără, Draga, s-a dus cu Îngerii.

Înghit în sec: - Condoleanțe,

Dar cât de mult te pot alina și cuvintele?
(Vroiam să-i spun că nu mai am nici o supărare.)
Intinde mâna: - Ovidiu.
Intind mâna: - Maria.
Ridic capul, fără să vrem ne uităm în ochi unul la altul.
Parcă ne cunoșteam de undeva.
Îl văd pe Dumnezeu în ochii lui.

Îmi spune cât de bucuros se simte cănd vine să taie iarba:
- Locuiesc cu tata,

Mama e moartă de mulți ani, 
Sunt mulțumit că pot mâna bicicleta, pot tăia iarba,

Mă înțeleg bine cu tata. 

Povestim de una de alta, 

De unde venim și unde ne ducem,

E greu să ne rupem de la vorbă, 

Ne luăm rămas bun.

El continuă.

Caut mai departe un loc liniștit să stau jos.

Citesc nume după nume,
Întorc capul,
În spate văd aceeași mătușă dă cu mătura pe cavouri
De parcă ar peria costume de lux.

Cimitirul pare un dormitor select,
Emană acea liniște,
Liniștea care te păzește, stă la capul tău,
Poartă lumina din ceară.
Îmi zâmbește trist, ochii albaștri ca cerul.
Poartă un batic florat pe cap, legat la spate, așa ca pe la noi.
Îmi pare cunoscută, părul negru,

Nu, nu e fantomă.

Îmi arată florile proaspete: - vecina mea.

- Atâta mai pot,
Înainte mergeam la piață, cumpăram roșii, una alta,
Stau cu fiica, m-am mutat la ea din Vaslui.

- Din Vaslui?
Îmi sare inima din piept:
- Știi că și eu m-am născut nu departe peste Prut.

- M-ai ții minte Prutul?
- Da cum să nu-l țin minte,
Acolo pe malul Prutului e și căsuța mea lepădată.
Îi dau lacrimile, îmi dau și mie de nu mă pot opri:
- Nici la noi nu mai locuiește nimeni demult.
Fratele mai mare a fost acasă vara trecută,
A schimbat podul,

A dat cu var,

Bătut covoarele,

Surorile au pus perdele noi,

Stă casa gătită ca o mireasă,

Așteaptă mirele.

Ne strangem in brațe,

Povestim cum am ajuns în inima munților.

Ne spunem cât de greu e dorul: - văduvă de 53 de ani,
- Eu m-am născut, iar soțul mătale a murit,
- Tare gospodar mai era, dar ce mai vorbă,
Dumnezeu mi l-a dat, și tot el mi l-a luat,
M-a lăsat cu o casă plină de copchii.

E mândră de nepotul student la Brașov:
- Și-a găsit o fată cuminte, vrea să se-nsoare cu ea.

Din gură-i curg nu doar vorbe, ci vorbele de care am nevoie să le aud.
Ca o sete, gândurile ei sunt și ale mele.

Bem una din alta de nu ne mai putem sătura.
Mă uit în ochii ei,
O ascult cu sufletul la gură,
Îl văd pe Dumnezeu cum se mișcă prin ea:
- Cum vă cheamă?
- Alexandria,
- Pe mine Maria,
Ne strângem din nou în brațe, e greu să ne despărțim.
Ne ținem de mâini ca niște copilițe,

Îi sărut mâinile.
Miroase a mamă, a țară,
Miroase a iarbă, a flori,
A pământ,

Ca un mormoloc ne iese sufletul la iveală așa cum numai noi două îl știm.

Ne desprindem cu greu, 

Două maluri, din noroc s-au întâlnit, iar 

Forțate de soartă să se despartă.

Mă întreabă când o să trec din nou.
O întreb când o să mai vină să măture.

Ne desprindem încet

Ca petala de floare,

Ca vântul din păr.

La poartă crește un trandafir galben.

Rup un boboc.

Merg cu el în mână pe stradă. 

Intru în casa închiriată  (Airbnb)

Copii mă-ntreabă: - unde ai fost, mamă.
- La biserică.

Am trecut și prin cimitir.

Abia azi am observat: biserica unde ne-am cununat

Cu taică-tu

E chiar aici aproape la câteva case.

La poartă creștea un trandafir galben.

Am rupt un boboc.

Îl pun în vază la geam.

[Maria Mitea]

Buna Ada,

Mulțumesc mult de lectură și semn!

Sigur,

aș putea să schimb pe pagina de proză deși este Proză-Poezie stilul. 

Ori putem crea pe site o pagină separat de Poezie-Proză, sau Proză-Poezie, este un stil popular, atual în zilele de azi. Mulți din cei care scriu în ziua de azi se orientează mai mult spre stilul ăsta din diferite motive. 

[Ada Nemescu]

Emoționată proză, detaliată cu har, cu emoție. 

Poate ar trebui mutată în sectorul  * proză * zic...

aDa

[Maria Mitea]

Buna dimineața Monica!

Așa este, 

suferința,

greautatea aia sufletească care o tot porți de ceva vreme și care nu-ți dă pace, nu renunță, 

stă agățată ca un prunc de pieptul tău, 

nu te lasă până nu o bagi în seamă Are limba ei, 

foarte adevărat ”Bătrânească” 

   Iar 

 inconștientul își cunoaște căile, 

ne poartă, ca pe niște orbi, spre acele locuri sfinte unde putem suferi în voie, în larg, fără restricții, fără rușine, 

nici-un alt loc nu ne aduce mai mult cu picioarele pe pământ decât o biserică, un templu, o moschee,

o peșteră, un cimitir, ...

Mulțumiri! Mă bucură mult semnul lăsat, și că ai găsit ceva pe plac. 

Multă inspirație, cu bine și sănătate! 

 

[Monica Pester]

Oh, Doamne, o bucată de proză povestită lent și înțelept, așa, bătraneste, ca să trăim exact momentele extreme din viață, cănd te afli într-un loc ce adună multă suferință și unde este firesc să-ți pui întrebari despre sensul vieții.

Minunat, dna Maria Mitea,