Bomboana ( din ciclul: Când numai iarba urzește)

[Maria Mitea]

Mă uitam în jur, nu o ridicam din prima, prost să fii să nu te împiedici de așa bunătate.

Ca o bătrână, îmi lăsam bărbița să cadă-n piept, mă uitam luuuuung la ea, salivam,
dădeam încă o dată cu ochii roată să văd dacă o scăpat-o careva (poate Veruța, poate Natașa) aveau obiceiul să nu mănânce imediat bunătățurile când erau împărțite de mama sau vreo mătușă.
O ridicam cu mare grijă, o doseam în buzunarul de la rochiță după care m-ascundeam după sobă.

Tot farmecul copilăriei consta că aveam o ascunzătoare care mă apăra de toate bănuielile dar și de toate bunele întâmplări întâmplate și neîntâmplate.

Mă apăra de-ai casei (de nu se mai terminau) ziceai că-i colhoz la noi în ogradă, dar și de mine însumi, de pisică, și de orice alt animal adus în casă la jiujiulit.
Chiar dacă casa era plină ochi cu vârf și îndesat, ba de râs, ba de plâns, ba de competiție între noi frații și surorile, cine e mai bun la matematică, cine a scris fără nici o greșeală compunerea, care a mai harnic (că hărnicia aducea laude mari de la mama, în primul și primul rând, apoi dacă lucrai din greu pe-afară și de la teteia, și pe locul trei veneau neamurile și tot restul planetei, că mama așa ne zicea:- când ești harnic te vede toată lumea prin ce faci, că noi oamenii lăsăm dâră după noi, fiecare cu dâra lui, ca insectele ... ) discuțiile pe tema istoriei și a geografiei nu lipseau, doamne ferește, cum să lipsească pe când aveam maaaaaaaari nedumeriri, lăsați în ceață, pentru că nimeni nu vroia să vorbească, domnule, da nimeni. Muți. La școală cărțile erau tot cu ceață și promoroacă pe ele, sau nu erau de loc, așa că creșteam și noi care și cu ce apucam de pe te miri unde, iar în ascunzătoare nu era nevoie de nici unele, nu mă vedea nimeni, nici eu nu mă vedeam, dar nici nu bănuiau pe unde sunt.

Uneori îi auzeam cum mă strigau pe-afară de li se rupeau coardele vocale. De bucurie că mi se simte lipsa și că e nevoie și de mine în celula familiei comuniste sovietice și socialiste, plus, că s-au găsit și voluntari care să mă caute, chicoteam singurică pe sub mustăți. Tip-til, venea și pisica, puneam degetul la gură ”șșșșșșșșșșșș” mi se gudura-n brațe,  stăteam nemișcate, așteptam să vedem ce o să se mai întîmple în împărăția cerului.

E mult tare de povestit aici, mai bine mă-ntorc la bomboană.

Scoteam dulcegăria din buzunar, mă uitam la ea ca la o ființă vie, știam ce scrie pe hârtie ”steklyannaya”  adică ”din sticlă”, că de aia omul învață a citi pe toate limbile posibile și imposibile ca să poată mânca bomboane. O miroseam, o doseam din nou în adâncul buzunarului, de multe ori îl și găuream sau rupeam cu totul de-atâta doseală.
Atunci eram nevoită să-mi ascund bomboana în sân ca pe-o cruce ( la vârsta aia aflasem că unii oameni poartă cruce la gât.)

Până aveam curajul să stau cu ea în mână trecea vreun sfert de oră, gloata ca gloata, nu de alta gospodăria era plină și de păsărele și toate jivinele care puteau da în orice clipă buzna peste mine chiar și după sobă.
Stăteam cu ochii în patru ca un lup, și mă tot gândeam cum e să mănânci singur o bomboană ca asta, care e dată nu de mama, nici mătușa ci chiar de sfântul Dumnezeu.

Salivam din nou, înghițeam în sec.

De fapt și drept, satisfacția era și mai mare dacă îmi imaginam cum o mănânc cu mușcături mici, ca un iepure când mănâncă morcov, iar ceilalți se uită la mine cu jind.
După această lăcomie imaginară mă apuca jalea, frica, și iar jalea, rușinea, și tot așa până, ca un clopot, îmi răsuna vocea mamei în cap:
- Vai necaz mari, cum să nu împarți cu surorile și frații? 

Dacă n-ai să-mparți cu ei atunci cu cine altcineva mai poți împărți?

Dacă și ei, ca și tine, o să găsească o bomboană într-o zi și o să facă la fel, să mănânce de unii singuri.

La acest gând, aruncam rufele de după sobă prin toată casa, mă duceam și mai în fundul cotruței.

Mama noastră era mare pacoste pe capul omului, uneori îmi era așa de ciudă pe ea de-mi venea s-o pișc de piele așa cum te-ar pișca un păduche.

Încet, ieșeam la lumină, scoteam bomboana din buzunar, iar o băgăm în buzunar și iar o scoteam, așteptam să fiu băgată în seamă, să vadă lumea că mă frământ, după care oftam și începeam să mă fălesc în fața surorilor: - am o bomboană da nu vă dau:
- De unde ai bomboana?

- Cum ție ți-o dat și nouă nu?

Începeau să se roage de mine, nu mă lăsam ușor convinsă să-mi dau pâinea de la gură.  Cu lacrimi în ochi îmi aduceau aminte cum și ele au împărțit odată nu știu când nu bomboană din sticlă, ci ciocolată, un măr, sau o clătită:

- Vreau să vă rugați de adevăratelea, ca cerșetorii cerșetori.
- Adică cum să ne rugăm de adevăratelea?
- Cu milogeală, în genunchi, să mi se rupă inima de voi.
Tot așa până o rupeam în trei, patru bucățele și la grămăjoară ne înfruptam cu puțin dulce, ne potoleam pofta după care deveneam cea mai bună soră din lume, deveneam un fel de vedetă, cea bună la inimă, așa mama ne zicea ” să fiți buni la inimă, că tare urât e omul zgârcit” iar la jocul de-a lupul și vulpea eram lăsată să fiu vulpea.

Mereu era bătaie mare pe cine să joace vulpea și cine să joace lupul.