Promisiunea lui Florea

[Țirel Geta]

Promisiunea lui Florea

        Chiar dacă nu erau vecini decât de sat, erau vecini de fânețe, de-un timp, de haturi, iar ea avea casa părintească tot acolo, dar în spatele pârăului care curgea lin și șerpuit până i se pierdea malul. Nu i se auzea șipotitul atât de tare decât când ploua la deal și venea apa de peste tot. Prima dată s-au întâlnit chiar la capul podului, iar pe pod, ea cu ditamai grebla și furca pe umăr, iar el cu coasa, la fel. Așa a prins drag de ea, de Ilenuca Neagului, fată harnică și frumoasă foc, încât deși era peste mână, tot de dragul ei venea la horă la căminul cultural de peste Vale.

   Întorcea Ileana lui brazdele cum nu mai văzuse până atunci și când o căuta cu privirea cât timp trecea cu piatra peste gura coasei, ea făcea porișoare, mai încolo o vedea greblând și era doar ea pe loc de-i părea un spiriduș, atât era de hotărâtă când făcea treabă. De când o cunoscuse, că fânațul cu pădurea îl cumpăraseră ai lui doar de un an, nu mai avea liniște, își găsea drum mai la două zile, doar - doar să-i vadă casa și să-i treacă de dorul ei. Și-i trecea, că nici Ilenuca nu se lăsa, îi știa de acum ora când se ivea el la pod și-a îndrăznit să îi ducă într-un ștergar, până și o plăcintă cu mere făcută la cuptorul din curte. El nu a zis nu, a primit bucuros darul și cum se putea să fie altfel? El, c-așa a fost, tot cu ochii după ea, a intrat în hotar cu două brazde de iarbă și când s-a văzut la doi metri de stejarul ca semn, au râs de această unire parcă într-un fel prevestitoare. Și cu ce să îi cinstesacă munca și de era din greșală? Cu plăcintă rumenă, căldă, de la cuptor.

    La horă venea cu mai mulți flăcăi din Plopu, din satul lui, se adunau la Crucea de piatră din centrul satului, ca apoi cântând și tot povestind nu luau seama când ajungeau în fața Căminului cultural, cu ușa mereu împodobită cu flori. Astă - iarnă, doar cu cetină de brad și-ajunși erau primiți cu bucurie de către toată suflarea aflată acolo ca să nu mai zic de fetele de măritat. De taraf? Nu mai încape vorbă, le cânta cu bucurie și marșul de nuntă... Ce mai haz se făcea!... semn că se puneau de pirostrii pe cap cât de curând. Ei!... dar nici ei nu erau feciori de lăsat, se vedea după casele ridicate din mâinile lor, după gospodăriile ce le aveau cu vite, oi, cai, animale frumoase, crescute cu mare drag. 

 Nici Ilenucăi și nici lui Florea nu le-a fost altfel, că doar Zamfira, mama fetei, care nu o slăbea din ochi, nu era oarbă. A văzut ea focul și dragul din sufletul lor. Cu două duminici în urmă, fata mai dansa cu alți flăcăi, dar în duminica aceea nu s-au slăbit nici din ochi și nici din mână, iar la încheierea jocului, spre dimineață, Florea să ceară permisiunea mamei Zamfira ca să vină la dânșii la împețit. Venise și bărbatul ei - Mitrea, ca să le ducă acasă cu căruța așa cum le-a adus. Locuiau cam depărtișor de sat, spre ieșire, la ultimile case, case rare pe acolo. 

 Și-așa a fost pusă ca pe jar casa fetei, a Ilenucăi, așa cum îi ziceau toți cei ai casei, dar pe ea o chema Ileana. S-au pornit pregătirile iar lelea Raveica, cum îi zicea tot satul, a primit cu mare drag, cinste și onoare, rugămintea de-a îi țese rochia de mireasă din borangic la război și voalul de asemenea, dar scurt. Nu îl voia pe spate, ca să se vadă dantela ce-o făcuse doar cu mâna ei.  

Nunta a fost ca prin partea locului, a ținut trei zile și trei nopți, cu flăcăi călări, căruțe pline cu nuntași, tot la Căminul cultural, care era tare bogat ca loc. Nu era altul ca el nici peste zece sate, de toate avea, dar mai ales bucătărese care făceau așa de bune sarmalele și friptura de vițel, că erau căutate ca iarba de leac. Doar cu noroc mare le puteai arvuni. 

   Până și taraful îl găseai mai ușor decât le-ai fi găsit pe ele cum familiile de muzicanți aveau copii mulți și toți cu har de la Dumnezeu. Învățau instrumentele de la unul la celălalt, încât atunci când se țineau horele erau adevărate concerte de înaltă ținută. Se dusese buhul de ei, iar costumele populare ce le îmbrăcau, erau atât de frumoase încât nu se mai văzuseră cu așa pui cusuți pe cămăși. Altă artă pe care o aduceau cu ei și ei erau de găsit, mai greu era cu bucătăresele. 

  Ce cornulețe și cu borș și cu smântână umplute cu poverlă mai făceau, dar ce poale în brâu de pus în brazi, că acum le puneau, acum se mâncau.Tăvile scoase în drum cu servitul erau goale cât ai clipi, dispărea totul de ziceai că toată lumea e flămândă, nemâncată de zile, de lunea și-a așteptat a mânca doar la nuntă. 

Ilenuca? Frumoasă, că era frumoasă foc, mai ales cu gropița ei din obrajii ca bujorii. Despre rochița de mireasă? Nu se mai văzuse! Lelea Raveica se întrecuse pe sine atât la rochiță cât și la voal, care i-a fost împodobit cu flori albastre și roz, ca ceara, așa aveau petalele și lucioase și cu un parfum de parcă făcut anume în dar Ilenucăi. Creșteau doar acolo la ei într-un ochi de poeniță. De fapt, așa îi zicea și mama ei, că aduce în casă parfumul codrului... Toată mireasma pământului și era tare ciudat, ea nu rupea o floare, o durea sufletul mai zicea, că-i părea că plânge locul, păsările, tot locul parcă plângea.

Ilenuca, așa cum se zice și din popor: ,,Fetei mari așa îi dat, s-aibe casa la bărbat!”, a plecat la casa lui Florea, casă terminată din munca lui, ca prin acele părți, casă naltă, cu scări și cerdac de se vedea pe toată ulița. Iar ea, așa cum era harnică în toate cele, ia umplut casa cu zestre din perne, covoare țesute, carpete cusute și toate făcute doar cu mânușițele ei. Dar ce nu făcuse, ce nu-i ieșise din mânuțele ei ca din aur? De toate, de toate cele trebuincioase la o casă de oameni gospodari. 

Tare a mai fost mândru Florea de ea când a văzut că opresc la poarta lui, nu una, ci trei căruțe cu scoarțe, apoi mobilă pe comandă, încă două, făcută de badea Ilieș Gabor, vestit și el în arta de a modela lemnul. 

Soarta îi unise, le râdea și toate le mergeau bine, tare bine, până într-o zi când li s-a spus că războiul bate la poartă și nu-i chip de stat acasă. 

- Nu pleca Florea dragule! Dară cui mă lași aici cu toate cele, cu toată casa pe umeri și cum sunt? Nu vrei să îți vezi pruncul cum te strigă? Nu vrei să-ți vezi pruncul crescând mare?

- Cum poți zice astfel de vorbe? Cum aș putea?... dar nu pot face altfel Ilenuca mea! Țara noastră cine o apără dacă nu noi? Zi-mi tu, sufletul meu, zi-mi tu! Nu putem face altfel, ea ne cheamă, ne cheamă la nevoie, arde. 

 Îți promit că mă întorc și-o să fim numai împreună tot așa cum ne-am legat noi, doar știi! 

Și-a plecat Florea la război, împreună cu toți bărbații din sat și în putere!

                     Plângea toată ulița, plângea tot satul, plângea toată lumea... numai nu curgeau lacrimile în valuri, doar pe obraz curgeau, șterse apoi cu batista, cu șorțul sau uscate din durerea sufletului.

L-a așteptat, ani la rând, apoi toată viața, că nu ia mai trebuit alt bărbat, dar de la război Florea al ei nu s-a mai întors. A rămas doar un fecior în urmă, care peste ani i-a semănat întru totul. Era chipeș Ștefan – Florel al ei și harnic și gospodar ca nimeni altul de teapa lui, dar cu o tristețe în ochi ce îi pornea de la mama lui, când îi spunea că l-a visat iară pe tată-său, era acasă. Doar așa îi zicea în tot timpul, de nu mai știa ce să creadă de ea. De multe ori i se părea că numai aceste vise o ridicau din pat, o făceau a vedea ziua de mâine. Dacă nu îl visa două trei nopți, mergea într-un loc mai retras al curții, la fânărie, la fântână, unde nu putea să o audă, să o vadă nimeni și-l certa c-a plecat fără să îi spună.

- Dară tu n-ai de gând să spui când pleci de-acasă? îi zicea, ca să știu și eu când te întorci. Mă faci de stau trează toată noaptea, spune tu Floreo! Spune ceva, pe unde umbli? Ca să nu mai zic că m-a luat frigul în pat fără tine. N-ai mai pus nici lemne pe foc de s-a stins de tot. 

- Da ce faci mamă, cu cine te cerți? Pari supărată rău! Când te văd așa, mi se rupe sufletul de durere, de nu mai știu ce să mai cred.

- Da de unde supărare, ce spui tu dragul mamei? E cânele, mi s-a împleticit printre picioare de eram să cad. Și-am zis să duc și vreo două lemne la bucătărie, să fie mai uscate pe mâine dimineață. 

- Dar nu ai stiva măi mamă la îndemână, pe peretele de-afară. O atingi cu mâna! Doar întorci capul și-o vezi... 

- Zici tu, dar până la urmă voiam un pic de ger. Îmi era dor de-un pic de ger, din cel ce vine dinspre Colți, dinspre pădure, îl simți?

Și-a prins-o de după umeri, după aceste vorbe cum nu știa să mintă, ținând-o strâns, să o apere de gerul ce se lăsase cu amiaza, de toate gândurile negre.  

   Prin acea parte de pădure plecase Florea al ei și tatăl lui la război și-l pierduse cu vederea de se înserase și ea tot îl aștepta că poate se răzgândise, dar degeaba... și tot pe aici îl aștepta să se întoarcă.

 Doar i-a promis râzând că se întoarce și vor avea șase feciori și două fete iar dacă Dumnezeu va vrea mai mulți, mai spuse tot el, să fie după voia Lui. 

- Mamă, noi mergem în pădure să aducem un pui de brad, că ne prinde Sfânt Crăcin fără și-i mai mare râsul, tocmai la noi cu pădurea în cerdac, vorba vine. Să intri în casă, mă auzi?... că ai să îngheți și iar o să îți dau sirop de brad, mai spuse el, dar râzând de această dată.

- Intru, intru, dar Petrișor unde este? 

- Aici bunico, vin imediat!

Sărut mâna, bine te văd bunico! Ce frumoasă ești. Îmi pare mie sau mata întinerești pe zi ce trece?! Și o îmbrățișează cu toată pofta inimii și tot dragul și dorul lui cum de-abia sosise acasă de la facultate, vesel, intrase în vacanță. 

- Sărut mâna mamă! Hai că plecăm. Haideți și voi și fluieră puternic, ca la stână. Haiduc, Roina... haideți!, mai spuse Ștefan către câinii ca doi viței din rasa Ciobănesc Mioritic.

- Să nu stați mult, că se înserează repede și iar dau lupii!

- E încă ziuă mamă, e soare, ce vorbești, dar venim degrabă, să nu ai nicio grijă... 

Și au plecat. Aveau amândoi aceeași statură, același mers, totul de-a lui Florea.

- Tată, m-am împiedicat de ceva, de era să rămân fără talpa la bocanc, că m-a atras ceva lucitor, uite! Ce-o fi? Să fi dat peste o comoară? Eu zic că da, e o comoară. Și locul are o formă cam ciudată din mușchi de pământ mai înalt, de-un altfel de soi, mai bogat și parcă de-un alt verde. Cum oare de-i în floare acum în mijlocul iernii, pe gerul ăsta năpraznic și ce flori are, ca din ceară. 

- Stai să văd... un lanț cu un ceas de buzunar, nu-l acoperise rugina, era din aur, încă mai lucea ca un ciob de soare... și poza intactă a mamei pe când era fată. Doamne, ce ne faci Tu?

 - E poza din servantă de la bunica, o avem și noi în albumul cu poze.

Locul arăta ca un stat de om binefăcut, un uriaș putea spune, iar tot acolo era și o cască și-o pușcă.

Florea, tatăl său era întors acasă de mult timp, s-a întors așa cum a promis, s-a întors! 

autor – Geta Țîrel

27 mai 2024 Brașov - România

[Grig Salvan]

Interesantă poveste din vremuri de război. Dragoste și viață amestecată cu suferință și moarte. Descrieri frumoase și personaje bine conturate, o poveste bine închegată și un final cu suspans, foarte inspirat, tensionat, straniu și emoționant.