IUS şi ISA . IV .

[Emil Dumitru]

        A doua zi, mult după ora zece, Maria elegant îmbrăcată şi plină de emoţie, ieşi din bloc. Razele soarelui o îmbrăţişară de cum coborî primele treptele. Zâmbi marelui rege Ra în semn de mulţumire, dar zâmbetul îi pieri în câteva secunde, căci, după primii paşi pe aleea din faţa blocului, vecina de la parter, o abordă:

        − Bună dimineaţa, Maria! Da' unde te grăbeşti?

        − A!... Bună dimineaţa, doamna Albulescu! Ce mai faceţi? o întrebă Maria diplomatic, ocolind întrebarea curioasei şi oprindu-se să schimbe câteva vorbe. Dacă nu s-ar fi oprit, într-o oră ar fi aflat toată scara blocului şi apoi până seara, tot cartierul, că fata  madamei Dinulescu, studenta de!… nu mai stă cu nimeni de vorbă.

        − Eu!?... Ce să fac, drăguţă! De, cu ale mele: pisica Lilica, şi duse mâna la gură, semn că vrea să-i destăinuie o taină, aşa o chema pe amanta lu' răposatu', cu ţigara şi cafeaua! Că astea mi-au mai rămas. Astea, necuvâtătoarele, accentuă madam Albulescu, sunt cei mai buni prieteni, află tu dă la mine!… Da' tu!?... Tu ce mai faci, eşti bine? Că dă restu' nu te mai întreb, să vede dă la o poştă!

        − Da, sunt bine… Cu facultatea, învăţatul…

        − Da' ai întâlnire cu cineva? Că prea eşti… ptiu, ptiu să nu te deochi, frumos îmbrăcată!…

        Maria se fâstâci: chiar se vede că am întâlnire?

        După câteva secunde reuşi totuşi să spună:

        − Ies puţin la plimbare. Profit de ziua asta minunată şi…

        − Da, da, minunată zi! Şi eu cu răposatu', Dumnezeu să-l hodinească-n pace, pă acolo pă unde-o fi!...  şi madam făcu aşa în dreptul pieptului generos, ceva ce semăna cu un semn de cruce, ieşeam mereu la plimbare!… Da' acu, aşa singurică, parcă nu-mi vine să mai ies…

        − Mi-a părut bine că v-am mai revăzut. Mă scuzaţi, dar mă grăbesc un pic. La revedere!

        − Pa, drăguţo, pa!... Plimbare plăcută!

        − Mulţumesc!   

 

        Ca să scape mai repede din raza vizuală a vecinelor, îşi iuţise paşii. Acum ajunsă în strada mare, după ce făcu stânga, încercă să-şi mai tempereze mersul. Dacă el cu adevărat o mai aştepta, ar fi dedus din respiraţia ei accelerată că ea se  grăbise să ajungă la întâlnire şi nu-i plăcea deloc asta. Îşi privi ceasul, trecuse şi de unusprezece. Intenţionat, din ambiţie ori ca să verifice dacă el se ţine de promisiune sau nu – corect, nici ea nu-şi putea explica de ce o făcuse! −, aşteptase să treacă mai bine de o oră peste ora fixată.

        Pe la jumătatea străzii, privi mai insistent spre capătul ei. Observă un autoturism parcat la câţiva metri de intersecţie, cu faţa spre ea. Poate că e el, poate că nu! presupuse Maria, pentru că încă nu-i cunoştea maşina. Îşi luă totuşi inima în dinţi şi ca o somnambulă sau ca o păpuşă mecanică, înaintă păstrând acelaşi ritm al pasului. Mai avea aproximativ zece metri şi ajungea în dreptul maşinii şi observase ceva mişcare în interiorul ei, dar, şi asta îi produse o uşoară indispoziţie, nu putea vedea bine cine este: parbrizul reflectând soarele se transformându-se într-o oglindă şi o orbea. Când ajunse la doar câţiva paşi, portiera se deschise: apăru mai întâi, un buchet de trandafiri albi, apoi şi Luis.

        − Bună dimineaţa, Maria! În sfârşit, te-ai hotărât să vii!… spuse el făcând un pas în întâmpinarea ei.

        − Bună! răspunse Maria scurt, oprindu-se în faţa lui, analizâdu-l mai sistematic decât un scanner, de jos şi până sus: pantof sport, blugi, giacă din piele neagră şi nelipsiţii ochelari de soare, care brusc o indispuseră, încruntându-se puţin.

        Observând că ochelarii o deranjează, Luis şi-i scoase oferindu-i buchetul de trandafiri.

        − Mulţumesc!

        − Scuze, s-au cam ofilit, au aşteptat şi ele, prea mult timp… fără apă!

        − Nu-i nimic, se vor trezi la viaţă! Spuse Maria zâmbind. Trandafirul e una dintre florile mele preferate!

        − Şi care-ţi mai plac? Asta pentru viitor! Nu vreau să fiu monoton!…

        − Tuberozele.

        − Da!? Au un parfum inconfundabil, puternic şi cam dulce. Urcă, te rog! Te invit la o plimbare! spuse el deschizându-i portiera din dreapta, faţă.

        − Scuze pentru întârziere! zise Maria privindu-l fugar.

        − Se acceptă, spuse el zâmbind uşor.

        Părăsită inexplicabil de forţa interioară necesară − aşa cum o avusese atunci în cofetărie −, Maria nu putu să-l privească acum mai mult. Şi totuşi, chiar şi aşa fugar, îi observă zâmbetul insinuant. Urcă în maşină simţindu-se condusă de nişte forţe exterioare, corpul ei se mişca parcă în urma unor comenzi venite din univers şi nici nu-şi dădea prea bine seama ce face. Era hipnotizată şi vrăjită de prezenţa lui încât nici nu simţi când maşina demară. Chiar şi după minute bune, în mintea ei, acel ultim zâmbet rămăsese obsedant şi adânc întipărit, şi dincolo de el, Maria descifrase: nu te mai scuza, nu sunt un fraier, ştiu că ai întârziat  intenţionat!…

 

        La început urmări puţin distrată sau mai mult absentă, imaginile ce se derulau prin faţa ei, abia când peisajul se schimbă enorm de mult, ea se trezi din visare, realizând că părăsiseră oraşul de minute bune. Scuturându-şi uşor capul, se auzi întrebându-l:

        − Ce faci?... De ce-ai părăsit oraşul! Unde mergem?

        − La Braşov!

        − La Braşov?!... Dar eu… eu am crezut că tu glumeşti şi…

        − Stai liniştită! o asigură el. Diseară ne vom şi întoarce.

        − Diseară?! făcu ea mirată. Sper că până la… maxim ora zece, ne întoarcem…

        − La zece!?... şi Luis se uită foarte mirat la ea.

        − Da. Până la ora zece, am voie să stau în oraş! Ştiu că ţi se pare ciudat, dar un tată foarte sever mă aşteptă cu ochii pe ceas, iar mama mă iubeşte şi nu vreau s-o supăr!... spuse ea totul , dintr-o suflare, ca pe un rol bine învăţat. 

        După câteva secunde, privindu-l iar fugar, îl întrebă:

        − De unde ştii numărul meu de telefon şi adresa?

        Luis întoarse capul spre ea, zâmbind şi făcându-i cu ochiul şmechereşte, spuse:

        − M-am descurcat!... Când îţi doreşti ceva cu ardoare, faci pe dracul în patru şi te descurci, nu? Parcă aşa se spune la voi…

        − Nu-mi place răspunsul tău. Vreau un răspuns clar!... nu-l slăbi ea.

        − Din cartea de telefoane! Mulţumită? întrebă el fără s-o privească.

        Ce prostuţă sunt! Trebuia să-mi dau seama că numai de acolo se putea informa. Pe viitor, am să cer la poştă să fie trecut totul, la secret!

 

        Maşina alerga, kilometrii treceau şi Luis conducea foarte degajat şi fuma.

 

        E pentru prima dată când plec undeva fără să cer voie părinţilor, mai ales lui tata! Doamne, ce fac? Îi voi cere să oprească şi să ne întoarcem! Şi dacă, chiar opreşte şi se întoarce, mai văd eu  Braşovul?…

        − Te rog, să opreşti! se auzi Maria ca prin vis că spune.

        Luis reduse viteza, semnaliză şi opri cât mai pe dreapta. Maria deschise portiera şi coborî. Veni şi el lângă ea, se rezemă de maşină şi-şi aprinse o ţigară. 

        Tăcerea şi liniştea, văzând şi admirând de acolo de sus din univers toată scena, îşi uniră pentru câteva clipe forţele nevăzute şi  coborâră pe pământ, desfăşurându-şi aripile lor inconfundabile, peste ei. Însă, ce păcat! Vraja nu dură mult şi fu tulburată de trilul unei păsări, venit din crângul aflat la câţiva metri de ei:

        − Cântă privighetoarea! spuse Maria. Îşi caută un… un privighetor!…

        − Un ce?!... întrebă el mirat, neînţelegând exact sensul cuvântului.

        − Un… iubit! îl lămuri fără să-l privească.

        − A!... Frumos din partea ei. Tu ştii să cânţi?

        Maria aruncându-i o privire fugară schiţă un zâmbet, căci înţelesese aluzia lui, şi privind imperturbabilă spre crâng, răspunse:

        − Ştiu să cânt, dar nu aşa de frumos ca o privighetoare!… tăcu şi continuă în gând: Luis, eu ştiu să cânt în felul meu: tăcând şi privind!  Dar, sunt sigură cu nu mai este nevoie acum, de niciun tril!

        − Vrei să-mi cânţi şi mie? întrebă el prefăcându-se că nu i-a înţeles mesajul din zâmbet.

        − Poate că am să cânt într-o zi!... răspunse ea alb.

        Auzindu-i răspunsul diplomatic, Luis îşi mască zâmbetul de satisfacţie, trăgând adânc din ţigară.

        − Luis, tu… tu crezi în vise?

        − În ce!... În vise?

        − Da, în vise.

        − Hâm! Ciudată întrebare, spuse el stingând ţigara, strivind-o cu piciorul. După câteva clipe, privind chiştocul fumegând din ce în ce mai slab, continuă: În vise nu prea cred, cu toate că am citit undeva că ele sunt de fapt nişte premoniţii. Cred totuşi cu tărie, că noaptea este mai bună pentru altceva, spuse el.

        Maria întoarse capul şi-l privi de data aceasta câteva secunde, căci tonul cu care spusese ultima frază, sunase tare insinuant. Văzându-l zâmbind cu subînţeles, bănuiala i se confirmă, înţelegând la ce făcuse aluzie cu ,,noaptea’’.

        El citind în privirea ei că răspunsul nu o mulţumise, pe un ton mai serios, adăugă:

        − Maria, sincer, nu mi-am pus niciodată această întrebare, aşa mai categoric şi nici nu mi-a fost pusă de cineva. Repet: nu cred în vise. Poate că nu cred în ele, deoarece eu visez foarte rar şi niciodată nu-mi amintesc exact ce-am visat. Dar tu, tu crezi în vise?

        − Eu?... Încă nu ştiu, mai cercetez!

        − Dar în preziceri?... De exemplu: ghicit în cărţi, în cafea, crezi?

        − Hâm, uneori se mai adeveresc!

        − Uneori… murmură el.

        Şi din nou se aşternu tăcerea.

        − …Îţi este frică? o întrebă el după minute bune de tăcere, apropiindu-se de ea şi luându-i mâinile, în palmele sale. Îţi este frică de mine?

        − Nu ştiu!... Nu de tine!... De mine mai mult!  continuă ea răspunsul în gând.

        − Nu are de ce să-ţi fie! Îţi promit solemn că nimic, dar absolut nimic, nu se va întâmpla fără acordul tău.

        Luis aşteptă câteva secunde un semn din partea ei. Văzând-o că tace, tot el continuă:

        − Hai să mergem! Te asigur că totul va fi bine. Nu vreau să mă repet, m-aş simţi penibil…

        Luis îi deschise portiera ca ea să urce.

        − A, spuse el observând trandafirii pe bancheta din spate, am să-i pun în portbagaj, acolo e mai răcoare.

 

        Kilometrii treceau, orele treceau. Dacă dintr-o tăcere se poate concepe ceva, atunci sigur din această tăcere s-a născut dragostea lor… marea lor dragoste.

        La Braşov, spre ruşinea ei, Maria nu mai fusese niciodată. Cum văzu oraşul, se bucură în sufletul ei ca un copil, ca atunci în copilărie când primise prima − şi ultima! − păpuşă adevărată: având cap de porţelan, mâini şi picioare umplute cu vată, păpuşă pe care o mai avea şi acum. Ochii îi luceau de bucurie: of, Doamne!? Ce puţin îi trebuie unui om să fie fericit!

        Luis neînţelegând ce stări emoţionale o încearcă pe Maria şi ce gândeşte ea, conducea şi prin oraş foarte degajat, dând impresia că Braşovul, pentru el, nu mai are nici un secret.

        − Maria!... Mergem sus, în Poiană? o întrebă Luis trezind-o la realitate.

        − Da, răspunse ea maşinal. Tu ai mai fost?

        − Mda!... De câteva ori…

        Nu-l întrebă când mai fusese şi cu cine. Poate că el ar fi dat altă interpretare întrebării ei. Ea nici nu ştia cum e acolo sus, în Poiană, habar nu avea − doar auzise de la colegii din liceu că în Poiana Braşovului e atât de minunat, încât ai impresia că raiul a coborât pe pământ − şi nici nu avu curajul să-i spună că nu mai fusese niciodată: va râde, sigur,  în sinea lui de mine!... 

         - va urma -

[Sofia Sincă]

Cu cât am impresia că intru în miezul acţiunii, deşi e departe, cu atât aş dori să mai citesc. Am văzut că ai postat mai mult, însă nu e vorba numai de mine, care sunt mai grăbită. Desigur, pentru alţii cred că este ok.

Şi acţiunea curge, curge şi o face bine şi frumos. O poveste de dragoste, destine care sunt predispuse să se întâlnească.

Însă ca de obicei, oricât doreşti să fie cât mai corect posibil, oricât ai corecta tot mai sunt mici neajunsuri. Cititorul vede mai repede decât cel ce scrie.

Ex:

''Vreau un răspuns clar. Nu-l slăbi ea.'', ''să opreşti! Se auzi,'' - ai la dialoguri, la unele dintre ele, dar destule în ultima parte a naraţiunii, explicaţia lor, primul cuvânt cu majusculă. Par a fi o altă propoziţie rostită şi derutează.

nici nu mai mi-a fost pusă de cineva. - cred că e mai româneşte: ''nici nu mi-a mai fost pusă de cineva'' sau mai simplu, ''nu mi-a fost pusă de cineva...''

cu cap de porţelan - eu aş reformula pentru a scăpa de acel ''cu ca''

kilometrii - kilometri

Cu plăcerea textului, Sofy!

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc mult, am revenit asupra textului şi am modificat.

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Cu cât am impresia că intru în miezul acţiunii, deşi e departe, cu atât aş dori să mai citesc. Am văzut că ai postat mai mult, însă nu e vorba numai de mine, care sunt mai grăbită. Desigur, pentru alţii cred că este ok.

Şi acţiunea curge, curge şi o face bine şi frumos. O poveste de dragoste, destine care sunt predispuse să se întâlnească.

Însă ca de obicei, oricât doreşti să fie cât mai corect posibil, oricât ai corecta tot mai sunt mici neajunsuri. Cititorul vede mai repede decât cel ce scrie.

Ex:

''Vreau un răspuns clar. Nu-l slăbi ea.'', ''să opreşti! Se auzi,'' - ai la dialoguri, la unele dintre ele, dar destule în ultima parte a naraţiunii, explicaţia lor, primul cuvânt cu majusculă. Par a fi o altă propoziţie rostită şi derutează.

nici nu mai mi-a fost pusă de cineva. - cred că e mai româneşte: ''nici nu mi-a mai fost pusă de cineva'' sau mai simplu, ''nu mi-a fost pusă de cineva...''

cu cap de porţelan - eu aş reformula pentru a scăpa de acel ''cu ca''

kilometrii - kilometri

Cu plăcerea textului, Sofy!

[Corina Militaru]

Tot prinsa, Emil! Astept cu nerabdare.

Cu prietenie,