Fetița din fereastră

[Tudor Cicu]

      (schiță)

     

      Pe strada noastră se aflau mulți copii. La capătul străzii era casa cu mansardă în care locuia Lia. Bunica ei o striga „fetița Lia”. Eram prieteni buni și deseori intram în curtea lor, ne așezam pe o bancă sub nuc și ea îmi povestea ce a mai citit în cartea de care nu se despărțea niciodată. Nu prea înțelegeam eu cine era prințul acela Mîșkin și nici de ce a iubit-o (dintre Daria şi Nastasia) cel mai mult pe Nastasia Filipovna, contemplându-i portretul. Dar, după cum povestea Lia, cred că între cei doi era o dragoste din milă. Însă Lia susținea că între cei doi era acel sentiment apăsător şi dureros de compasiune sfâşietoare „soră cu suferinţa”. Nu prea mă interesa povestea Liei, cât istoria păpușii pe care i-o adusese tatăl ei din Bulgaria. Nu mai văzusem așa păpușă frumoasă și pentru mine Bulgaria însemna o lume tare misterioasă, de neatins. Tatăl ei avea cai și căruță și făcea comerț cu sare, gaz și cărbuni prin toate satele dobrogene. Când se nimerea la frontieră să fie de gardă cunoscuți de-ai lui, atunci mergea și în satele bulgărești cu comerțul. Pe mine însă mă atrăgea cel mai mult joaca pe ceair, lângă iaz. Când primul copil ieșea în stradă și începea să fluiere scurt de trei ori, toți copiii ieșeau și hărmălaia înceta doar atunci când ajungeam cu toții la ceair și începea joaca de-a v-ați ascunselea. Înainte de a-și pierde păpușa prin lăstărișul de la ceair, Lia venea și ea cu noi. Apoi n-a mai ieșit din casă. Îi făcea plăcere să stea ore în șir la fereastra de la mansardă. Strada noastră se termina odată cu căsuța lor. Cândva locuiau aici împreună: mama, tata și bunica ei. Dincolo, la o sută de metri de gardul lor, începea pușcăria. În fața închisorii era un dud. O lăsau gardienii să se înalțe pe vârfuri și să prindă între palmele ei micuțe câte o creangă, culegând în buzunarul de la șorțuleț dudele negre și dulci. „La vară, vara viitoare, tăticule, am să te iau de mână și o să mâncăm împreună din dudele pomului”. Și mai ales visa. Visa că într-un alt colț de țară, într-o căsuță mică, trăia o fetiță ca ea, împreună cu bunica ei și într-o zi bunica îi scosese din cufărul vechi o păpușă din cârpe și bucăți de lemn, pe care zicea că i-o dăduse un prinț ce trecuse pe acolo. Păpușa din vis avea rochie de mătase de culoare roz cu floricele și lungă până la botine, întocmai cum avea păpușa ei și cum avea și Cenușăreasa din povestea bunicii. Fetița însă spera că într-o zi prințul acela va veni și la ea și îi va aduce păpușa pe care o pierduse. Tatăl îi spusese odată că fetițe ca ea își visează norocul. Foarte bine! își spunea fetița. „Cine nu-și cunoaște norocul, n-are decât să se chinuie stând în poziție de drepți în așteptarea lui, ca acei deținuți strânși în formație la apelul de seară”. Nici un alt ochi, în afară de al ei, n-avea să vadă atât de firesc, săptămână după săptămână, de la ea din fereastră, spectacolul din curtea pușcăriei. Simțea însă că acest spectacol nu urmărea decât oribila degradare a propriului suflet. „Azi, spuse fetiţa, n-am să mai privesc prin fereastră. Nu mai am ce-mi imagina…Toate astea, acum vor fi așezate ca într-un mormânt”. Și urmau zile întregi de tăcere. După acea întâmplare pe ceair, când și-a pierdut păpușa, am mai trecut pe sub fereastra ei și o fluieram scurt, de trei ori, cum ne era semnalul, să iasă în stradă. O zăream la fereastra de la mansardă, cu coatele pe pervaz, citind din acea carte. Când mă auzea, doar scotea capul pe geam și îmi spunea că deocamdată n-are chef să iasă la joacă, că tocmai citea, a nu știu câta oară, scena în care prinţul Mâşkin o vede pe frumoasa şi faimoasa Nastasia Filippovna în casa Epancinilor, pentru prima oară, dar îi spusese că o știa dintr-un vis. „Ăăă!... m-am mirat eu. Și pentru un nenorocit de prinț nu mai ieși la joacă?”. Deci asta era!

      Noi, cei de pe strada fetiței, știam că tatăl ei pleca deseori, cu săptămânile, de acasă. De la bunică-sa aflase și ea că tatăl ei trecea granița în Bulgaria și se ocupa cu comerțul. „Ce fel de comerț?” sărea ea cu întrebările în calea bunicii, știind că doar așa bunică-sa nu va trece mai departe și ca să mai stea de vorbă, să îi aducă alte lămuriri. Iar bunică-sa, așa ni se spunea, o privea mirată. Adică, ce o interesa pe ea? Bine că tatăl mai aducea și acasă de-ale gurii. Dar fetița nu se lăsa păcălită cu una, cu două. Eram siguri că avea ceva, ziceam noi, copiii de pe strada aia, ceva din stăruința acelor ochi cu care Dostoievski privise neclintit dinaintea plutonului de execuție, că tot era îndrăgostită de autorul rus. „Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să fim o familie reunită!” o liniștea bunica, văzând-o tristă și cu gândul la tatăl ei plecat. Dar de ceva vreme, tatăl ei nu se mai întorsese acasă din acele drumuri prin satele dobrogene sau din satele bulgărești. Pesemne, zicea ea, o fi având încă mult de lucru pe-acolo. Sau atât știa ea pe atunci. Și bunica nu-i mai spunea nimic, deși ea o pisa cu întrebările. „Dar dacă Dumnezeu nu-i va arăta drumul întoarcerii către casă?” insista fetița. „Ce Dumnezeu poate să fie cel închipuit de tine? Mai bine te culci…” căuta bunica să-i domolească din avânt. Și fetița asculta de vorba bunicii. Pleca la culcare să-și întâmpine visul. Căuta să-și imagineze mai departe tot ceea ce i se arătase în vise cu o seară înainte, când tatăl venise în visul ei, o luase de mână și o dusese pe un câmp plin cu pepeni, iar ei îi spusese să nu-i fie teamă și să culeagă unul pe pofta prințesei lui. „A fost bostana bunicului tău, îi auzea ea glasul tatălui. Ținea să te ia cu el și să-ți aleagă cel mai frumos pepene. N-a mai apucat. Când a venit colectivizarea, prin '52, i-au confiscat pământul și pe el l-au vârât în închisoare. Acolo l-au bătut ca pe hoții de cai, l-au mutilat... Din asta i s-a tras necazul și s-a dus repede în mormânt, ca mulți alții”. Dar dacă n-are să mai viseze de unde a rămas? se întreba ea. Ăsta era unul din acele gânduri care sfredelea, în mintea ei, ca o carie. „Nu, nu se poate! Tata se va ține de cuvânt. Doar mi-a promis”. Se și vedea ținută de mână de tatăl ei, care urma să vină și să-și scuture, în prag, cizmele de zăpadă. Ca atunci! Oare câți ani să fi avut? Avea trei ani. Era mică, dar ținea minte totul. Asta se întâmplase într-o iarnă. Rămăseseră singure, ea, mama și bunica, în căsuța tot mai friguroasă. Tatăl ei sosise la timp; nu mai aveau lemne de foc. „A murit călăul Stalin”, l-a auzit pe tatăl ei la un moment dat. Era de bine, era de rău? Ar fi vrut să o întrebe pe bunică-sa, dar era atâta vânzoleală în casă! Pe cine să întrebi?... Și au mai trecut alți patru ani. Într-o dimineață s-a trezit în plină forfotă prin casa lor. Cineva striga pe uliță că lumea se strânsese deja la casa lui Voicu, fratele mai mic al tatălui ei. „Cine a mai murit?... Cine oare a mai murit?...” se întrebau, pe ulițe, unii și alții. „Petru Groza, șeful de la București, omul guvernului” a auzit fetița cînd ieșise în uliță. Atunci a alergat și ea, desculță, cale de trei-patru străzi, tot într-o fugă. În sat, doar Voicu avea un radio ce funcționa pe baterii cu pile. Dinaintea acelei cutii, înghesuiți cu mic, cu mare, bărbați, femei, copii, plângeau cu toții. Dar ea nu înțelegea nimic din toată nebunia aceea. Ceremonialul acela difuzat în direct la radio impresionase un sat întreg. A stat și ea în mulțimea de oameni strânși în stradă, în frig, până l-au condus ăia din cutia vorbitoare, la cimitirul Ghencea, pe Petru Groza. De mult timp, probabil, n-a mai avut cătunul acela o astfel de înmormântare în direct. Fetița a plecat spre casă, fără să înțeleagă o iotă din toate alea. Auzise un zvon, doar auzise, că tatăl ei fusese ridicat în plină stradă, atunci când tocmai le striga celor strânși dinaintea acelui radio să plece spre casele lor și să se bucure, că de-abia acum Dumnezeu le făcuse și lor dreptate pentru pământurile luate la CAP. „De ce-l plângeți, mă? le strigase celor de față. Că doar el v-a luat pământurile și v-a înghesuit în colectivă! Din cauza lui nu are liniște nici tata în mormânt”. Bunică-sa nu-i spusese nimic clar. Dar fetița nu dăduse crezare acelui zvon. Era tot mai sigură că va veni tatăl și o va lămuri despre toate aceste lucruri tare încurcate. Însă tatăl ei nu se mai întorsese acasă. Dar, iată, venise și vara, în care ea voia să-i arate dudele negre și dulci, apoi trecuse vara și venise toamna. O toamnă lungă în care, când i se zbătea ochiul, chipul ei avea un aer chinuit. „Cam de mult timp...” socotise fetița, tatăl ei nu mai dăduse pe acasă. Și tocmai venise iarna. I se spusese că mai avea să întârzie o vreme prin țara aceea străină. Dar fiecare zi de la dispariția tatălui îi era bine conturată în memorie. Uneori amintirile se năpusteau asupra ei, nu succesiv, ci în haită. Și de data asta nu mai era la fel. Avea o strângere în stomac ce i se suia până în cerul gurii. Ar fi vrut să fie o pasăre. Liberă ca orice pasăre. Să poată pleca, luându-și zborul de la fereastră, când voia. Dar cine să o înțeleagă, când avea și ea să fie liberă, liberă ca pasărea aceea de pe cer? Unde oare să zboare mai întâi? Când îl văzuse pentru ultima oară, tatăl ei avea într-o mână pălăria de pai. Îi făcuse semne cu ea. Ca și cum nu mai voia să se despartă de fetița lui. Ea văzuse cum îi lăcrimaseră ochii și își legăna capul, ca atunci când chibzuia că ar mai avea ceva de spus. Dar nu mai apucase. Plecase fără a mai spune ceva. „Parcă e pendulul din sufrageria mătușii Ecaterina” zâmbise fetița în urma lui.

      După plecarea tatălui își pusese capul pe  pernă și visase cam ce o să-i aducă el la întoarcerea sa acasă. „Ce bine ar fi să-mi găsească păpușa!” se amăgea de una singură. Dar măcar visa. Știți visele alea când până și cerul se prăbușește, ca în dansul fulgilor de nea, și totul miroase a sfârșitul lumii? Cenușăresei i s-o fi spus, de către cineva, ceva despre mândrie și despre vanitatea celor din jur? Realiza că pentru ea dansul din vis nu se putea sfârși ca în tabloul lui Breugel, fiindcă acolo toate dansatoarele primeau câte un sărut. Așa ceva și-ar fi dorit și fetița în momentul despărțirii de tatăl ei. Dar știa că trebuie să creadă în ceva: un munte, un copac foarte mare, o scoică azvârlită pe ţărm, cum văzuse într-o poză din cartea în care citea bunica. Ceva sfânt! Că pentru fiecare există un loc anume unde să se poată ruga. „Ochii tatei sunt înlăcrimaţi!... Ochii tatei sunt înlăcrimați!” repeta ea, stând dinaintea ferestrei, acolo unde vedea, înţelegea şi visa un câmp plin cu pepeni, dar și ciorile alea cobitoare făcând larmă în salcâmi. Însă cel mai mult visa dudul din fața închisorii. Cum se înălța ea pe vârfuri, de prindea câte o creangă și culegea în palme dudele negre și dulci. „Pentru tine, tată! Pentru tine le-am cules! Nu-i așa că sunt tare gustoase?” Apoi amintirile chiar se năpusteau, ca în haită, de nu mai înțelegea nimic. Și își repeta: „O să vină tata… o să vină tata!...” Repeta asta aproape zilnic și apoi, când se trezea, o vedea pe bunică-sa în straie de sărbătoare, cu obrajii ca două pâini puse la dospit. Astfel îi apărea și chipul mamei, când se uita pe fereastră. Precum al bunicii, atunci când o lua de mână și mergeau la biserică de se rugau. Bunica măcar știa pentru ce se ruga, dar ea era răbdătoare și se întreținea în gând cu sfinții de pe pereții bisericii.

      De un timp, stând cu ochii în fereastră, în urechi îi turuia febra. Ca un car hodorogit care trecea pe ulița lor. Parcă era carul cu cercuri de fier al bunicului, din vremea când el trăia. Trecea de la fereastră și se urca în pat, și apoi cu capul pe pernă, fetiţei i se făcea cald. Şi tuşea. Repetat. „De la fumul de tămâie al părintelui” gândea ea. De când nu mai fusese și cu tatăl ei la biserică? „Ia să socotim?” se tot gândea fetița. Și își aduse aminte că avea șase sau poate șapte anișori când tatăl ei, împreună cu bunica și alte vecine, o conduseseră pe mama ei, în alai mare, în biserică. Dar nu înțelegea de ce mama ei nu se uita la ea când îi strângea mâna albă și rece. În imaginația ei se vedea, mai mereu, lângă ea. „De ce fusese lăsată singură în capela aia rece?” Cel cu care vorbea era gândul: „Ea se roagă acum şi pentru mine!” îi răspundea gândului. Astfel dialoga fetița, stând în fața ferestrei. Şi gândul îi făcea şi fetiţei pe plac. Două morminte spăla acum vântul şi ploaia în cimitir prin costrei: al bunicului şi al mamei. Şi crucea ce le străjuia mormintele. De la fereastră toate i se păreau, uneori, doar niște năzăriri care treceau pe dinaintea ei în nopțile reci şi grele.

      Dar la capătul străzii știa că se găsea puşcăria străjuită de-o livadă cu pruni și, solitar, aproape de porțile alea înalte, dudul ei mult îndrăgit. Aşa trecură încă vreo câțiva ani din aceia nebuni… Cu aceleași bălării pe care le știa  întinse până la garduri, cu patrule la capătul străzii, cu aceleași voci strigându-se la fel noapte de noapte. Bunica îi împletea părul în codițe și-i spunea că de-acum a crescut mare. Odată s-a trezit lângă dud. Trecuse de mult vremea dudelor. Așa că a înaintat spre poarta necunoscută a închisorii. „Trebuie să vii doar dimineața și apoi aștepți la rând să iei un număr de ordine” i-a zis gardianul. S-a întors. O avea pe bunica acasă. „O să ne descurcăm noi, amândouă. Nu poate fi ăsta sfârșitul lumii” își spunea. Și alături de bunica putea să viseze frumos la fereastră ori să se cuibărească în brațele bunicii, cea care-i murmura mereu un cântec fetiţei. Nu așa îi fusese ei toată copilăria? Mama ei îi cânta, și ea, uneori acel cântec, ceva care amintea despre o fată cenușăreasă care își găsise norocul într-un pantof: „Să vedem unde găsești/ Pantofiori ca și ai mei, dragă Lia?/ Doar când o să-i nimerești/ Pentru mine, pe-ai reginei Maria”. Mai ştia că nu avea niciun rost să mai murmure acum cântecul acela despre o cenuşăreasă ce avusese atâta noroc. Doar îngâna un cântecel, care spunea că la sfârşitul zilei, pe secetă sau ninsoare, tatăl ei va veni cu mâncare. Și de acolo, de la fereastră, va sări alergând să-i deschidă poarta, de îndată ce se vor auzi în cătun potcoavele cailor. Caii tatălui în galop... În urechi îi turuia febra, ca un car în mişcare. „Tatăl nostru care eşti în ceruri...” Aşa i se spusese. Că El are grijă de soarta fetiţei, de iarba crescută peste morminte, de tatăl care întârzia în ninsoare și de muntele ei de jurăminte.

      ...Da, la capătul străzii era doar puşcăria și fumul tămâiei ce urca înspre cer de la biserica unde fusese alături de mama sa pe ultimul drum. Şi-n geamul ferestrei, vântul şi ploaia biciuiau amintirile fetiţei. Chiar până dincolo de linia orizontului, în cel mai tare mister. Mister care îl învăluise și pe tatăl ei, până dincolo de porțile închisorii. Iar fetiței totul i se părea acum mult mai misterios și mai tulbure decât realitatea. De acolo, de sus, de la fereastra mansardei, ochii ei grei, lipsiți de viață, păreau a spune: „În ce colț al tabloului lui Breugel a nimerit, oare, visul acesta al meu?”

 

[Grig Salvan]

Emoționantă evocare a unui episod tipic din „obsedantul deceniu”, o bine creionată antiteză între sufletul inocent al fetiței și duritatea vremurilor de atunci. Text bine scris în formă și dens în conținut, în tonul realist, dar și cu numeroase introspecții și reacții psihologice bine nuanțate. Un text bun, citit cu plăcere și interes.

[Tudor Cicu]

Când am decis să aștern pe hârtie această povestire, m-am gândit numai la vorbele verișoarei mele (fata lui Voicu, cel cu aparatul de radio din povestire), care mă tot mustra că despre tatăl ei n-am scris nimic în scrierile mele. Mi-am imaginat-o privind de la fereastră, urmărind „umbra” bunicului nostru luat cu forța la Canal Dunăre Marea Neagră (în 1952), fiindcă nu a vrut să se înscrie cu terenurile în CAP. Și astfel am scris schița de față, sau mai bine, mi-am zis, să procedez și eu ca Trigorin din „Pescăruşul” lui Cehov, cel care la vederea pescăruşului ucis de arma lui Konstantin Gavrilovici a exclamat: „Ah, da... Mi-a trecut prin minte un subiect... Un subiect pentru o scurtă povestire”. Şi acela urmează să spună povestea cu malul unui lac „al codrilor albaştri” şi fata care şi-a petrecut acolo, copilăria. Dar întâmplător (şi în povestea asta) apare „mâna unui regim dictatorial” și  „din prea mult zel muncitoresc” îi distruge viaţa ca şi a acelui pescăruş. Dacă v-a plăcut, mă bucur!

Grig Salvan a spus :

Emoționantă evocare a unui episod tipic din „obsedantul deceniu”, o bine creionată antiteză între sufletul inocent al fetiței și duritatea vremurilor de atunci. Text bine scris în formă și dens în conținut, în tonul realist, dar și cu numeroase introspecții și reacții psihologice bine nuanțate. Un text bun, citit cu plăcere și interes.

[Vasilisia Lazăr]

Ce frumooos! Parcă aș mai vrea! Minunat, domnule Cicu! Am citit-o când ați postat-o, dar când să scriu comentariul mi-era foarte somn. Apoi nu m-am simțit prea bine și am tot amânat. Acum am citit-o din nou și, deși știam exact cum se termină, în sufletul meu parcă nutrea speranța să fie mai mult. Să văd dacă fetița l-a găsit pe prințul mult visat, ori s-a întors tata, ori, ori... Bine mai scrieți! Atât de autentic e totul... Minunat! Felicitări!

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Foarte rar mă mai uit în urmă să văd dacă n-am uitat să răspund cuiva. Și tocmai am dat de comentariul tău și tristețea că „fetița din fereastră” a rămas cu ochii pe cer după „ceva” ce n-a mai venit. Fiind doar o schiță, mi-am zis că finalul trebuie dus de imaginația fiecărui cititor. Matei Călinescu avea o frază, la care mă aplec acum: „Şi Adevărul  ca şi Minciuna de care ne temem este urâtă!” Năluca e greu s-o iei de gât şi s-o dobori cu o singură lovitură, cum spunea V. Hugo, aşa că, atunci când ai curaj, eşti răsplătit, dar, nu totdeauna după cântarul tău. Deci, tot înainte! Nu neapărat să dezlegăm o taină sau să elucidăm frământările drumului parcurs, ci să-i punem întrebări unui univers în care s-a desfăşurat tot (z)buciumul unei vieți trăite în zădărnicia acelor ani, iar taina, dacă vom decripta-o, sub asediul criticii, ţie, cititorule, ţi se va deschide şi ţi se va dezvălui, până la urmă. De la mama și poveștile ei (înţelesesem asta), învăţasem a privi lumea „de pe acoperişul ei”, aşezând – mai târziu – ca o umbră pe coala de scris, povestea fiecărui suflet, dar și pe înţelesul celor plecați din lumea asta. Cine știe? Or fi plecat cu tainele lor în lumea aceea, pesemne poveștile adevărate nu se termină ca-n basmele mamei.  

Vasilisia Lazăr a spus :

Ce frumooos! Parcă aș mai vrea! Minunat, domnule Cicu! Am citit-o când ați postat-o, dar când să scriu comentariul mi-era foarte somn. Apoi nu m-am simțit prea bine și am tot amânat. Acum am citit-o din nou și, deși știam exact cum se termină, în sufletul meu parcă nutrea speranța să fie mai mult. Să văd dacă fetița l-a găsit pe prințul mult visat, ori s-a întors tata, ori, ori... Bine mai scrieți! Atât de autentic e totul... Minunat! Felicitări!

[Emil Dumitru]

Ce pot să spun în câteva cuvinte? Că am fost „prins” de frumoasa poveste cu frumoasa fetiță care stă la fereastră așteptându-și  tatăl... și, fără să-mi doresc, mintea mea a făcut o paralelă: în mod sigur așa stătea și mama mea așteptându-mă să vin din țări străine... și eu n-am putut să vin, iar ea a plecat... a plecat fără să mă vadă, fără să o văd...

Îmi place foarte mult cum ați reușit să „împletiți” realitatea cu visele inocente ale Liei.

Să auzim de bine!

[Chris]

da, frumos si emotionant!

[Tudor Cicu]

Ai dreptate, Chris! Am îmbrăcat povestirea într-o haină mult prea lirică și i-am dat amprenta unui poem în proză. De obicei schițele îmi erau modele pentru proze mai ample, ale scriiturii mele viitoare. Răspunsul e numai la Dumnezeu. Te salut din depărtarea, unde la trezire, în zare, eu văd vârful muntelui Penteleu. 

Chris a spus :

da, frumos si emotionant!

[Tudor Cicu]

Domnule Emil Dumitru:  Pentru că aici, la comentarii, unde se adună scriitorii pentru a strânge și ideile, ori să ofere soluțiile, am mai spus odată că rostul scriitorului, în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși universul concret – prin cultivrea intuiției, a revelației. Dar vorba lui Panait Istrati (care spunea să lași să-ți picure sufletul pe coala de scris), pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite: cu suspansul, neașteptatul și zbuciumul lor. Un gând la fel de încurajator și pentru scrierile dvs.

Emil Dumitru a spus :

Ce pot să spun în câteva cuvinte? Că am fost „prins” de frumoasa poveste cu frumoasa fetiță care stă la fereastră așteptându-și  tatăl... și, fără să-mi doresc, mintea mea a făcut o paralelă: în mod sigur așa stătea și mama mea așteptându-mă să vin din țări străine... și eu n-am putut să vin, iar ea a plecat... a plecat fără să mă vadă, fără să o văd...

Îmi place foarte mult cum ați reușit să „împletiți” realitatea cu visele inocente ale Liei.

Să auzim de bine!

[Alexandra Ghenghea]

emoționantă povestire!

[Tudor Cicu]

Uite, îți fac o mărturisire! Primul meu gând, atunci când am fost prin părțile Moldovei, a fost să văd locurile unde Sadoveanu scrisese povestirile fabuloase a celor întâlniți la Hanul Ancuței. Eu n-am apucat a vedea umbra balaurului sadovenian, prin părţile Moldovei, când am făcut un tur al mânăstirilor de acolo, dar m-am oprit la Hanul Ancuţei şi am rememorat în gând întâlnirea de taină dintre o ţigancă şi un înspicat la sprânceană şi chipeş la trup românaş, pe acolo unde era cândva o fântână străjuită de câţiva plopi…. Deşi o astfel de drumeție nu te poate trece tărâmul dintre umor şi tristeţe, te poate avertiza doar că ai rătăcit şi tu în Valea Plângerii, tot gonind după umbra iepurelui din povestea lui Ispirescu. Mă aflam în Hanul Ancuței și încercam să găsesc o soluţie de ieşire din toată povestea asta, dar, oricât mă străduiam, nu găseam mai nimic. Şi, nici vreun drumeț pe acolo nu dădea semn, că ar fi găsit ideea salvatoare și să-mi vină în ajutor. Deci, tot în credinţă, îmi era scris să găsesc salvarea. Ce înseamnă credinţa în Dumnezeu? „Când Dumnezeu te are drag/Îţi dă pricepere şi minte”... așa e la masa de scris: ești singur, nimeni nu te ajută să scrii, ori să scrie în locul tău. Îndemnul meu e să ai doar încredere în tine!

Alexandra Ghenghea a spus :

emoționantă povestire!

[Maria Mitea]

Se simte o ușurință în a scrie, și fără  să vreți faceți ca cititorul să se-ndrăgostească de personajele povestei, de Lia, de narator... Fără pic de efor ajungeți în universul cititorului, îi deschideț inima, îl cuceriți într-un mod foarte inocent și-n acelaș timp îl răsfățați cu o scriere de zile mari... Sincer de mult n-am citit ceva atât de bine înșirat pe hârtie, să captiveze cititorul cu atâta ușurință. Această scriere m-a făcut să mă simt ca atunci când eram acasă, copil și descopream cititul, lecturi, scriitori, stiluri de scris  dar mai multe suflete vii în spatele cuvintelor... Donmule Tudor, vă mai citesc, trebuie să recunosc, m-ați intoxicat... :) 

[Tudor Cicu]

Maria: Fiecare dintre noi, cel-care-scrie și cel-care-citește, este un om norocos. Treziți ca și Daniel Petric (din „Un om norocos” al lui Octavian Paler), din visul care-l aruncase la marginea zidului ce-l despărțea de mare, ca pretins fugar, poate realiza că, pesemne, pecetea de fugar ni se poate așeza precum o coroană și nouă. Cel-care-scrie fuge într-o lume a lui, vrând s-o închidă într-o carte, cel-care-citește fuge în povestea dintr-o carte, vrând s-o găsească în ea și pe a lui. Acum, după ce scrii povestea, unei ființe dragi, poți spune ca și eroul lui O. Paler: „Simt viața ca un vis nebun într-o lume înțeleaptă”. Pesemne unde viața e un miracol ticălos de scurt. De aceea amintirile devin precum hățișurile prin care vrem să trecem „dincolo”, ori că, niciodată, nu putem ajunge în somn la capătul viselor. Și ne trezim înainte de a afla finalul. Și, nelămurind prea multe în povestirea mea, mă gândesc că odinioară Sfinxul era cel care punea Omului întrebarea despre Om, pe care Oedip credea că o rezolvase. Astăzi, Omul este cel care îi pune Sfinxului întrebarea despre destinul și răbdarea noastră de muritori, despre fatalitate, despre acțiunile noastre tolerate de Cel-de-Sus, iar Sfinxul, cu mult mai subtil decât Omul, nu răspunde niciodată. Când câștigăm un nou cititor, noi scriitorii sărbătorim și-i deschidem, larg, brațele.

Maria Mitea a spus :

Se simte o ușurință în a scrie, și fără  să vreți faceți ca cititorul să se-ndrăgostească de personajele povestei, de Lia, de narator... Fără pic de efor ajungeți în universul cititorului, îi deschideț inima, îl cuceriți într-un mod foarte inocent și-n acelaș timp îl răsfățați cu o scriere de zile mari... Sincer de mult n-am citit ceva atât de bine înșirat pe hârtie, să captiveze cititorul cu atâta ușurință. Această scriere m-a făcut să mă simt ca atunci când eram acasă, copil și descopream cititul, lecturi, scriitori, stiluri de scris  dar mai multe suflete vii în spatele cuvintelor... Donmule Tudor, vă mai citesc, trebuie să recunosc, m-ați intoxicat... :)