IUS şi ISA . II .

[Emil Dumitru]

                  Luis se aşeză cât mai comod pe scaun şi gustă din prăjitură.

       − Hâm!... Bune prăjituri faceţi voi românii…

       − De ce mă urmăreşti? îl întrerupse brusc Maria. 

       Luis zâmbi, învăluind-o într-o privire uşor nostalgică câteva secunde. Nu se aşteptase la o  întrebare aşa de directă din partea ei. Apoi privirea lui coborî şi se înfipse în prăjitură, încercând parcă să-i topească glazura de ciocolată. După clipe de gândire sau ezitare, vorbi:

       − Maria, te rog, să mă ierţi! Dar mie mi-e teamă să nu ţi se întâmple ceva. Mereu în această scurtă perioadă, te-am văzut singură… singură şi tristă. De multe ori  abătută. Tu nu ştii să râzi, aşa cu toată fiinţa ta?  o întrebă, ridicându-şi privirea, căutându-i insistent ochii.

       − Să râd!?... Hâm, mai puţin! Ştiu foarte bine să privesc! Dar, asta e altă poveste!... Sigur, reluă Maria după un timp, acestea sunt motivele care te-au determinat să mă urmăreşti?

       Luis tăcea. Cu linguriţa desena mici cerculeţe pe suprafaţa de ciocolată a prăjiturii.

       − Te-am întrebat ceva şi aştept un răspuns.

       − Sigur, sigur, acestea sunt motivele, spuse el repede. Plus că… plus că singurătatea ta, felul tău, enigmatica ta prezentă, totul… totul mă atrage la tine, eşti prima femeie pe care eu o caut…

       Aha!... Deci până acum, femeile te-au căutat pe tine! Demn de reţinut! gândi Maria.

       − …Pe care eu o urmăresc, şi  am ajuns la o concluzie: nu-mi este frică să întind o mână şi să-ţi cerşesc prietenia şi de ce nu, dragostea! Dacă voi fi refuzat, voi ruga divinitatea să-mi transforme mâna într-un ram. Ramul va înmuguri, înfrunzi, iar când ramul va înflori, vor veni fluturii să culeagă nectarul şi poate chiar şi pasărea paradisului. Într-un final tu vei culege roadele. Mă întreb? Când o să fii mai fericită: când mă vei vedea cu mâna întinsă sau atunci când vei culege roadele?

 

       Maria îi urmărise cu atenţie  romantica motivaţie şi, în timp ce el vorbea – simţise un inexplicabil imbold interior să procedeze aşa -, adunându-şi toate forţele şi concentrându-se la maxim, îşi fixă invizibilele săgeţi albastre ale ochilor, între sprâncenele lui, creându-i falsa impresie că-l priveşte drept în ochi, astfel crezând că-l va intimida, căci Maria ştia că are o privire greu de suportat dacă nu-i vorbeai sincer. El rezistase: vorbise calm, cursiv, folosind un ton egal, reuşind să dea veridicitate spuselor prin folosirea unor gesturi simple.

       − Hello, băiatule, gata te rog, trezeşte-te! Frumos discurs, recunosc că puţin m-a impresionat, dar… parcă nu-i al tău!? Să-mi spui din ce carte l-ai memorat. Acum vorbim aici despre… realitate!

       − Nu, Maria, nu visez! Sunt cât se poate de treaz, doar puţin uimit şi tulburat de puternica ta privire, care, transmite multă forţă şi stăpânire de sine. Şi nu este un citat, totul a pornit din inimă, asta am simţit pe moment, asta am spus!

       − Iubeşti jazz-ul? îl întrebă ea, surprinzându-l.

       − Poftim!?... A, Jazz-ul îmi place!…

       − Atunci se explică improvizaţia ta! Pentru că eu aşa te-am perceput ascultându-te: ca pe un bun instrumentist de jazz, care pur şi simplu dialoghează cu instrumentul lui… Luis, te rog, nu-mi tulbura liniştea! Nu-mi tulbura singurătatea mea sau liniştea apelor mele adânci, ca să mă înţelegi mai bine. Te rog, lasă-mă aşa, în tristeţea şi-n singurătatea mea! Îmi este foarte bine aşa… Iar eu nu iubesc jazz-ul!? Sunt de modă veche, iubesc muzica populară, folclorul meu tradiţional…

       Şi fără să mai aştepte replica lui, Maria se ridică brusc de la masă şi plecă. Luis întoarse capul după ea şi mut o urmări până dispăru pe uşă. Totul se petrecuse aşa de repede încât plecarea ei intempestivă, îl lăsase perplex. Şocat de comportamentul ei imprevizibil dar parcă mai mult bulversat, continua să se joace cu linguriţa  pe suprafaţa  prăjiturii. Glazura de ciocolată se rupsese de mult dar el continua să facă cerculeţe, cerculeţe.

 

       Puţin furios, înfipse linguriţa în prăjitură, ca pe un catarg: gata, sus ancora domnule Luis, vânt bun la  pupă, dăm armele jos din cui, le mai ,,cizelăm” puţin, eventual le mai ascuţim că poate s-au tocit de atâta folosinţă, le curăţăm şi de rugină  şi plecăm la război! A vrut război, război să fie! Nu se poate ca o... o mucoasă de studentă să-mi facă mie fiţe!?... Eu care, tânăr sunt? Sunt. Maşină am? Am. Bani am? Am. Atunci? Am să mă răzbun, crunt de tot, am să mă răzbun pe această…

       − Nene, hai dă şi mie un ban!.. Hai, nene, dă şi mie un ban!.. auzi o voce tânguitoare de fetiţă, care-l trezi, spulberându-i gândurile de răzbunare.

       Luis scoase mai mult mecanic o bancnotă şi o întinse fără să privească, în direcţia de unde venise vocea.

       − Săru' mâna, la matale, nene!... Da' lu' fratili meu, nu-i dai? E şi el mic…

       Mai scoase o bancnotă şi procedă la fel, apoi se ridică de la masă. Voia să bea o cafea, să fumeze o ţigară şi.... să se gândească la planul lui măreţ de răzbunare.

       Când reveni la masă, ce mai rămăsese din prăjitura Mariei şi a lui, dispăruseră: ,,frăţiorul mic” cu dosul palmei se ştergea la gură. Aprinse o ţigară şi luă o gură de cafea, apoi, prin norii fumului de tutun, acele gânduri malefice de răzbunare, chemate insistent de el, nu veniră. Veniră însă, alte gânduri:

       − Eu mă mir că în mintea, şi, mai ales în inima ta, îşi face loc şi cuib, asemenea gând, asemenea josnicie:răzbunarea! Auzi, să te răzbuni pe o fată!? E… e cel mai josnic lucru, crede-mă! Mai ales că nu te-a deranjat cu nimic.  Te-ai supărat că te-a refuzat? Ţi-a rănit orgoliul?

       − Şi mă rog, cine eşti tu, să mă judeci?

       − Partea ta bună, omule! Partea bună din tine! Toţi avem o parte bună în noi, dar… dar nu ştim să stăm de vorbă cu ea! Uneori  ne este frică de ea. Tu… tu nici măcar nu-ţi mai aminteşti de mine! Eu sunt Superego!  N-ai mai stat cu mine de vorbă... ehei, de multişor!

       − Lasă-mă, domne, în pace, să-mi beau cafeaua liniştit!

       − Ok! Te las, dacă asta doreşti acum! Cu toate că sunt sigur că ne vom mai întâlni! Sigur, subconştientul tău mă va chema. Dar să ştii că, Maria este...

       − O femeie! Ce să fie?  O femeie ca  toate femeile…

       − Da, sigur! Nu contest, asta! Am vrut să-ţi spun că este puţin speriată şi că trebuie să ai răbdare cu ea! Tu, datorită experienţelor tale din trecut, ai procedat şi cu ea la fel cum ai cucerit şi alte femei! Comportamentul ei te-a trezit la realitate şi tu nu ai realizat asta…

       − Este îndrăzneaţă… 

       − Da! Bine că recunoşti… Dar sincer, mai recunoaşte că acest lucru te enervează! A îndrăznit să te înfrunte. Te-a refuzat şi asta nu-ţi convine. Tu, tu care crezi că totul ţi se cuvine, hei uite că, de data aceasta…

 

       − Da' hai să-ţi ghicească baba norocul, boieraşule, că tare frumuşel mai eşti! Ptiu, ptiu, să nu fii dă dăochi!...

       Luis nici nu observase când, o bătrână ţigancă, cu un ghioc în mână se apropiase de masa lui.

       − Hai, frumuşelule, porumbelule, năbădăiosule, ochiosule… Ptiu, ptiu să nu fii dă dăochi, dă la baba un ban şi am să-ţi spui mai multe... Hai, nu fi calic... Deja văz un lucru năcurat în ciaşca ta…

       − Cireşico, ieşi afară repede! Acu' pui mâna pe telefon şi chem miliţia!… o auzi Luis pe vânzătoare că strigă la ţigancă.

       − Ho fa că ies! Nu-l eu cu mine, ţî-l las ţie, nesătulo…

        Mai mult din curiozitate – pentru că niciodată nu-i ghicise nimeni într-o ceaşcă de cafea –  Luis îi dădu o bancnotă. Baba o suci cercetător pe ambele feţe şi o ascunse repede în faldurile fustei. Foarte dezamăgită că primise puţin, luă ceaşca şi privind-o mai atent câteva clipe, spuse:

        − Păi, păntru banii ăştia, boieraşule, nu poci să spui lu' dumitale mare lucru, dăcât atât: ai ce ai, cu număru' ăsta,  cu şepte, ursita ta, frumosule! Norocul şi viaţa lu' matale, e supt număru' ăsta magic şi toate ivenimentili importante din viaţa lu' matale să pătrăce  d'în şepte-n şepte ani! Hai, mai dă un ban la baba, şi-ţi mai spui…

        − Cireşico, chem miliţia, dacă nu ieşi imediat.

        − Ho fa, ho!...

        Luis nu le mai ascultă, se ridică de la masă şi plecă, murmurând: din şapte-n şapte ani!

- va urma -

[Sofia Sincă]

Îmi reamintesc cu drag firul evenimentelor şi acum pot fi mai atentă la tehnica scriitoricească care este de calitate. Însă puţin... foarte puţin. Ce ar fi să postezi câte două capitole, Emil, că şi aşa sunt scurte?! Însă dacă tu vrei să pui câte unul, aşa să fie.

Şi pentru că ştiu că nu ai tipărit cartea şi ştii că întotdeauna este loc de mai bine, ţi-aş propune următoarele:

îl întrerupse brutal Maria.- eu aş zice aici brusc în loc de brutal... măcar şi pentru că Maria este o fiinţă delicată.

Vroia - verbul este voia

Da lu' frateli - aici Da' cu apostrof pentru că îl înlocuieşte pe dar.

În rest plăcerea de a citit această frumoasă poveste de dragoste este a mea!

Sofy

[Corina Militaru]

Frumos, Emil! Nerabdatoare...

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc foarte mult pentru ajutor. Am corectat.

Pe viitor, am să public... puţin mai mult!

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Îmi reamintesc cu drag firul evenimentelor şi acum pot fi mai atentă la tehnica scriitoricească care este de calitate. Însă puţin... foarte puţin. Ce ar fi să postezi câte două capitole, Emil, că şi aşa sunt scurte?! Însă dacă tu vrei să pui câte unul, aşa să fie.

Şi pentru că ştiu că nu ai tipărit cartea şi ştii că întotdeauna este loc de mai bine, ţi-aş propune următoarele:

îl întrerupse brutal Maria.- eu aş zice aici brusc în loc de brutal... măcar şi pentru că Maria este o fiinţă delicată.

Vroia - verbul este voia

Da lu' frateli - aici Da' cu apostrof pentru că îl înlocuieşte pe dar.

În rest plăcerea de a citit această frumoasă poveste de dragoste este a mea!

Sofy

[Emil Dumitru]

Corina, îţi mulţumesc pentru lectură!

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Frumos, Emil! Nerabdatoare...

Cu prietenie,