IUS şi ISA . I . PRIMA PARTE

[Emil Dumitru]

        Atenţionare:

       Orice asemănare de nume cu personaje din viaţa reală, e pur întâmplătoare.

                       

       Profesorul începuse de mult expunerea şi Maria îl privea încercând să se concentreze, dar cuvintele lui zburau pe lângă urechile ei, cum zboară primăvara fluturii beţi de cromatica şi armonia culorilor, fiindu-le greu să-şi întrerupă zborul şi să se decidă ce floare să onoreze cu vizita lor.

       Privirea ei urmărea mişcările profesorului, însă fără să vrea, se oprea insistent fără să realizeze şi de ce – în prima fază – asupra ochilor. Şi tot privindu-i,  un beculeţ i se aprinse şi se lumină. Chiar dacă erau puţin expresivi, uşoara lor nuanţă de albastru o făcuseră să-şi amintească micul ,,incident  fericit” trăit de ea în seara precedentă, şi, mintea ei zbură la întâmplarea din staţie şi apoi din metrou.

  

       Aşteptând ,,trenul galben fără cai’’ – nume de alint dat metroului, după cântecul omonim lansat de Angela Similea – simţise că cineva din preajma ei foarte insistent o fixează. Rezistase tentaţiei de a se uita în jur, ştia că este adevărat, mai experimentase aceasta şi nu era pentru prima oară când o mai stăpânise acest fenomen şi de fiecare dată îl găsise pe insistentul privitor. 

       Când oprise metroul şi uşile se deschiseseră, un tânăr ivit ca din pământ, cu un gest larg al mâini îi făcuse semn să urce şi parcă vag auzise:

       − După tine, te rog!

       Apoi, acelaşi tânăr îi indicase un scaun gol şi atunci abia reuşise doar o clipă să-i prindă privirea. Nu rezistase mult, se simţise parcă inundată de marea albastră din ochii lui imenşi, mari şi limpezi, de un albastru metalic, asemănător oţelului rece, scos din cuptor după procesul termic de călire.

       Nu schimbaseră niciun cuvânt – de fapt nici nu avuseseră timp, Maria mergea doar o staţie – dar parcă conversaseră telepatic de când simţise că este privită şi până coborâse din metrou.

       La coborâre, el se oferise s-o conducă, dar ea încă sub influenţa emoţiilor, refuzase categoric doar printr-un simplu gest al mâinii, şi, nici de data aceasta nu avusese timp sau poate îi lipsise curajul, să-l privească mai bine.

       − Atunci, ne vom întâlni mâine! O seară frumoasă! auzise în spatele ei.

       Tânărul refuzat, rămăsese în metrou şi ea plecase din staţie cu fraza aceea scurtă în cap – frază care o chinui până a doua zi –  puţin surprinsă şi tot întrebându-se: cum de ştie unde să mă caute?

  

       Acum, primul curs era pe terminate şi iarăşi magica frază ,,ne vom întâlni mâine’’ îi revenise în gând. Închise ochii, încercând să-i refacă portretul, poate aşa scăpa de obsesie. Inutil. Nu reuşi în totalitate pentru că-l văzuse doar o clipă. Totul începea cu ochii aceia mari, profunzi şi albaştri: mai albaştri decât ochii  mei? se pomeni ea acum întrebându-se şi… şi se termina cu buzele, dar totul era  o imagine ştearsă.  

       Profesorul scrise nişte formule pe tablă şi Maria deschise caietul să le noteze, cel puţin aceste formule dacă din  toată teoria, expusă de el, nu înţelesese mai nimic. 

       Mâinile ei încremeniră brusc pe coperţile caietului - după ce-l deschise - şi fiorul emoţiei o cuprinse. Găsi un bileţel cu un mesaj scurt pe care-l citi prin fotografiere. Închise rapid caietul. Simţi cum inima o ia la galop şi sângele prinde viteză, punct terminus, obrajii.

       Ce mă fac? Ce mă fac?Acum, ce mă fac? se tot frământa. 

       După un timp, deschise şi citi mai calmă totul. Se convinse. Da, aşa scria pe bilet: ,,Bună! Sunt aici, în spatele tău!’’ 

       Brusc îşi aminti de primul bileţel din viaţa ei. Îl primise când era prin clasa a IV-a, de la Matei,  un coleg de clasă, în care el îi cerea un ochi, că ea are doi mari, frumoşi şi albaştri şi să-i de-a şi lui unul, doar pentru o zi. Zâmbi uşor aducerilor aminte, neînţelegând de unde mai are puterea să facă acest lucru. Închise cu mişcări lente caietul şi trase adânc aer în piept, numărând până la zece, o dată, de două ori şi parcă se mai linişti puţin. Întoarse tot la fel de lent capul şi privirile lor se întâlniră. Se blocă. El era. Aceiaşi ochi. Nu rezistă mult, simţind cum marea aceea imensă şi albastră din ochii lui, o înecară din nou. Întoarse rapid capul spre profesor, pe care, ca prin vis, Maria îl auzi, spunând: 

       − Şi vă doresc, o duminică plăcută!...

       Pauză. Râsete, veselie şi voie bună, într-un cuvânt: tinereţe!

       − Îmi dai voie să mă prezint? auzi Maria în spatele ei.

       Întoarse capul, el sta cu mâna întinsă, aşteptând. Se ridică în picioare şi stăpânindu-şi cu greu emoţia, calmă, îi dădu mâna:

       − Luis Douval!... spuse el dezinvolt.

       − Maria… Maria Dinulescu! articulă ea parcă visând.  

       Pe faţa ei în acel moment, nu se putea citi mare lucru. Însă Luis considerându-se un observator fin şi foarte atent, familiarizat şi cu descifrarea mesajelor faciale,  crezând că văzu o uşoară umbră de tristeţe pe chipul ei, o întrebă :

       − Tristă sau?...

       − Nu, nu sunt tristă! răspunse ea şi mai surprinsă de întrebarea lui.

       Luis ridică uşor din umeri: poate nu i-am  decriptat bine mimica facială!

       Da, Luis se înşelase. Această umbră de tristeţe, era de fapt masca sub care Maria îşi ascundea timiditatea şi emoţia.

       El zâmbi şi foarte degajat, în comparaţie cu ea, care abia se mai ţinea pe picioare de emoţie, spuse:

       − Scuze. Dar aşa am văzut eu…

       − Sunt obosită! îl întrerupse ea. Atâta tot. Am să-mi revin în scurta vacanţă.

       Şi Luis observă un vag surâs pe chipul ei, mai accentuat în colţul buzelor, surâs care îi făcu o gropiţă simpatică, mai pronunţată în obrazul drept. Gropiţa îi dădea o cu totul o altă expresie chipului.  

       − Dacă vrei, continuă el, după terminarea cursurilor, te conduc cu maşina, azi am reuşit s-o scot din service...

       − Nu, mulţumesc, prefer mersul pe jos! spuse ea pe un ton categoric, aşezându-se, simţind că picioarele n-o mai ţin.

       − Mersul pe jos?!

       − Da. Mersul pe jos e mult mai sănătos! replică ea folosind un zâmbet reclamă. 

       − Daaa!... făcu el prelung, uşor încurcat de răspunsul ei categoric. Mergi la o ţigară?  o întrebă după o mică pauză.

       − Mulţumesc pentru invitaţie, eu nu fumez!

       − Ok, cum doreşti.

       După plecarea lui, Maria, pur şi simplu parcă se prăbuşi şi mai adânc în scaun, urmărindu-l cum se îndreaptă spre ieşire. Trase mult aer în piept şi oftă uşor: Doamne ce frumos e... ce, ce buze senzuale are şi ce ochi imenşi şi albaştri are... şi  ce zâmbet...

Până la terminarea cursurilor stătuse cu ochii numai pe uşă, dar, spre marea ei dezamăgire, Luis nu se mai întoarse.

 

       Vezi prostuţo?! Dacă tu l-ai refuzat aşa de categoric, s-a speriat băiatul şi a plecat! Te-a crezut o sălbatică şi parcă a simţit că-n viaţa ta, n-ai ieşit cu un băiat aşa de frumos şi îţi este frică! îşi reproşa în gând Maria, colindând agale prin oraş şi intrând din magazin în magazin. Avea de făcut mici cumpărături pentru casă, dar, în mod expres numai una. Mama ei o rugase să-i cumpere un şorţ de bucătărie: ,,că uite, vin acum sărbătorile de iarnă şi eu n-am unul ca lumea!”  se plânsese ea. 

      Toamna fusese vrednică anul acesta. Părăsise mai de timpuriu oraşul, dar înainte de grabnica ei plecare pictase toţi copacii în interesante nuanţe de chihlimbar. Acum,  frunzele obosite de atâta stat în bătaia vânturilor, a ploilor şi a soarelui nemilos de vară, cu mult regret şi poate chiar plângând, se desprindeau şi pluteau într-o călătorie fără întoarcere, lăsând copacii trişti, cu ramurile goale, ramuri care se vor înălţa spre  cer a rugă, implorând zăpada să vină mai repede şi să le împodobească din nou.

 

      

       Crivăţul începu să-şi facă simţită prezenţa, bărbierind cu un brici neascuţit tot ce întâlnea în cale. Sfidând, Maria îşi ridică faţa în vânt şi chiar zâmbi uşor dilatându-şi nările şi adulmecând văzduhul: mirosea a frig şi parcă a zăpadă de munte, iar în aer observă, fantomatic, plutind fuioare răzleţe de ceaţă, vestind sigur că vine baba iarnă.

       Deşi avusese o zi bună – doar făcuse cunoştinţă cu cel mai frumos băiat, nu? – Maria parcă  nu avea toţi boii acasă, cum îi spunea câteodată Mihai, tatăl ei, când o vedea tristă. Trăia sentimentul că e urmărită, având aceiaşi senzaţie pe care o întâlnise în staţia de metrou. Din ambiţie nu se uitase în urmă: dacă urmăritorul era chiar el?  

 

       În calea ei se ivi o cofetărie şi fără să stea prea mult pe gânduri intră. Cumpără o prăjitură şi se aşeză la o masă. Avea o plăcere enormă să stea lângă fereastră şi să privească oamenii care trec. Cerceta cu ardoare chipuri necunoscute, feţe vesele sau triste, posomorâte sau gânditoare şi Maria încerca să ghicească ce fel de om ascunde faţa, căci n-o interesa cum erau îmbrăcaţi ştiind foarte bine că ,,nu haina îl face pe om’’, şi le studia doar chipul: acesta pare a fi om bun, uite ce faţă senină are! Hâm! Ăsta este rău… Ăsta este tot rău sau o fi supărat? Uite şi o femeie frumoasă, distinsă şi discret machiată… Ce ruj ţipător are adolescenta şi cerceii ce mari sunt…

       − Liber?...

       Maria tresări. Recunoscuse imediat vocea lui. Deci, nu se înşelase, el o urmărise tot timpul. Îl privi scurt. Luis în picioare, aştepta un răspuns. Luată prin surprindere, emoţionată şi puţin nervoasă că fusese surprinsă şi cu linguriţa în gură, ea aprobă uşor din cap, învăluindu-l într-o privire rece, care ar fi oprit în loc şi pe cel mai feroce atacator, însă el se prefăcu că nu-i înţelege mesajul.

- va urma -

 

[Elena Mititelu]

Felicitări! Aştept cu nerăbdare urmarea!!

[Sofia Sincă]

În sfârşit te-ai hotărât, Emil să aduci pe Isu şi Isa. Îmi face plăcere să recitesc romanul scris în stilul tău calm, amănunţit şi cursiv. Ştiu, vom avea de citit... romanul este lung, dar poate pui mai des capitolele.

Şi desigur... fără puţină cârcoteală nu se poate:

o făcuseră să-ţi amintească - cred că ai vrut ''să-şi amintească''  :)) eu ţi-am spus, să treci în locul meu...

Mă bucur că ai venit cu romanul şi aştept continuarea, Sofy!

[Corina Militaru]

O scriere delicata si proapata. Iti dai seama ca astept cu nerabdare continuarea!

Sii... carcoteala de serviciu.

nu avea toţi boii acasă cum... -  parca nu se potriveste cu stilul prozei, chiar daca asa obisnuia Mihai sa spuna. Este doar o parere, tu esti seful.

Cu drag,

[Emil Dumitru]

Doamna Elena, vă mulţumesc pentru lectură!

Sunt plăcut surprins că, dumneavoastră, care iubiţi poezia, v-aţi oprit şi la proză.

Cu prietenie,

Elena Mititelu a spus :

Felicitări! Aştept cu nerăbdare urmarea!!

[Emil Dumitru]

Dragă ,,cârcotaşă" Sofia, am modificat. 
Te asigur că diferă foarte mult, faţă de ce ai citit tu prima oară, ai să vezi!

Cu prietenie, 
Sofia Sincă a spus :

În sfârşit te-ai hotărât, Emil să aduci pe Isu şi Isa. Îmi face plăcere să recitesc romanul scris în stilul tău calm, amănunţit şi cursiv. Ştiu, vom avea de citit... romanul este lung, dar poate pui mai des capitolele.

Şi desigur... fără puţină cârcoteală nu se poate:

o făcuseră să-ţi amintească - cred că ai vrut ''să-şi amintească''  :)) eu ţi-am spus, să treci în locul meu...

Mă bucur că ai venit cu romanul şi aştept continuarea, Sofy!

[Emil Dumitru]

Corina, îţi mulţumesc pentru apreciere şi atenţia cu care citeşti!

În legătură cu sugestia ta,  sunt de acord cu tine că nu se potriveşte... dar acesta era vocabularul lui Mihai, mai direct şi uneori chiar şi mai dur... 

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

O scriere delicata si proapata. Iti dai seama ca astept cu nerabdare continuarea!

Sii... carcoteala de serviciu.

nu avea toţi boii acasă cum... -  parca nu se potriveste cu stilul prozei, chiar daca asa obisnuia Mihai sa spuna. Este doar o parere, tu esti seful.

Cu drag,

[Ionel Mony Constantin]

 Un text reuşit, presupun că se petrece in  lumea emigrantilor români, undeva in Europa.

[Emil Dumitru]

Mulţumesc pentru lectură, domnule Ionel Mony Constantin.

Sunt plăcut surprins de mesaj, mai ales că vă cunosc ca un foarte exigent cititor!

Cu prietenie, 

Ionel Mony Constantin a spus :

 Un text reuşit, presupun că se petrece in  lumea emigrantilor români, undeva in Europa.

[Ion Lazăr da Coza]

Nu reuşi în totalitate pentru că-l văzuse doar o clipă foarte fugar.  Te repeți!

***

Aceiaşi ochi, aceeaşi privire şi aceeaşi mare albastră, din metrou. Nu rezistă mult, simţind cum marea aceea imensă şi albastră din ochii lui, o înecară din nou. 

***

- … sunt obosită! > - …Sunt obosită!

***

vestind sigur că vine baba iarnă: văzduhul mirosea a frig şi parcă a zăpadă.   Aici se cuvine o cratimă mare, după două puncte urmează o enumerare de elemente, nu un enunț.

***

Toamna plecase de mult, luând cu ea şi puţinul verde uitat de vară, şi, lăsându-ne totuşi, în frunzele puţine ale copacilor, în coloritul lor pal, puţin galben-verzui,  pictându-le pe majoritatea în toate nuanţele maro.  Frază alambicată. Al doilea și mă face să aștept ceva de la frază, or ea se frânge-n gard.

***

lăsând  ,,copacii trişti şi goi’’ cu ramurile goale,   goi și goale prea apropiate. Nu aș fi folosit semnele citării, chiar dacă expresia o fi aparținând vreunui autor, fiindcă e atât de banalizată și comună încât...

Ai cursivitate în redarea acțiunii și în caracterizarea personajelor. De citit „la rece” scrierea.

da Coza

[Emil Dumitru]

Domnule Ion Lazăr da Coza, vă mulţumesc mult pentru tot!

Voi reveni asupra textului.

Cu prietenie,

Ion Lazăr da Coza a spus :

Nu reuşi în totalitate pentru că-l văzuse doar o clipă foarte fugar.  Te repeți!

***

Aceiaşi ochi, aceeaşi privire şi aceeaşi mare albastră, din metrou. Nu rezistă mult, simţind cum marea aceea imensă şi albastră din ochii lui, o înecară din nou. 

***

- … sunt obosită! > - …Sunt obosită!

***

vestind sigur că vine baba iarnă: văzduhul mirosea a frig şi parcă a zăpadă.   Aici se cuvine o cratimă mare, după două puncte urmează o enumerare de elemente, nu un enunț.

***

Toamna plecase de mult, luând cu ea şi puţinul verde uitat de vară, şi, lăsându-ne totuşi, în frunzele puţine ale copacilor, în coloritul lor pal, puţin galben-verzui,  pictându-le pe majoritatea în toate nuanţele maro.  Frază alambicată. Al doilea și mă face să aștept ceva de la frază, or ea se frânge-n gard.

***

lăsând  ,,copacii trişti şi goi’’ cu ramurile goale,   goi și goale prea apropiate. Nu aș fi folosit semnele citării, chiar dacă expresia o fi aparținând vreunui autor, fiindcă e atât de banalizată și comună încât...

Ai cursivitate în redarea acțiunii și în caracterizarea personajelor. De citit „la rece” scrierea.

da Coza